Cei doi strămoși
În nesfârșitul cer pe-un nour de raze lui Traian plutește,
Pe-un alt nor tot de raze iată și Decebal că mi-l sosește:
„Aveam o vorbă, împărate, acuma, veacuri unsprezece
S-au împlinit, de când cu râvnă în calea ta tot cat a trece“
Traian stă locului și zice: „Grăiește, harnicule rege,
Ce cu viteaza-ți spadă Romei și cu săgeată scris-ai lege.”
Iar Decebal în jos se uită și lunga barbă își mângâie —
Prin norul alb de sub picioare-i și rar ca norii de tămâie
Privește drag spre lumea noastră, și ochiu-i ager se oprește
Pe Dacia, iubita-i țară și împăratului vorbește:
„Tu știi că-n lumea pământească adesea patima stăpână
Se face pe voința noastră, pe inimă și-apoi pe mână.
Aicea trupul ne lipsește, suntem pricepere și minte,
Putea-vom deci cu mult mai bine să ne-nțelegem la cuvinte.
Vei fi iertat că seminția-ți cu arma-n mână am supus...
„Iertat-am că mi-ai smuls coroana și zilele mi le-ai răpus...
Privește colo... împărate, frate iubirea de popor,
Vezi, Dacia cea roditoare, de care ai ca mine dor:
Căci, neamul cel adus de tine cu neamul dac s-a înfrățit
Și din frăția lor adâncă vlăstare nouă a ieșit,
“Vlăstare, căruia tu, tată, Traiane ca și mine ești
Pe care, ca și mine-n timpuri, o priveghezi și o iubești;
Vezi colo Dacia măreață, vei țara ta și țara mea
Cât de amar e încercată de-o soartă peste seamă grea!
Barbare limbi tot curs-au veacuri de către soare spre apus,
Și-n Dacia iubită toate nelegiuit picior au pus:
Trecut-au Hunii cei sălbatici și Sciții, Geții și Avarii,
Vărsatu-s-au pe a Sarmații, Gepizii, Goții și Tătarui
Și au oprit vlăstarea crudă a două vrednice popoare
Să crească cum părea sortită: voinică și cu voie tare,
Mult înțeleptule Traiane, ce Dacia iubești cu dor,
Străvezi tu tainica menire ce are ea în viitor?
Și lung Traian la rege cală, la fruntea-i mândră și deșteaptă,
Iar Dacul gândul vrea să-i soarbă când cuvântarea îi așteaptă:
„Nu-ți fie amărâtă vorba... o! Decebal, bărbat de fier...
Ce priveghezi ca mine țara în timpuri și de sus din cer:
Nu te lăsa supus durerii când vezi că-al tău popor și-al meu
Lovit cu-asprime e de soartă. Așa voita-a Dumnezeu
Al cărui ochi străbate toate: pe cel pe care îl iubește
El îl încearcă cu nevoia și prin nevoie-l pregătește,
Ca fără șovăire-n cale spre ținta-i sfântă să pășească,
Menirea ce îi este dată cu bărbăție să-mplineaseă, —
Fu logodită Europa de mult cu Barbarul cel crud
Venit din Asia la dânsa de sânge și sudoare ud;
Și-acuma e căsătorită, ca, îndoita de sclavie
Cu Barbarul, copilul fiarei, ce numai dreptul voii știe.
Cât timp va sta însărcinată va fi un sufletesc pustiu,
Pe care lumea viitoare îl va numi veac mijlociu.
Apoi le se va naște era cea de lumină: Noua-viață...
Mai-naintată ca-n Egipet, decât în Roma mai măreață —
Da. Noua-lume.. Noua-viață cea doritoare de știință
Cea înălțată cu gândirea și înzestrată cu putință,
Ce va îndreptăți cuvântul că neamul nostru omenesc
Zidit pentru iubire fost-a și după chip dumnezeiesc,
Va crește Noua-lume tare și mână-n mână cu Dreptatea,
Cu care și poporul nostru pe tron va pune Libertatea...
Dar când odrasla Europei și-a Barbarului feciorelnic,
Ca prune în scutec fi-va încă ori ca copil cu traiu vremelnic —
Un neam, ce calul păstorește, din cea Arabie pietroasă,
Dezlănțuit ca o furtună și ca o mare furioasă
S-o năpusti în spre Bizanțiu, fanatisat de-un prooroc,
Și va cerca pe Europa iar cu sclavie și cu foc.
Va prigoni-o veacuri multe și va căta ca să sugrume
Pe fiul Barbarului harnic și-al Europei: Noua-lume.
Atuncea Dacia vitează, din Dunăre păn' peste munți,
Va fi o tindă unde stavor voinicii tineri și cărunți,
Scoborâtorii noștri, rege, și vor păzi cu pieptul lor
Să crească-n pace Noua-viață, al omenirii scump odor.
În Dacia va curge sânge cum n-a mai curs în vr-un alt loc,
Ivi-se-vor viteji acolo, cu largă minte și noroc,
Ce vor lupta cu piept de-aramă....
Dar, când apoi vor obosi...
Iat’ din Bizanțul cel nemernic un neam urât se va porni,
Un neam urât de târâtoare, de veninoși, de lipitori
Ce tot pe Dacia cădea-va... și sângele și-a ei sudori
Va suge-un veac întreg... o! frate... și suge-va cu lăcomie
Și va muia în sânu-i harnic pornirea către vitejie!
Da... aurul acest cu care, vor răsplăti război și pace
Scoborâtorii cei eroici, un veac în zgură s-o preface!
Dar, nu se-ndoaie pe vecie un neam din vâna vitejească...
Iar va păși el înainte și limbile va să uimească!
Căci copilandrul Europei de neamu-ne și-o aminti
Că l-a umbrit când sta în leagăn și cu iubire-i va grăi:
„Înalță-te popor de luptă... prunciei mele stași de pază
„Ia dară facla Libertății, și-adânc în zare luminează,
„Spre Orientul cel sălbatic, ce încă n-a văzut lumină!
„Arată-i tu a propășirii curată rază și senină!“
Dar, înc-o cumpănă mai are iubita Dacie a trece...
La Nord, privește, Decebale, la cel pustiu întins și rece
La cel deșert ce se lărgește din Neva în spre Volga lată,
În Jos apoi spre Marea-neagră, în sus spre Marea-înghețată.
Acolo un norod va crește, dușman pe viață și pe moarte
Al Libertății luminoase, ce e menită ca să poarte,
În omenirea zbuciumată, pornirea caldă spre știință,
Și înălțarea cu gândirea și înzestrarea cu putință.
Bălana viță de la Volga, atât de mult se va întinde
Cât toată miază-noaptea lumei ea mai întâi o va cuprinde..
De-acolo va urzi vicleana pe Noua-lume să înfrângă,
Lumina Libertății sfinte pentru vecie să o stingă.
Va unelti să prindă-n mreajă-i Bizanțul bolnav, moleșit
Ca de acolo să robească apusul mare și-niforit.
Atuncea Dacia vitează din răsăritu-i până-n munți
Iar fi-va tinde unde sta-vor voinicii tineri și cărunți,
Urmașii noștri, Decebale, ce vor păzi cu pieptul lor
Să nu se stingă Noua-viață, al omenirii scump odor.
Și Europa împreună cu Dacia, a noastră țară,
Ce în acele timpuri fi-va puternică și mare iară —
Călăuzite de lumina din facla sfintei Libertăți —
Bălana viță vor răpune, vor frânge țara-i în bucăți!
Iubita Dacie atuncea, de orice cumpănă scăpată
Pute-va-n pace se răsufle... în pace pentru-ntâia dată!
Și va avea răgaz și voce să meargă iarăși înainte
Așa precum a fost menită de-aici, de nesfârșita minte.“
Și Decebul se uită spre Dacia și-al său popor:
De jale plină e privirea-i și plin e pieptul lui de dor...
De nu ar fi gândire numai și ar-fi în carne și în sânge,
El, Decebal cel ca oțelul, cu lacrimi până-n barbă-ar plânge...
Apoi grăiește: „Revărsatul e-ndepărtat în zare mult!
Adâncă-ți este cuvântarea... cu-adâncul inimei te-ascult...
Dar chinul să-mi înfrâng mai bine-i și să pricep că un popor
Nu e, ca o ființă tocmai, de azi pe mâne trecător,
Ci poate lunga vecinicie cu bărbăție să înfrunte
De înțelege-a sa menire, de-o poartă-n suflet și pe frunte,
Deci mulțumescu-ți împărate; în calea ta eu iar voi trece,
Să-ți mai aud proorocia, în nouă veacuri ori în zece!“
1889 Iulie 5, Sinaia