Cei trei frați împărați

(Redirecționat de la Cei trei fraţi împăraţi)
Jump to navigation Jump to search
Cei trei frați împărați
de Petre Ispirescu


A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată un biet om sărac. El avea femeie și trei copilași. Lucra bietul om de da pe brânci, zi și noapte, orice și pe unde găsea, și două în tei nu putea lega și el. Bieții copilași erau mai mult flămânzi decât sătui.

Într-o dimineață, plecând la pădure ca să aducă ceva uscăturele pentru casă, văzu într-un copaci un cuib de pasăre, cum nu mai văzuse el până atunci. Se miră nițel, apoi parcă-i da cineva ghes, vru să știe ca ce fel de pasăre să fie aceea ce se adăpostea în astfel de cuib. Își lepădă calevrii, își scuipă în palme și se agăță de copaci ca să se urce în el. Încet, încet, el se sui până la cuib, se uită într-însul; pasărea nu era; când, ce să vaz? un ou ca de găină. Așa de frumos era oul și lucios, lucios, încât parcă-i era milă să puie mâna pe dânsul. În cele din urmă, îl luă și-l băgă în sân. După ce se dete jos, culese câteva uscături, făcu o sarcină mică, luă la spinare și plecă cu dânsa acasă.

Copiii, când văzură oul, săreau de bucurie. Se miră și femeia lui, căci nici ea nu mai văzuse un astfel de ou. Nu știau cum să umble mai binișor cu dânsul, ca să nu-l scape jos să se spargă. Unul zicea ca să-l coacă în spuză și să mănânce toți dintr-însul; altul zicea ca să-l fiarbă; altul zicea ca să-l păstreze.

Muncitorul însă zise că mai bine ar fi să se ducă cu el în târg să-l dea pe bani, că tot și-a pierdut el ziua de muncă, și cu ce va prinde pe dânsul să ia nițel mălai.

Toți găsiră cu cale că așa este mai bine să facă.

Se duse deci cu oul în târg. Se așeză și bietul muncitor în rând cu femeile ce vindeau ouă.

Umblau oamenii de colo până colo și cumpărau mereu la ouă; dară la el nici unul nu venea. Se mira cum de nu-l întreabă și pe dânsul nimenea de oul lui. În cele mai de pe urmă, iacă un neguțător chiabur că vine și la dânsul.

– De vânzare ai oul ăsta, prietene? îi zise.

– De vânzare, jupâne.

– Ce cei pe dânsul?

– Păi, ce-i vrea să-mi dai, jupâne.

– Să-ți dau o pungă de bani.

– Ia lasă, jupâne, nu-ți mai bate joc de mine, zise el și se uita în altă parte, crezând că râde de el pentru că venise la târg numai cu un ou.

– Ba nici râs, nici nimic, începu a zice neguțătorul cel chiabur. Iată două pungi: nu crez să-ți dea altul mai mult.

Și scoase pungile cu bani, i le puse în mână, luă oul și plecă.

Bietul om rămase înlemnit în loc, uitându-se după neguțător cum se ducea. Nici că-i venea măcar să crează ochilor. Și apoi unde se mai auzise ca un ou să se vânză cu două pungi de bani.

Când se deșteptă din zăpăceala lui, pipăi pungile să vază nu e vrun vis; apoi vru să alerge după neguțător să-l întrebe de n-a făcut vro greșeală. Dară ia pe neguțător de unde nu e. El își căutase de drum vesel că cumpărase așa ou.

Daca văzu și văzu, deschise și el pungile, se uită în ele, dară odată îl luară de ochi banii ce era acolo. Apoi le strânse la loc, le băgă în sân și plecă să-și cumpere merinde. Umplu un sac cu de cele de trebuințe și o luă către casă. Se tot temea și se tot uita în toate părțile să nu care cumva să vie cineva să-i ia pungile.

Când ajunse acasă, trânti sacul jos și zise:

– Iată nevastă, ce minune făcui eu cu oul ăla poznaș; vezi tu?

– Văz. Dar ce e în sacul ăla marele?

– Ei! dară ce nu e, aia întreabă-mă; mălai, fasole, pastramă, pește sărat, ceapă, ardei, usturoi.

– Și unde le duci?

– Ia auzi: unde le duc! acasă, fă, ție și copiilor, unde să le duc?

– Ce vorbești, bărbate, ori ai căpiat astăzi? Vezi, mă, că ți le-o fi dat cineva să le duci aiurea și tu, știind lipsa de acasă, t-ei fi rătăcit cu ele încoace. Când ai mai făcut tu astă comedie să vii acasă cu merinde cât munca ta pe zece zile?

– Păi bine, fa, nevastă, nu-ți spusei că comedia asta o făcu oul ăla poznaș, de-l găsii eu azi în pădure?

– Ce spui, bărbate? atât a făcut oul ăla, cât ai dat tu pe toate astea?

– Hei! dară când ăi mai vedea și p-astea, să vedem ce o să mai zici!

Atunci scoase pungile și răsturnă banii în pat.

Femeia rămase înmărmurită cu ochii țintă la bani.

Copiii carii până atunci răscolea prin sac și înhăța cu dinții când din una, când din alta, cum auziră zornăitul banilor, alergau de la sac la bani și de la bani la sac. Ei nu se puteau sătura văzând atâta belșug în casa lor.

– Bărbate, mai zise femeia, dară asta nu e lucru curat. Atâția bani pentru un ou de găină!

Și pipăia banii să vază, nu care cumva sunt niscai fermece, ori altceva?

– De găină, de negăină, uite, l-am văzut cu două pungi de bani, cum îi vezi cu ochii verzi. Apoi ori că el a făcut atâta, ori că negustorul la care l-am vândut n-a fost om curat, eu nu știu. Atâta știu numai că trebuie să mulțumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să vedem și noi o dată cu ochii ce este belșug în casa noastră. Acum vezi de rostește de masă, să mâncăm și să ne veselim.

Așa și făcură. Toată ziua într-o veselie o duseră.

A doua zi, se sculă de dimineață, se găti și plecă la muncă. Nu știu însă cum făcu el, nu știu cum drese, că se pomeni iarăși în pădure. Nici el nu știa cum venise acolo; știa numai că el la muncă plecase.

Daca văzu așa, cătă copaciul, se sui în el și mai găsi un ou.

Se duse cu el în târg și mai luă încă două pungi cu bani tot de la acel negustor.

Pasămite oule astea erau de diamant, care făceau de zece ori atât cât îi da lui pe ele negustorul.

El însă era bun bucuros că lua și atât; căci scăpă de sărăcie el și cu toți ai lui.

Cumpără de astă dată haine pentru copii, căci erau goi. Mai luă niște unelte și dichisuri de ale lui pentru muncă și pentru casă, căci nu credea că o să fie în toate zilele Paște, să tot găsească la ouă d-astea scumpele.

Câteva zile d-a rândul se mai duse el în pădure și tot găsea câte un ou. Se făcu însă mai năzuros în târg, ținu mai la preț și cu mirare văzu că scoate câte patru pungi de bani în loc de două.

Apoi daca văzu că așa merge treaba, își făcu o căscioară, își mai îndulci și el traiul și-și dete copiii la dascăl ca să învețe carte.

Într-una din zile, ducându-se mai de dimineață să-și ia merticul, dete peste pasărea ale cui ouă le lua el. Sta pe cuib. Așa frumusețe de pasăre nu mai văzuse, nici mai auzise. Îndată îi trăsni prin cap că ar fi bine să o ducă acasă la dânsul. O și luă binișor și cu mare bucurie aduse la bordeiul lui pe stăpâna ouălor.

Apoi, ducându-se în târg, porunci o colivie foarte frumoasă și foarte mare, în care colivie își așeză găina și o îngrijea ca pe copiii lui.

Cu chipul acesta scăpă și de drumul de toate zilele prin pădure și de suitul în copaci.

Găina îi oua în toate zilele câte un ou, în colivie.

Îmbogățindu-se el, goni sărăcia din satul lui. Făcea bine la tot satul. Ajuta pe orice nevoiaș; cumpăra vaci la toate văduvele; ocrotea pe toți copiii sărmani.

Omul era nesățios. Ci cât are, tot ar vrea să mai aibă. Muncitorul, după ce văzu că are destul, începu a face negoț. Și fiindcă negoțul, când merge bine, de firea lui este să se întinză ca pecingenea, dete ghies muncitorului să călătorească prin țări străine după negoț.

Porni dară într-o călătorie depărtată peste mări și țări.

Într-o zi, când lipsea și nevasta lui d-acasă, copiii intrară în colivie ca să se joace cu găina. Jucându-se ei acolo, unul din ei ridică aripa găinei și vede că este ceva scris acolo:

– Să te văz, nene, zise cel mijlociu către cel mai mare din frați, poți tu să citești ce zice aici?

– Ba nici boabă, răspunse el. Astea parcă nu sunt slove de care ne arată dascălul.

– Să mergem să chemăm pe dascăl, să ne spuie el ce zice acele slove, zise cel mai mic din frați.

– Bine zici tu, răspunseră amândoi, frații mai mari, să mergem, să mergem.

Și într-un suflet ajunseră la dascăl, îi spuseră și-l rugară să vie să citească, ca să știe și ei ce zice acele slove de sub aripa găinei, pe care o păstrează în colivie tat-al lor.

Dascălul deocamdată nu voi să crează ceea ce-i spuneau copiii; dară după ce-l încredințară, se hotărî să vie într-o doară, mai mult de hatârul lor, decât pentru vro ispravă.

Când văzu acele slove și le citi, dascălul rămase înmărmurit și, intrându-i gărgăunii în cap, îi și puse gând rău găinei.

Copiilor însă le zise că acelea ce li se păreau a fi slove era un fleac și că nu însemna nimic.

Ce făcu dascălul, ce drese, se dete pe lângă muma copiilor și, cu șoșele, cu momele, îi intră pe sub piele și se înădi cu dânsa.

Biata femeie, slabă ca toate femeile, se planisi dascălului.

Într-una din zile, după ce își scoaseră ochii, dascălul uitându-se la ea cu ochi galeși și cu giugiuleli, îi zise:

– Ce mult aș pofti să mănânc o pasăre cu tine la masă.

– Mâine e sărbătoare, răspunse femeia, voi trimite să cumpere o pasăre bună și grasă și o voi găti după pofta inimioarei dumitale.

– Daca ar fi vorba despre păsări de care se găsește la toată lumea, nu ți-aș fi mai spus dumitale, căci am și eu destule în curte, slavă Domnului!

Dascălul bătea șeaua să priceapă iapa. Femeii îi dete un fier ars prin inimă.

– E, apoi ce fel de pasăre ai voi dumneata? îl întrebă femeia.

– Ceva așa, deosebit, răspunse dascălul. Și ca să nu mai ocolim, ți-oi spune românește, pe șleau: am poftă să-ți mănânc friptă găina aia a ta din colivie.

– Vai de mine, dascăle; dară cum aș face eu una ca asta? Ce va zice bărbatu-meu când s-o întoarce?

– Orice va zice, iaca, tu să-i spui că a murit. Și apoi nu pricep la ce să mai țineți o găină, care și așa e destul de bătrână și care peste curând negreșit că tot are să moară.

– Orișicum, dascăle, tot nu-mi vine să fac una ca asta, ca să nu se amărască bărbatu-meu.

– Atâta trecere n-am și eu la dumneata? mai zise dascălul. Asta îmi dovedește că nu mă iubești. Îmi pare rău că am îndrăgit cu atâta foc pe o nesimțitoare. Eu pentru dragostea ta aș fi dat prin foc și prin apă, ca să-ți fac voile, și tu pentru mine atâta lucru să nu faci. Să știi dară că de azi încolo n-ai să mă mai vezi; mă duc să mă înec.

Biata muiere începuse a simți și ea de dânsul; apoi, de frică ca să nu-și facă seamă singur pentru dragostea ei, se înduplecă și făgădui dascălului că-i va da găina s-o mănânce friptă, singur, singurel, după cum dorea.

Cum auzi dascălul de una ca aceasta, îi zise că acum s-a încredințat că și ea îl iubește. Apoi puse la cale ca găina s-o gătească bucătăreasa lui.

A doua zi, după ce porunci bucătăresei să nu lepede nimic din ale găinei, nici din măruntaie, ci s-o frigă așa întreagă-întreguliță, se duse la biserică, unde veni și femeia cu copiii.

Bucătăreasa făcu întocmai precum îi poruncise stăpânu-său, însă pe când era aproape să fie friptă găina desăvârșit, copiii se întoarseră de la biserică, deși nu se isprăvise slujba, căci li se făcuse foame, și se rugară de bucătăreasă să le dea ceva să mănânce.

Cu atâta gingășie se rugară copiii, încât bucătăresei i se făcu milă de dânșii; le dete câte un codru de pâine și, pe lângă aceasta, celui mare îi dete capul găinei, celui mijlociu pipota, și celui mai mic inima, socotind că acestea sunt lucruri de nimic.

Copiii mâncară repede și se duseră iarăși la biserică.

Dascălul, care stătuse ca pe ghimpi la biserică, cum ieși, veni numaidecât să se puie la masă. Numai gândindu-se la găină, îi lăsa gura apă. Dară se supără cât un lucru mare când văzu că i se aduse găina fără cap, fără pipotă și fără inimă. Se cătrăni de ciudă și de necaz dascălul, încât p-aci, p-aci era să'nebunească.

Atunci răcni ca un leu la bucătăreasă, întrebând-o cum a făcut de i-a călcat porunca.

Biata bucătăreasă spuse lucrul cum se întâmplase, zicându-i că nu credea să se facă atâta tevatură pentru nimicul ăsta de măruntaie.

Văzu că nu mai are încotro și se stăpâni, gustă câte ceva din masă, se sculă foarte amărât și se hotărî să poarte sâmbetele copiilor.

Femeia, de unde se aștepta să vază pe dascăl mulțumit pentru că se jertfise să-i facă plăcerea, rămase uimită auzindu-l că este atâta de mâhnit. Se duse dară pe lângă dânsul și cu fel de fel de vorbe dulci voi să-l înveselească.

Iară el, care nu-și lua de loc gândul de la găină, îi zise:

– Ai voit să-mi dovedești că-ți sunt drag când te-ai înduplecat și ai dat găina s-o taie și să o frigă. Ca să mă încredințez cu desăvârșire că mă iubești, am să te pui încă la o încercare. Un lucru am să-ți mai cer.

– Spune, spune mai curând, sufletul meu, numai să se poată. Eu însă sunt gata și la moarte să merg pentru d-ta, îi răspunse femeia.

– Trebuie să alegi una din două: ori să fii cu copiii tăi, ori să fii cu mine. Și iată de ce: sunt dascăl de atâția mari de ani, și nu mi s-a mai întâmplat ca vreun școlar până acum să-mi fi făcut rușinea ce mi-a făcut copiii tăi. Toată lumea știe că pe copiii tăi îi am mai de aproape decât pe ceilalți; eu mă silesc cu ei să-i învăț câte în lună și în soare, fiindcă am voit să-i scot ciraci ai mei; și ei, ce să vezi? Lasă că fac mișelii și umblă ca dezmeticii pe uliți, de s-a luat lumea de gânduri cu ei, dară azi, să iasă ei din biserică, să vie să mănânce și apoi să se întoarcă în biserică clefetind din gură! Cu ce obraz să mai ies eu în lume? Cine o să-și mai dea copiii la școala mea? Și decât să-mi iasă nume rău, mai bine să mor; căci ce glăsuiește o zicătoare: decât să iasă omului nume rău, mai bine ochii din cap.

– Ce stai, dascăle, de vorbești? Apoi la mine nu te mai gândești? Nu e păcat de Dumnezeu să pierdem noi niște copilași așa de drăgălași și curați ca mărgăritarul? Cum se poate una ca asta, ca eu să-mi pierz copilașii? Gândește-te, drăguțul sufletului meu, că sunt copiii mei.

– Ori ei, ori eu, răspunse el.

– Bine, ce o să zică bărbatul meu când s-o întoarce?

Lumea mă va omorî cu pietre, când va auzi una ca asta.

Dascălul văzu că a cam scrântit-o și o întoarse pe foaia ailaltă.

– Eu nu zic să-i omorâm, ci să-i trimitem deocamdată la un alt oraș; să zici că i-ai trimis pentru învățătură. Nu mai pot, mă înțelegi? să stea cu mine aici; căci nu voi să-mi zică lumea că sunt dascăl d-ăia, terchea, berchea, trei lei perechea.

Cu gura zicea el unele ca acestea, dară în capul lui clocea alte gânduri spurcate.

– Ei bine, daca este așa, mă învoiesc; dară cum să facem? întrebă femeia.

– Foarte lesne, răspunse dascălul; la noapte să-i închidem într-o magazie și mâine, în faptul zilei, îi iau eu într-o căruță și i-oi duce să-i așez la un prieten al meu.

Gândul dascălului era să ia pe copii, să-i ducă în pădure și acolo să-i spintece pe câte unul, unul, și să le scoață dintr-înșii capul, pipota și inima găinei și să le înghiță el.

Dară norocul nu-i sluji nici de astă dată.

Copiii fură coprinși de frică când se văzură închiși în magazie. Începură să plângă. Cel mijlociu însă zise:

– Fraților, ascultați-mă pe mine, că va fi bine de noi toți. Știți de ce ne-a închis dascălul aici cu voia mamei?

– De ce întrebară ceilalți.

– Dascălul a spus minciuni că nu însemna nimic slovele de subt aripa găinei. Și d-aia a stăruit el pe lângă mama de a tăiat găina și s-o mănânce el, ca să se împlinească la dânsul prorocia din acele slove. Dară n-a vrut Dumnezeu cu dânsul.

– Adevărat să fie, mai întrebară frații, că însemna ceva acele slove?

– Mai e vorbă! răspunse el. Iacă să v-o spui eu acum. Slovele acelea ziceau că: cine va mânca capul găinei, va ajunge împărat.

– Eu împărat?! zise cel mare, care mâncase capul.

– Așa, răspunse fratele cel mijlociu. Cel ce va mânca inima găinei, de câte ori se va culca, se va pune la capul lui o pungă cu bănet, unde o va găsi când se va scula.

– Mie să mi se întâmple asta? întrebă cel mic, care mâncase inima.

– Ție, îi răspunse fratele cel mijlociu. Iară cel ce va mânca pipota găinei se va face năzdrăvan.

– D-aia știi tu năzdrăvăniile astea, strigară frații cel mare și cel mic deodată.

– D-aia, fraților, le răspunse mijlociul. Acum, ca să scăpăm de aici, trebuie să ne punem toate puterile să stricăm fereastra magaziei ăștia și să fugim, căci dimonul de dascăl are de gând să ne ia în revărsatul ziorilor, să ne ducă în pădure și să ne omoare.

Se puseră cu toții, sfărâmară fereastra și fugiră. Merseră, merseră, toată noaptea. Când se lumina de ziuă, ajunseră la un loc unde se deschidea trei drumuri. Aci stete să se odihnească. Se hotărâră să apuce fiecare pe câte un drum și să se ducă unde i-o lumina Dumnezeu. Se îmbrățișară, se sărutară, își luară ziua bună unul de la altul cu lacrămile în ochi și se despărțiră.

Merseră ei toată ziua, când înde seară frații cei mari se întâlniră iară. Pasămite drumurile pe care apucaseră ei se întruneau acolo. Atunci năzdrăvanul zise:

– Pesemne că Dumnezeu vrea să fim tot împreună, daca el ne-a adus aci. Așadară să nu ne despărțim în toată viața noastră. Mai-nainte de aci este un oraș mare. Acolo a murit împăratul și mâine se alege altul: cel ales ai să fii tu.

– Ia lasă vorba aia încolo, măi frate, și nu mă mai face să-mi intre gărgăuni în cap. Mai bine zi: ai să mergem să căutăm ceva de lucru, că burta, auzi, cică n-am mâncat de ieri și cere, sărmana.

Mergând ei, ajunseră la orașul care era înaintea lor. Aci întâlniră un bătrân pe care îl rugară să-i îndrepteze la vrun han, unde să mâie noaptea. Bătrânul le spuse că hanurile gem de lume care a venit să fie față la alegerea împăratului, care se va face mâine, ca nu va găsi nici un loc de mas și îi luă la dânsul acasă, unde le dete de mâncare și un pat de odihnă.

A doua zi de dimineață se scoală cu toții, se spală, se scutură și pleacă cu bătrânul afară din oraș pe o câmpie întinsă, ca să vază și ei cum se aleg împărații la cetatea aceea.

Bătrânul le spuse că alegerea se face așa: dregătorii cei mari ia un porumbel alb nevinovat, îl încarcă cu cordele foarte frumoase cu tot felul de fețe, îl aruncă în sus, și pe cine s-o lăsa porumbelul, p-acela îl face împăratul lor.

Pe locul hotărât se adunase, încă până a nu se face ziuă, atâta lume, câtă frunză și iarbă, de nu se mai putea mișca; și bătrânul cu copiii abia găsiră și ei un colțișor la o parte de unde să se poată uita și ei. N-apucară să se așeze bine și auziră un sunet de bucium. Atunci se făcu o tăcere de se auzea musca zbârnâind. Toată lumea ținea ochii țintă în sus.

Aruncâdu-se porumbelul în văzduh, acesta ocoli pe dasupra lumii și veni de se puse drept pe capul băiatului celui mare.

Fiii de împărați și de boieri, cari veniseră cu gând d-a fi aleși, începură a striga că nu se poate, e greșeală, nu e bun de împărat, și altele, și cerură ca să se facă o a doua încercare.

Se înălță dară porumbelul de a doua oară; și de astă dată, fără nici un ocol, veni și se puse drept pe capul băiatului. Încă o dată strigară fiii boierilor că nu se poate, nu se poate, și cerură a treia cercare. Iară pe băiat îl băgară într-un sac și-l duseră departe de lume.

La a treia înălțare, porumbelul, după ce fâlfâi puțin pe dasupra locului pe unde sta băiatul mai-nainte, își ia zborul și se duse de se puse drept pe sac.

Atunci toată lumea strigă într-o unire că acesta este împăratul lor. Îl scoaseră dară din sac și-l duseră de-l așezară pe tron, în sunetul buciumelor, al surlelor și al strigărilor de bucurie ale mulțimei adunate.

Împăratul cel nou, cum se văzu întronat, mai întâi hotărî ca frate-său năzdrăvanul și bătrânul ce-i găzduise să fie nelipsiți de lângă dânsul. Și cu ajutorul lui frate-său începu a cârmui împărăția cu înțelepciune și dreptate. Nu trecu mult și vestea se duse în toate ținuturile și în împărățiile vecinilor despre numele lor; iară supușii lor începură a-i numi: cei doi frați împărați cu minte și drepți.

Când auzi dascălul de fuga copiilor, turbă de mânie: căci era un zăcaș de n-avea margini. Vru să-și facă seamă singur, dar n-avu curaj. Văzând însă că norocul îi stă împotrivă, se potoli oarecum și se apucă iară de dăscălia lui.

După o bună bucată de timp iată că sosește și tatăl copiilor din călătoria cea lungă ce făcuse. Adusese cu dânsul bogății după bogății. Când află de fuga copiilor, cât p-aci era să-i vie rău, dară se stăpâni. Cercetă în dreapta și în stânga, și i se spuse toată istoria cum s-a întâmplat. Atunci el hotărî să ceară dreptate pentru necinstea ce i-a făcut soția lui și pentru răul ce i-a pricinuit procletul de dascăl.

Merse deci pe la toate dregătoriile și fu străgănit prin judecăți mai mulți ani, fără să-și dobândească dreptatea potrivit cu mărimea vinei celor vinovați.

Aflând și despre numele cel falnic al celor doi frați împărați, neguțătorul își luă femeia și pe dascăl și se duse să-i judece ei.

Mai-nainte însă de a ajunge ei acolo, fratele împăratului, năzdrăvanul, simțind că are să vie tată-său la judecată, spuse frăține-său, împăratul, și amândoi se chibzuiră ca să facă o priimire ca unui părinte bun ce le era.

Când veniră împricinații la înfățișare, ieși înainte fratele împăratului și priimi pe negustor la scară, iară când îl duse înaintea împăratului, acesta se sculă de pe tron și l-a întâmpinat cu vorbe bune și supuse.

Negustorul se minună de atâta cinste ce i se făcu și nu știa ce să mai zică; se uita în toate părțile și nu pricepea nimic din cele ce se făceau.

El căuta când la împăratul, când la fratele împăratului, se minuna în sine, dară nu cuteză să zică nimic.

Intrând în cămară și dascălul cu femeia, stătură ca trăsniți de Dumnezeu. Vezi că se știau vinovați de moarte.

După ce se așeză împăratul pe tron, judecata începu.

Neguțătorul își spuse păsul și zice că își pune nădejdea în înțelepciunea împărătească și așteaptă să hotărască împăratul cum îl va lumina Dumnezeu.

Dascălul o mâlcise de tot, iară femeia îndrugă și ea câteva vorbe, aruncând toată vina în spinarea dascălului.

Atunci împăratul întrebă pe negustor că: daca își va vedea copiii, i-ar cunoaște el?

– Mai e vorbă? răspunse neguțătorul.

El se uita la amândoi împărații și nu mai cuteză să zică nici bleau.

– Noi suntem, răspunse împăratul.

La aceste cuvinte, femeia și dascălul o sflecliră de tot și tremurau ca varga. Iară neguțătorul, creștea inima într-însul de bucurie că-și găsise copiii.

Împăratul zise că de când el este împărat, așa pricină grea nu mai judecase. Hotărî dară ca toți să cază în genunchi și să roage pe Dumnezeu să le arate dreptatea lui.

Așa și făcură.

Pe când încă se rugau, deodată, dascălul și femeia se făcură stane de piatră.

Împăratul porunci să puie asta stane de piatră de o parte și de alta la scara palatului. Iară negustorul rămase la curtea împărătească.           

*

 

În vremea aceasta, fratele cel mic, după ce se despărți de frații săi, se duse, se duse, ca cuvântul din poveste ce d-aci încolo se gătește, și ajunse la orașul unde îl scosese drumul pe care apucase el.

Acolo daca sosi, trase la gazdă la un om al lui Dumnezeu. De câte ori se culca, de atâtea ori găsea câte o pungă cu galbeni la căpătâiul său când se scula.

Ceru de la gazdă pe cineva care să-i arate lucrurile cele mai însemnate. După ce ocoli cruciș și curmeziș tot orașul, văzând tot ce era vrednic de văzut, ajunse la margine și acolo era un ostrov. Iară daca vru a ști ce era acolo, călăuza se feri d-a-i spune.

Seara întrebă pe gazdă și aceasta îi zise:

– Să nu care cumva să te muște șarpele de inimă să te duci acolo, că e stingere de tine.

– Pentru ce? întrebă flăcăiandrul.

– Pentru că acolo șade o măiastră și oricine merge la dânsa se întoarce capiu. Și apoi nimeni nu poate să meargă să o vază, până ce nu o da două pungi de bani.

– Asta este tot? Mâine mă duc să o văz, zise el; bani am destui, precum vezi.

Nici rugăciunile gazdei, nici frica de căpiare nu l-a putut opri de a merge să vază pe acea măiastră.

Se duse deci, dădu două pungi de bani și intră în ostrov. Acolo umblă câtva timp, ca un haidamac, pe dinafară, ca doar măiastra va ieși la fereastra palatului să o vază. Ea ieși, el o văzu și apoi se întoarse. A doua zi se duse iară, a treia zi iară și tot astfel câteva zile d-a rândul. De ce o vedea, d-aia dorea să o mai vază.

Măiastra băgă de seamă că el venea într-una de câteva zile. "Trebuie să aibă mulți bani", se gândi ea.

Iară daca trimise de-l chemă, îi zise:

– Mare stare trebuie să ai tu, tinere, de o risipești așa. N-am văzut până acum pe nimeni care să vie la mine în ostrov de atâtea ori una după alta.

– Da, mare și nesfârșită, răspunse flăcăiandrul cu mândrie, ca și puterea cu care o fac.

Cum auzi măiastra aste vorbe, îi puse gând rău. Se luă deci pe lângă dânsul cu șoptele cu momele, viclenindu-l ca să-i afle puterea.

Flăcăiandrul se pierdea de dorul ei când o văzu dezmierdându-l cu niște cuvinte mai dulci decât mierea. Se înșelă și îi spuse.

Atunci ea îi dete ceva de bău, iar el dete dintr-însul afară inima găinei. Ea o luă, apoi îi dete pe bete din ostrov.

Când se dezmetici el și se văzu pirpiricosac, golănel și gonit, cugetă: "Daca nu ți-oi face-o eu, apoi să știi că nici dracul nu ți-o mai face".

Se duse la gazdă și povesti ce i se întâmplase.

– Nu ți-am spus eu, săracul de mine, să nu te duci acolo? Ce o să te faci acum?

– Mă voi duce în lume, și ce va vrea Dumnezeu cu mine.

A doua zi plecă și, trecând printr-o pădure, ajunse la marginea unui râu. Acolo dete o colibă de pescar. Îi chiorăia mațele de foame și fu nevoit să se abată.

Pescarul priimi să rămână la dânsul să învețe pescuitul.

Într-una din zile, pescarul zise flăcăiandrului:

– Iată eu mă duc la târg cu coșul ăsta de pește. Până una alta, ia și tu halăul ăla, și vezi d-ei putea să prinzi vro fâță de pește ca să avem de legumă pentru azi și mâine.

– Las' pe mine, răspunse flăcăiandru.

Pescarul plecă. Iară băiatul intră cu plasa în gârlă. Bătu în sus, bătu în jos și pește să prinză, câtuși decât.

Tocmai era să se lase de pescuit, când văzu o mreană.

Mreana fugi, el după ea, până îi veni bine și, aruncând plasa, o încâlci într-însa și o trase la margine.

Văzu el că mreana era cât să le ajungă pe două zile. Se bucură în inima sa că făcuse o treabă cumsecade.

Se puse deci de o curăță de solzi; o spintecă, îi scoase măruntaiele. Când în loc de lapți, ce să vezi? ceva ce nu semăna a nimic. Luă el acel ceva, îl spălă, și rămase un fel de covățea mititică de piatră.

– Bună este și asta, zise el, să am cu ce bea apă.

Și îndată și luă oleacă de apă cu dânsa să bea. Când s-o ducă la gură, ea era plină cu galbeni. Se miră de astă întâmplare. Răsturnă banii în poală și mai luă o dată apă ca să bea. Când să aducă la gură, se făcu iară bani.

– Acum, aide la zâna mea măiastră, zise el.

Lăsă și plasă, și pește, și colibă și într-un suflet alergă la gazda lui din oraș. Îi spuse despre norocul ce dase peste el și începu a se găti să meargă la ostrov.

Gazda se sili în toate chipurile să-l oprească de la această otărâre a sa. Fu peste putință. Îl trăgea ața la rele. Până una alta, umplu gazdei două tocitori cu bani. Apoi luă cu dânsul covățica de piatră și două pungi pline, și se duse la ostrov.

Cum îl văzu măiastra, îl cunoscu. Înțelese ea că trebuie să fi dat el cu mâna în foc, și-l chemă la dânsa.

Acolo, cu prefăcături, cu marghiolii și cu viclenii îl făcu de spuse cum are atâta stare. Și fiindcă flăcăiandrul își pierduse capul cum ajunse lângă dânsa, se lăsă să fie mâglisit, și măiastra îi șterse și covățica. Cum se făcu stăpână și pe acest lucru, porunci slugilor sale să-l huiduiască ca p-o găgăuță și îl goni cu rușine din ostrov.

Când se văzu iarăși dat afară și înfruntat, nu se putu astâmpăra de necaz, cum de să nu se ție el, ca să nu fie și batjocorit, și cu banii luați.

Plecă iară la gazdă și-i spuse toată șiretenia.

Gazda îl povățui să ia pe seama lui o tocitoare de bani din care îi lăsase să se apuce și el de ceva și să nu mai umble ca un pierde-vară după icre verzi.

Eu nu voi, și plecă în lume.

– Ce mi-o da Dumnezeu, zise el.

Merse, merse, prin câmpii cu inima plină de foc pentru măiastra lui, trecu prin păduri, și nu se putea împăca cu gândul că n-o să-și mai poată vedea odorul. În cele din urmă, căzu de obidă și de mâhnire. Stând el așa și zbătându-se cu gândurile, băgă de seamă că p-acolo p-aproape curgea o apă. Se duse să se scalde ca să se mai răcorească.

Tot scăldându-se, văzu de ceea parte a râului niște smochini. Își aduse aminte că nu mâncase de două zile și se duse să facă o gustărică cu nițele smochine. Mâncă ce mâncă, dară începu a simți că din ce în ce se schimbă. Unde din om ce era, se pomeni deodată măgar.

Altă nevoie acum. Cum să se întoarcă în cetate? Pe lângă celelalte toate, acum are să fie și prigonit. Umblând în sus și în jos pe marginea pădurei, îi era frică să intre înăuntru pădurei, ca să nu-l apuce vro fiară sălbatecă; se temea iară să iasă mai la lumină, ca să nu-l prinză vrun om, să-l puie la vro muncă ce n-ar putea-o duce. Ce să facă? Se căina și se văicărea, de-i plângeai de milă. Toată ziua umblă rătăcind cu inima cât un purice de frică. Flămânzi iară. Căutând câte ceva de mâncare, dete peste niște roșcove. Se apucă să mănânce, căci era lihnit de foame.

Cât p-aci era să moară de bucurie când văzu că încet, încet, se schimbă și se făcu iară om.

Stătu în loc și se cruci și el de astă minune. Apoi deodată zice:

– Acum ești a mea! Stăi, măi tu, că ți-o fac eu ție pe piele, femeie fără de inimă ce mi-ai fost!

Se apucă și umplu sânul de roșcove. Apoi făcu un coșuleț, cum putu, din nuiele de richită, și culese într-însul smochine, de care mâncase și el.

După ce se întoarse la gazda lui din cetate, îi spuse că acum s-a împlinit.

Auzind însă de faima celor doi împărați înțelepți, îi dete un fier ars prin inimă, și-și puse în gând a merge la dânșii să vază, oare n-or fi frații lui?

Dară până să se pornească către dânșii, se mai duse o dată la ostrov, cu coșulețul de smochine pe mână, și începu a striga la smochine, pe la poarta palatului. Măiastra, auzindu-l, trimise să-l cheme. Cum îl văzu, îl cunoscu.

Crezând că și în smochinele lui este ascuns vrun farmec numai bun pentru dânsa, porunci de-i cumpără coșul cu totul. El luă banii și se făcea a se mai plimba prin ostrov.

Măiastra se puse la masă. Când la sfârșitul mesei, după ce mâncară împreună cu ai lor smochine, se făcură măgari.

Hâț în sus, hâț în jos. Ba că o fi una, ba că o fi alta, nimic. Rămaseră măgari ca toți măgarii.

Atunci flăcăiandrul, prinzându-i, le puse câte un căpăstru în cap, îi legă unul de altul și îi duse cu dânsul, după ce luă covățica și o băgă în sân; căci inima găinei o mâncase măiastra.

Se duse cu cârdul de măgari la gazda lui.

– Acum să știi că mă duc într-ale mele, zise el gazdei; bani ai destui, ostrovul și palaturile sunt ale tale. Rămâi sănătos.

– Să ne vedem sănătoși, răspunse gazda, și să auzim de bine. Dară cu turma aia de măgari ce ai să faci? Ia-ți un argat, care să vază de ei.

Așa și făcu. Tocmi un argat și porni să meargă la frații lui, cu alaiul după dânsul.

Pe când mergea, fratele năzdrăvan spune împăratului toate cele întâmplate fratelui lor celui mai mic, și se pregătiră să-l priimească cu cinste.

Când ajunse la marginea cetății unde domnea împăratul, se miră că găsi pe fratele său cel mijlociu care îl aștepta.

Acesta îi povesti toată întâmplarea cu muma lor și a dascălului, și cum îi pedepsise Dumnezeu.

Plânse fratele cel mic de osânda dumnezeiască ce căzuse peste muma lor, apoi merse de se înfățișă împăratului.

Cum se văzură, se cunoscură și se îmbrățișară.

Apoi ceru de la împăratul să-i dea un grajd curat unde să-și puie măgarii, pe care singur îi îngrijea.

Trecu ce trecu și nici pomeneală nu era ca să facă pe măgari să se schimbe iarăși în oameni.

Într-o zi, la masă, când văzu că frate-său cel mic este cu voie bună, împăratul îi zise:

– Ei, ce ai de gând cu măgarii tăi; destul i-ai pedepsit, iartă-i. Să nu socotești că nu știu tot ce ai pățit. Dară este destul. Mai cu seamă căci știu că se topește inima în tine de dorul ei.

– Adevăr ai grăit, îi răspunse fratele cel mic. Pentru hatârul tău fac tot.

Trimise de aduse măgarii acolo; le dete de mâncară roșcove și îndată se făcură iară oameni.

Toți cei de față rămaseră înmărmuriți când văzură asta minune. Apoi ochii tutulor se ațintiră la măiastra și mărturisiră că așa frumusețe de muiere nici c-au mai văzut, și nici că se mai poate afla în toată lumea.

Ea atunci începu a zice:

– Mai întâi mulțumesc împăratului că s-a înduioșat de starea cea proastă și ticăloasă în care ajunsesem și a stăruit de ne-a făcut oameni la loc.

Apoi, uitându-se la fratele împăratului cel mic, îi zise:

– Numai tu mi-ai venit de hac pe lumea asta; daca voiești, sunt gata a te lua de bărbat. Iartă-mă pentru neajunsurile ce ți-am făcut.

– Apoi eu ce umblam, păcatele mele, când tot veneam pe la tine, și tu ți-ai bătut joc de mine. Fie că și eu mi-am scos din capete. Sunt gata și eu a te lua de soție, mai cu seamă acum, că nu mi-a mai rămas la inimă nici o zăcășeală.

Se pregătiră și făcură o nuntă d-alea împărăteștile.

Ei nu se mai duseră de acolo. Rămaseră câtetrei frații la un loc.

Trebile împărăției mergeau găitan.

Locuitorii apucau și ei de la acești trei frați când dreptate, când povețe bune și când ajutoruri de bani; și în toată lumea se duse vestea despre ei, cărora li se zicea: La cei trei frați împărați.

Încălecai p-o șea etc.

▲ Începutul paginii.