Ce vor socialiștii/Supliment
SUPLIMENT
Impărțirea muncii ca ca urmare a cooperațiunei[1] și împreună cu dânsa, sunt cei mai însemnați factori ai progresului omenirei. Cooperația poate să fie simplă ori complexă: simplă se chiamă când mai mulți oameni lucrează împreună pentru același scop, dar fără ca munca să se deosebească de a celorlalți. Așa, dacă zece oameni ridică o piatră, dacă șasezeci de cosași cosesc la o întindere mare de fâneț, etc., cooperația în asemenea cazuri e simplă… Cooperația se chiamă complexă când mai mulți oameni lucrează cu acelaș scop, însă munca lor nu-i de acelaș fel. Așa de pildă într’o manufactură de bolduri (ace cu gămălie) în care unul întinde sârma, altul taie bucăți potrivite, altul le ascute, etc. Odată ce cooperația ajunge a fi complexă numai decât trebue să fie întovărășită de împărțirea muncei. In adevăr, în exemplul lui Adam Smith, în privința boldurilor, zece lucrători cooperează pentru a face bolduri, dar tot odată își împart munca astfel încât unul face necontenit aceeași lucrare. Alături cu împărțirea muncei și cu cooperația înlăuntrul fabricilor, merge și împărțirea muncei în nația întreagă. In adevăr, în exemplul dat de A Smith zece lucrători, folosindu-se de cooperație și de împărțirea muncei, pot produce 48.000 de bolduri pe zi, acești zece lucrători vor îndestula deci trebuințele unei regiuni destul de întinse; tot astfel va face o manufactură de haine și între altele va îndestula pe cei ce fac bolduri făcându-le haine, alte manufacturi vor face ghete, etc. Aceste grupe cooperatoare vor da ghete, haine, bolduri pentru mulțime de oameni cari la rândul lor vor produce grâu, vin, etc. Așa dar, în toată țara se formează grupuri de oameni, între cari munca este împărțită, după cum este împărțită și în ateliere ori fabrici. Desvoltându-se producțiunea, mulțumită cooperațiunei și împărțirea muncei, această împărțire de muncă se întinde și la națiuni, adică grupe de muncitori englezi, ruși, români și viceversa. Fabricile de mătase din Lyon trimet marfa lor în Anglia, Rusia, Belgia și primesc cărbuni din Anglia, mașini din Belgia, grâu din Rusia, etc. Astfel principiul împărțirei muncei se întinde dinlăuntrul atelierului la națiune și în sfârșit la omenirea întreagă. Am zis că împărțirea muncei și cooperațiunea sunt cei mai însemnați factori ai progresului omenirei. Acum ne este foarte ușor să înțelegem. In exemplul său, Smith a făcut socoteală că din pricina împărțirei muncei și a cooperațiunei 10 lucrători produc 48.000 de bolduri, pe când astfel, dacă ar lucra fiecare în parte bolduri întregi, apoi n’ar putea face decât câte 20 de om și la un loc 200 de ace pe zi, adică de 240 de ori mai puțin, ori mai exact prin mijloacele pomenite un om produce cât 240! Dar dela Adam Smith până acuma împărțirea muncei a crescut așa de tare încât un om produce câteva mii. Dar nu se mărginește aici însemnătatea nespusă a acestor factori sociali. In exemplul de mai sus produsul deși mai cu greu, dar tot se putea face și altfel; dar cele mai multe din lucrurile ce se fac astăzi, altfel nici n’ar fi putut fi aduse la sfârșit. O pădure nu poate fi tăiată de un om pentru că n’ar apuca s’o termine și în urmă-i ar crește la loc; dacă am pune mai multe milioane de oameni, fiecare om îndeosebi, și le vom porunci să facă o locomotivă, chiar având materialul trebuitor, ar trece generații și n’am avea nici o locomotivă gata. Dacă se vor gândi puțin, cetitorii noștri vor înțelege toată însemnătatea acestor factori și vor vedea că în adevăr ei sunt pricina progresului și a civilizației; pe de altă parte vor înțelege de asemenea cât de multă dreptate are socialismul științific când caută în factorii economici, în economia societăței, în chipul „cum sunt produse bogățiile, ce se produce și cum se împart”, pricina de căpetenie a progresului și transformările societăței. Sunt foarte mulți oameni cu inimă bună, cari au arătat toată înrâurirea nenorocită a acestei împărțiri asupra sănătăței și minței lucrătorilor. Un lucrător care este osândit să fie închis între cei patru pereți ai fabricei și să lucreze toată viața neîntrerupt a zecea sau a suta parte dintr’un bold, firește că va trebui să degenereze trupește și sufletește. Intre cei cari au învinuit strașnic împărțirea muncei putem numi pe genialul Fourier, pe talentatul Sismondi și pe marele învățat rus Cernișevschi. Aceste învinovățiri sunt foarte drepte, însă urmările rele nu-s numai decât legate cu împărțirea muncei ci sunt urmări ale exploatărei capitaliste care se folosește de acești factori, sunt datorite societăței burgheze de azi în care lucrurile merg pe dos. Știința și technica cari ar trebui să slujească pentru prelungirea vieței omenești, desvoltă technica militară și prin urmare nimicesc atâtea vieți; mașinile cari ar trebui să îmbunătățească omenirea și să micșoreze munca sărăcesc cu desăvârșire pe lucrători, asvârlindu-i pe drumuri pieritori de foame și lungesc ziua de muncă. Așa este logica societăței de azi. In societatea socialistă unde fabrica va fi în alte împrejurări higienice și unde omul va avea de lucrat cel mult trei ceasuri pe zi (vezi în text la partea I-a, cap. despre societatea viitoare), poate foarte bine să întindă în acest timp sârmă ori să îndeplinească a suta parte din munca trebuitoare pentru un bold și-i va rămânea destulă vreme pentru desvoltarea intelectuală, fizică, artistică, etc…
In limba obișnuită se chiamă salariu banii ce primește muncitorul pentru munca sa. In economia politică se înțelege altmintrelea și școalele economice nu-l înțeleg toate într’un fel, ba chiar sunt în mare dezbinare în privința aceasta. Fără a intra aici în polemică, vom arăta numai cum îl înțelege socialismul științific. In societatea burgheză munca lucrătorilor ajunge marfă. Valoarea mărfei este deopotrivă cu munca mijlociu trebuitoare pentru producerea acestei mărfi, adică deopotrivă cu suma de produse trebuitoare pentru a reproduce puterea de a munci și pentru susținerea familiei, adică pentru reproducerea muncitorilor. Deci puterea de a munci, în calitatea-i de marfă, are valoarea ei. Dar marfa, afară de valoarea-i egală cu munca mijlocie trebuitoare pentru producerea ei, are și un preț care atârnă de ofertă și cerere și care poate fi când mai mare când mai mic decât valoarea mărfei. Așa de pildă dacă pălăriile ce se cer mai multe decât se oferă în piață, ele pot să se vândă cu 10 franci, să aibă preț zece franci, pe când valoarea lor ar fi numai de 8; dimpotrivă, adică dacă în piață vor fi mai multe pălării decât se cere atunci prețul mărfei poate să cadă sub valoare, poate fi de 6 franci în loc de 8. Așa e și cu prețul mărfei — munca cu salariul; când se oferă mai puțină decât se cere, salariul e mai mare decât valoarea muncei, dimpotrivă dacă se oferă mai mult, salariul cade sub valoarea, adică muncitorul primește mai puțin decât îi trebue pentru a-și ținea și reproduce puterea de a munci (prin urmare și mai puțin decât trebue pentru viața lui, viața fiindu-i strâns legată de puterea de a munci). Când se grămădesc mărfuri în piață fără să fie cerute, atunci se începe criza de supra-producție, mărfurile cad în preț, grozav, ba chiar nu se pot vinde deci muncitorii rămân pe uliți, formând armata de rezervă care prin concurență scoboară salariul tuturor lucrătorilor mai jos decât valoarea muncei, adică decât strictul necesar; iar în vremurile bune nu lasă să se sue salariul mai sus de valoarea muncei, cel puțin nu cu mult. Cu alte cuvinte mecanismul economic al societăței de azi formând armata de rezervă a muncei nu dă voe salariul să se ridice prea sus, îl face de oscilează pe lângă valoarea adevărată a muncei. Mecanismul economic al societăței de azi osândește pe lucrători să se mulțumească cu strictul necesar și face ca toate foloasele aduse de progresul producțiunei să fie puse în pungă de burghezimea capitalistă.
Vorbind aici în supliment despre salariu am zis că valoarea unei mărfi este tot una cu munca mijlocie trebuitoare pentru a produce această marfă, iar puterea de a munci fiind o marfă, valoarea ei deasemenea este de o potrivă cu munca omenească trebuitoare pentru producerea și reproducerea lucrătorului. Dar munca-marfă are însușirea de a putea lucra mai mult decât a ajunge pentru reproducerea valoarei sale. Așa spre pildă, să presupunem că la un timp hotărît valoarea muncei[2] e de o potrivă cu 8 franci. Să presupunem că Să presupunem că suma de cinci franci este egală cu 5 ceasuri de muncă în cari își reproduc valoarea. Să presupunem acum că un capitalist a tocmit la fabrică un muncitor plătindu-i cinci franci. Acest om poate lucra mai mult de cinci ceasuri, de pildă 12. Capitalistul se folosește de această însușire și-l pune de muncește 12 ceasuri, dintre cari în 5 reproduce valoarea muncei sale și în celelalte 7 produce o valoare pe care o bagă capitalistul în buzunar și pentru care nu dă nimic lucrătorului. Valoarea produsă în acele ceasuri de muncă adăugate peste cele trebuitoare ca să reproducă valoarea muncei (salar), se numește plus-valoare.
Expunerea socialismului științific făcută aici arată cum înțelegem și cum trebue să fie înțeleasă revoluția. Evoluția înceată a omenirei și mai ales cea economică schimbă temeliile materiale pe cari trăește societatea, relațiile de putere între clase. Dar în toată vremea acestor schimbări încete formele politico-sociale rămân pe loc și prin urmare trebue să vie vremea când ajung la o ciocnire cu baze materiale, cu relațiile de putere înoite și atunci formele politico-sociale se vor sfărâma și vor fi înlocuite prin alte forme politico-sociale corespunzătoare cu bazele materiale noui. Așa de pildă era feudală, cum am văzut, a fost nimicită pas cu pas de către evoluția înceată a producțiunei, care din individuală se face tot mai colectivă, prin creșterea neîncetată a puterei materiale a clasei a treia, a clasei burgheze, așa că înainte de revoluția cea mare temeliile materiale (mai ales forma producției) cât și relațiile de putere între clase erau schimbate (și anume atunci în folosul clasei burgheze). Se înțelege dar că formele noui sociale au venit de s’au ciocnit cu formele vechi și le-au zdrobit. Câte odată ciocnirea se întâmplă înainte de vreme, așa încât bazele materiale ale societăței nu-s schimbate îndestul pentru a sfărâma forma veche politică și socială. Asemenea revoluții sunt prea timpurii și nu pot sfărâma formele vechi; așa a fost revoluția dela 1848 (în Iunie) când s’a răsculat proletariatul și tot astfel cea dela 1871 la Paris, pentru că evoluția omenirei nu pregătise îndestul relațiile de putere în folosul proletarilor. Dimpotrivă, orice răscoală care nu tinde a aduce în armonie formele politico-sociale cu temeliile materiale noui (desvoltate ori pe drumul desvoltărei), cu relațiile noui cu putere nu va fi o revoluție ci o răscoală, o neorânduială și altceva nu. Să presupunem, de pildă, că o clasă oareșicare a venit la putere, dar că puterea nu poate să îndestuleze pe clasa întreagă (nefiind, să zicem, destule locuri). Atunci o parte din clasă va rămânea afară dela putere deși va avea aceleaș tendinți și acelaș program ca și jumătatea dela putere. Dacă jumătatea rămasă pe din afară se va răscula împotriva celeilalte, oricât sânge ar curge din pricina acestei răscoale, tot răscoală va rămânea, revoluție nu va fi. De pildă, răscoala opoziției noastre împotriva guvernului de azi nu poate fi revoluție. Se înțelege din cele zise că revoluția nu trebue să fie numai decât sângeroasă, poate fi și pașnică și cu toate acestea să fie revoluție. Așa de pildă dacă reprezentanții celor trei clase chemate de Ludovic al XVI-lea ar fi decretat desființarea privilegiilor feudale și schimbarea formelor politice-sociale feudale și liberalo-burgheze, atunci una din cele mai mari revoluții ce a văzut omenirea s’ar fi petrecut fără vărsare de sânge. Așa revoluția dela 1848, deși aproape pașnică a fost cu toate acestea cea mai mare revoluție întâmplată în țările noastre. Iar republica din Ploești, înscenată de Candiano-Popescu et comp. putea să coste mii de jertfe, râuri de sânge și tot n’ar fi fost mai mult decât o răscoală. Acuma credem că s’a înțeles de ce socialiștii își zic revoluționari. Ei sunt revoluționari pentru că reprezintă tendința revoluționară a veacului, schimbarea formelor sociale burgheze, în cele socialiste, către care ne duce evoluțiunea. Dacă revoluția proletară e pașnică ori sângeroasă n’are nimica a face, pentru că nu vărsarea de sânge dă unei transformări sociale caracter revoluționar.
Credem, că se va vedea acum înțelesul adevărat al numelui de socialiști revoluționari ce ne dăm.