Centaurul bătrân
Când soarele pieziș se lasă-n mare
Și umbrele alunecă pe munte,
Din patul lui de frunză și de cetini,
Centaurul bătrân se-nalță-n codrul
De aur al amurgului. E singur.
Îi curgea barba peste piept cum curge
Pe pieptul stâncii un șuvoi de apă.
Sprâncenele stufoase îi acopăr'
Lumina ochilor ce altădată
Zăriră neamul zeilor de-un sânge,
De-un grai cu neamul lui. Acum zadarnic
Urechea iscodește să audă
În vântul cald plăpânda răsuflare
De nimfe-nlănțuite pentr-o noapte.
Încet copita lui se depărtează
Suind greoi la munte cu uitarea.
Păstorii din Olimp, când vine toamna
Și când în caravane lungi coboară
Pe drumuri povârnite de pădure
Măgarii lor și oile și câinii,
Prin frunzele rărite îi ghiciră
Făptura-i uriașă. Primăvara
Copiii care vin la fragi văzură
În frica lor o namilă de spaimă.
Dumbrava îl ascunde. Prin desișuri
Dihăniile, doar ele, îi urmează
Cu teamă urma și se trag din cale-i.
Și-l pomenesc în satele din vale,
În mână cu fuiorul alb de lână,
Nevestele muntenilor în șoaptă.
Și tot mai rar se-aude de Centaur,
Și tot mai mult se învelește-n umbra
Legendei și-n Olimp se risipește.