Cei singuri

Cei singuri de Mihail Săulescu

        Poetului D. Nanu

    Cei singuri cu adevărat
    Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;
    Dar cei pe care-un gând îndepărtat
    Îi poartă prin necunoscut,
    Spre toți acei ce plâng câte-au pierdut...

    Cei singuri cu adevărat
    Sunt toți acei ce se pricep să tacă —
    Sunt cei ce merg și nu se mai opresc,
    Sunt cei ce duc sub haina lor săracă,
    Sub lutul omenesc,
    Secrete bogății necunoscute —
    În alte lumi setoși să le strămute...

    Cei singuri cu adevărat
    Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,
    Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,
    Nu pentru gândul lor neînțeles —
    Dar pentru ce, mergând o viață 'ntreagă,
    Ei totuș n'au putut să înțeleagă...

    Nu te gândi la scunda lor chilie!
    Chilia lor e sufletul lor mare!
    — Îi vezi trecând, și îi aștepți să vie;
    Îi vezi pierzându-se în depărtare:
    În orice parte sânt,
    Și 'nuntrul lor, duc un întreg pământ!...

    În mijlocul orașelor trăiesc!
    Și-orașele, cât sunt de frământate.
    Ei trec ca niște răzlețiți prin ele,
    - Fantastice corăbii ne 'nfrânate,
    Ne 'nvinse de talazurile grele...

    Ei trec,
    Pe străzile ce furnică de lume,
    Pe ulițe cu fabrici zgomotoase,
    Prin piețele mizeriei din lume...
    Ei trec —
    Nu știe nimeni, unde anume!
    Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase
    Bucată cu bucată risipirea
    De petice din sufletul cel mare,
    Ne 'nchipuit, neașteptat, pe care
    Doar îl visează numai omenirea...