Cei mai mici frați ai noștri — Romanii „Ladini”

Cei mai mici frați ai noștri — Romanii „Ladini”
de Nicolae Iorga

Descarcă această pagină ca EPUB

N. IORGA

CEI MAI MICI FRAȚI
AI NOȘTRI:
ROMANII „LADINI”

Conferință la Radio (30 Septembre)

*

Tipografia „UNIVERSUL“
Clișee Marvan, execuție la „Datina Românească“
din Vălenii-de-Munte
1938

Pl. I.

Copil ladin („roman“) din Elveția. Fot. Brătulescu.

N. IORGA

CEI MAI MICI FRAȚI
AI NOȘTRI:
ROMANII „LADINI”

Conferință la Radio (30 Septembre)

*

Tipografia „UNIVERSUL“
Clișee Marvan, execuție la „Datina Românească“
din Vălenii-de-Munte
1938

CEI MAI MICI FRAȚI AI NOȘTRI:
ROMANII „LADINI“

Conferință la Radio
(30 Septembre 1938)

Cunoaștem mai mult sau mai puțin pe membrii familiei latine, căreia îi aparținem prin spirit și prin toate tendințele noastre, de și legăturile cu unii din membrii acestei familii sânt atât de slabe, cum sânt acelea cu Portugalia, de care ne-am interesat numai când se întâmpla acolo vre-o dramă, vre-o revoluție sau când se săvârșia o schimbare de regim, de la care am fi avut să primim și noi o îndrumare.

Nu este de mirare că partea atât de importantă din lumea latină care trăește dincolo de Ocean și care în timpurile din urmă a făcut așa de mari progrese, Spania dinaintea războiului civil având legăturile cele mai strânse cu ceilalți represintanți, desțărați, ai națiunii, ni-a rămas cu desăvârșire necunoscută, de și acolo, pe lângă marile bogății pe care le oferă natura, pe lângă însușirile superioare ale unei rasse care a dus așa de sus frumusețea sângelui pe care îl avem și noi, pe lângă o activitate comercială atât de puternică, se întâlnește și o mișcare de idei și mai ales o desvoltare a liricei, care merită toată atenția. Ne mărgenim să avem legături diplomatice, și, nu de mult, represintantul importantei republici Chili ni-a vorbit, într’o sală din București, cu entusiasm și convingere, despre formația și desvoltarea Statului căruia îi aparține, iar din capitala acestei republici ni-a venit o dovadă de atenție, pentru care să mi se îngăduie să spun că sânt cu deosebire recunoscător.

Așa fiind, cine să se ocupe afară de filologi, cum a fost casul regretatului Ovid Densușianu, care a întrebuințat o serie întreagă de lecții pentru lămurirea limbii celei mai puțin cultivate din latinitate, cu ceia ce sânt, ce vor să fie, ce au izbutit să facă și este de sperat că, împotriva infiltrațiilor dârze ale germanismului și chiar împotriva unei anumite tendințe italiene de alipire prin desnaționalisare, grupul de oameni, părăsit de toată lumea și lăsat în sama lui proprie, care se chiamă de unii Rumunci, de alții Ladini, de învățații din materie de etnografie și de istorie: Reto-Romani și cari ei înșii, după ce au ajuns la însemnata lor conștiință națională de astăzi, preferă să fie numiți simplu numai „Romani“?

Când privește cineva situația lor de astăzi, crede că are a face cu un grup, fără însemnătate, care este menit să dispară și pe care l-ar ținea încă, pentru o existență pur formală, numai interesul elvețian de a nu se întinde asupra pământului Confederației ambițiile cuceritoare ale unor vecini lacomi să-și însușiască pământuri noi.

Daca îi urmărește cineva în trecut, precum și dacă își dă osteneala de a pătrunde la dânșii, în acele minunate văi, așa de sus așezate, acoperite de adânci păduri de fag, în care ei sânt cărăușii marilor drumuri, crescătorii cirezilor de vite și, în acelaș timp, oamenii cei mai pregătiți, prin însuși caracterul multiplu și ciudat al ființei lor, pentru orice ocupație omenească la care se cere inteligență și energie, lucrurile se presintă altfel. Și, ca unul care mi-am dat osteneala sa urmăresc, și pentru o recentă comunicație la Academia Română, ceia ce, în trecutul nu numai al Elveției, dar, cum se va vedea, și a două țări vecine, ca să nu zic trei, cea de a treia fiind numai micuțul Principat germanizat astăzi, de Liechtenstein, represintă elementul acesta „roman“, și ca întâiul român, cred, care s’a dus să-i vadă acasă la dânșii, să li vorbească limba în unele privințe așa de asemenea cu a noastră și să se uite în ochii aceia negri, deștepți, cari luminează fața rotundă supt părul des și dârz, cred că aduc un folos acelei informații generale pentru care s’au creat conferințele la Radio, dacă vă vorbesc despre ce sânt acei pe care i-am numit în titlul acestei comunicări: „cei mai mici frați ai noștri“.

Odată ei erau mulți. Ceia ce vedem astăzi ca bucăți de latinitate rupte după limbă și conștiință națională, sau întrerupte prin infiltrațiile străine, dintre care unele sînt foarte largi și puternice, așa încât nici odată nu se poate gândi cineva că ele ar putea să dispară, a fost odinioară o singură unitate, care pornia de la Oceanul Atlantic și mergea până la Marea Neagră, pierzându-se și în stepele răsăritene fără hotare ale Eurasiei rusești.

În special, între noi, cari ne întindem pe amândouă malurile Tisei, cari pătrundem ca păstori în Moravia, cari, venind din Balcani, înaintam către însăși aceste regiuni ale Ladinilor de astăzi, și între ceia ce au rămas ei, nu era nicio discontinuitate. O singură pânză de rasă influențată de Romani, o singură limbă, cuprinzând elementele sufletești dominante ale marelui popor ieșit din vechea rasă iliro-tracă, și din Roma străbună.

La început chiar, în părțile de la Nordul Alpilor unde erau așa numitele popoare subalpine, multe și felurite popoare, in care s’au recunoscut influențe celtice și pătrunderi etrusce manifestate prin inscripții, dar basa trebuie să fi fost totuși ilirică, de oare ce Ilirii ajunseseră să marginească toata câmpia răsăriteană a Italiei și să pătrundă până adânc în munți, în aceste părți s’a exercitat o colonisare romană. Era natural ca ea să prindă stăpânire asupra izvoarelor Rhinului, mergând spre Nord, și Innului, cu numele iliric En, de unde și numele de Engadina al unuia din ținuturile locuite de „Romanii“ de astăzi. Romanisarea aceasta a trebuit să lese urme; ea n’a putut să dispară la cel dîntâiu suflu sălbatec al îmbulzirilor de seminții germane, care în părțile acestea aparțineau ramurii alemanice.

Atât ar fi de ajuns pentru a stabili o legătură pe care o socot interesantă, dacă nu _ prețioasă, între noi, urmași ai Dacilor cu sânge traco-iliric, desnaționalizați de aceiași Romă, pentru a-și face un suflet prin aceiași limbă, și între cei cari, sus, pe platoul helvetic, dar și în regiunile Tirolului și ale Adigelui-de-sus, represintau aceiași operă de prefacere și de înnălțare etnică și culturală.

Dar a fost și alt ceva. Între noi și între acești Reți latinizați — Reți este, cum am arătat în acea comunicație, probabil în legătură cu numele râului Reni, Rin, care în celtică însamnă „înfundătură“ „prăpastie“ —, era o întreagă, mare și bogată, adaug: luminată, regiune de romanisare, care a păstrat ca provincie romană numele semințiilor ilirice care fuseseră acoperite acolo de influența romană: ale Panonilor, ale Noricilor și ale Vindelicilor. Prăbușirea masselor de sălbătăcie năvălitoare a aruncat în toate direcțiile pe acești oameni, întocmai precum anumiți goți, supuși influenței trace din secolul al IV-lea, au fost aruncați până la Baltica și până în Sudul Peninsulei Scandinave. unde este o Gotie. Unii din acești pribegi s’au tras către Tisa și Munții Apuseni, împingând poporul românesc, alții au pătruns în aceste părți care aparțin astăzi Elveției și Italiei și au adaus la vechiul ilirism romanisat un alt aport de Iliri cari trecuseră prin același proces de desnaționalisare. Că așa s’a întâmplat, o dovedesc multe lucruri: cuvinte ilirice în limba ladină, amintirea pădurilor de frasin de unde veniau și pe care nu le întâlniau la aceste înălțimi reci, ca și marele număr de dialecte, vre-o douăzeci, la o populație care în Elveția este astăzi așa de restrânsă. Căci acolo abia de se numără, amestecați cu Germani în partea de către vechea Capitală, scaunul de judecată de la Curia care se numește și astăzi în limba lor Cuera, patruzeci de mii de oameni, în cele câteva sate sămănate în văile, în glenurile din aceste părți, supt gadurile care sânt pădurile. Tirolul cuprinde o mică parte din această rasă odinioară mai puternică și care în aceste părți a trebuit, ca și în micul Principat despre care am vorbit și care păstreaza încă în nomenclatura geografică urme romane, să sufere o puternică germanisare. Alți membri ai interesantului neam se află în Italia însăși, pe cursul acelui Adige cu numele romanic și german, care este, ca și Innul și Rhinul, pe o parte din cursul lui, o apă a acestei romanități nenorocite. Din sutele de mii care au fost, se păstrează astăzi numai acea parte mică, spre care se îndreaptă, în chip firesc, simpatia înduioșată a cercetătorului și speranța gânditorului că nu se va întâmpla cu dânșii ceia ce s’a întâmplat cu represintanții în mijlocul slavismului de la Marea Adriatică, ai altei ramure de romanitate, acei Dalmați dominați în munți de păstorii „vlahi“ români, cari Dalmați erau represintați acum câteva zeci de ani printr’un singur om, depe buzele căruia filologul Bartoli a cules taina unei limbi, acum pentru totdeauna moartă.

Viața acestor „Romani“ a fost, vreme îndelungată, închisă în satele lor care se chiamă „vecinătăți“, ele având legături de la o vale la alta, în „jurisdicții“ care sânt ca și județele noastre, prin instituții ca aceia a „convichilor“, cari nu sânt altceva decât legătura dintre „vecini“. Pentru limba lor, într’o vreme când nu era învățământ de Stat, nici tendință de desnaționalisare oficială, ci oamenii țineau în legăturile lor firești, avem încă din secolul al XVI-lea acte redactate de dânșii, cu ocasia întâlnirilor în care se luau hotărîri care priviau mai multe din aceste organisări de văi, așa de asămănătoare cu ale noastre. Nu toate aceste documente de limbă sânt de o potrivă, fiindcă deosebirile de dialect sânt destul de adânci.

Pentru a se predica poporului, pentru a-l ținea în catolicismul, care era atacat de Reformă, clerul s’a simțit dator să se adreseze oamenilor în limba lor, „romanismul“ catolic ajungând în felul acesta, prin anumite locuri, să se confunde cu „romanism“ de rasă și de limbă.

Fără aceasta, multă vreme n’ar fi fost vre-o literatură, sau ceia ce, numai cu multă aproximație se poate numi așa.

A fost chiar o vreme când oamenii erau complet descurajați și neavând cuvinte pentru noțiunile superioare de cultură, erau gata să le împrumute de la italieni cu grămada, sau — și unele din aceste cuvinte, de și ciudate, au rămas —, de la o limbă așa de deosebită, cum este cea germană. Cu acest sistem, s’ar fi ajuns la acelaș resultat, ca și pentru nenorociții Dalmați.

S’a produs însă, într’o țară de cantoane și de văi, o reacție, care a legat strâns aceste rămășițe prețioase de limba lor și a îndemnat oameni de talent să-i dăruiască o literatură.

Am căutat să mă inițiez într’însa și nu regret truda pe care am cheltuit-o, câteva zile. S’au scris, de vre-o trei generații credincioase trecutului național, lucruri interesante în proză și mai ales duioase poesii, din care nu lipsește o tendință polemică, de luptă împotriva tendințelor de înstrăinare. Scriitorul cel mai în vază al lor, astăzi un om de șaptezeci de ani trecuți, o frumoasă figură de rasă, Peter Lansel, mult timp consul al Elveției la Livorno, este de sigur omul cel mai representativ al „Romanilor“ din această țară.

Dincolo de hotarele elvețiene, în Italia, nu poate să fie vorba decât de o lume țărănească, în mijlocul căreia nu s’a manifestat până acum, afară de revista Ce faz tu („Ce faci tu ?“) a Friulanilor de la Udine, tendințe de înălțare în domeniul spiritual, și este chiar o întrebare dacă, în condițiile speciale în care trăiesc acești Romani din jurul Alpilor, sânt posibilități de legătură cu acei cari, prin calendare, prin almanahuri, prin cărți populare, prin crestomații în mai multe volume, cum este a lui Decurtius alături de crestomația germanului Ulrich, caută să întreție în populație acea credință și acel devotament prin care se poate salva o seminție, chiar când este așa de redusă.

Imi pare rău că nu pot înfățișa ascultătorilor și vederi din satele lor și nu li pot aduce înainte figurele așa de asemănătoare cu ale oamenilor noștri, pe care le-am întâlnit acolo. Dar pot să le spun că în buna voință cu care ei primesc pe străini, îndată ce li pomenești de legătura lor cu frații cei mai depărtati, este acea afabilitate care deosebește rasele influențate de cultura romană, de la un capăt până la altul al largilor hărți.

Am relua oarecum această legătură, așa încât să poată înțelege că, pe lângă popoarele latine pe cari le cunoaștem, mai este unul, până la care, de altminteri, pătrundeau poate din când în când, alături cu zidarii din Udine, și câțiva dintre ai lor cari se găsesc în vecinătatea acestei provincii. Și păstrez adresa acelui simpatic tânăr care, trecut, ca mulți din sângele său, în Italia și întrebuințat în capela dela Sfântul Petru din Roma, se arăta dispus să întreprindă, cu oameni din satul său și din vecinătate, un drum la Bucureștii noștri, ca să ne aducă vestea unui cântec în care cei cari l-au auzit și l-au înțeles, au descoperit apropieri uimitoare cu însăși manifestația românească a durerilor și a speranțelor.

Pl. II.