Ce vor socialiștii/Capitolul 5
CAP. V.
RĂSPUNS LA CÂTEVA OBIECȚII
STATUL
Aproprierea colectivă schimbând cu totul bazele materiale ale traiului, înlăturând crizele și pauperismul, asigurând bunăstarea și libertatea tuturor, înlocuind concurența prin controlul rațional al societăței asupra producțiunei și distribuirii bogățiilor și lupta de interese prin armonia lor, — va preface și toate așezămintele de azi în altele potrivite cu bazele noui materiale de atunci. Deși, cum am spus mai sus, despre această prefacere vom vorbi în altă scriere, trebue însă chiar acum să spunem câteva cuvinte despre unele întocmiri, de vreme ce schimbarea acestora pricinuește neînțelegere nu numai între protivnicii noștri, dar chiar înlăuntrul partidului socialist.
Una din chestiunile cele mai arzătoare este a statului. Unii din protivnicii socialismului strigă că noi vroim nimicirea statului, vroim distrugerea organizației sociale, deci întroducerea anarhiei care pentru dânșii înseamnă un fel de haos, de luptă înverșunată că vroim să reglementăm toate prin stat, că în societatea socialistă va pieri libertatea și inițiativa individuală, etc. Chiar de pe aceste învinuiri așa de nepotrivite între dânsele, s’ar putea încredința un om nepărtinitor că trebue să fie o neînțelegere. Să vedem ce-i adevărat. Greșala de căpetenie a protivnicilor noștri și chiar a unor socialiști este că amestecă „statul”, noțiune îngustă, cu noțiunea mult mai largă de „organizație” în general. Dar aceste două lucruri, statul și organizația socială, sunt așa de deosebite încât pot ființa unul fără altul. Antropologii moderni: Spencer, Morgan, etc., ne-au arătat societăți primitive (la Irocheji, etc.) cari au avut organizație socială, și încă foarte cuminte, fără să aibă măcar urmă de stat. Statul s’a arătat atunci când societatea s’a desfăcut în clase domnitoare și în clase supuse; și de cum s’a arătat în istorie, statul n’a fost altceva decât reprezentantul clasei ori orașelor domnitoare și apărătorul intereselor lor. Dacă statul reprezintă tot odată și organizația societăței apoi o reprezintă numai într’atâta încât organizația societăței este în folosul clasei stăpânitoare. In antichitate statul reprezintă clasa și interesele stăpânilor de robi (la Greci) și pe a patricienilor (la Romani). In vârsta de mijloc reprezintă pe feudali; acum reprezintă ori interesele clasei burgheze (în Franța), ori ale clasei burgheze și ale rămășiței feudalismului (în Germania). In societatea egalitară socialistă, în care nu vor mai fi clase, nici politice nici economice, când toți vor fi producători, ne fiind clase nu se poate să fie nici stat care să reprezinte clasa domnitoare. Poporul, proletariatul, ajungând la putere, după revoluția socială proletară, va întrebuința dictatura de clasă ca mijloc pentru a-și întări domnia, pentru a organiza formele de viață ale societăței socialiste. Dar după ce va ajunge în sfârșit să sfarme cu totul puterea burghezimei, nu va mai avea pe cine să stăpânească, fiind el cea de pe urmă clasă; revoluția socială va aduce desființarea claselor și domnia de clasă ne mai având ce căuta în societatea socialistă, statul va pieri. „Statul nu va fi desființat, zice Fr. Engels în Socialismul științific și socialismul utopic, ci va muri”. Dar moartea statului (cum vedem foarte firească) înseamnă tot odată și desorganizarea socială? Dimpotrivă. In societatea burgheză statul reprezintă organizarea societăței numai în interesul unei clase, în vreme ce dealtfel societatea e desorganizată cu desăvârșire, e atât de puțin organizată încât dă loc la fenomene absurde cum sunt crizele de supra-producțiune, e atât de desorganizată încât nouă zecimi din membrii ei trăesc în sărăcie, deși productivitatea muncei este azi așa de mare încât ar putea cu toți să trăiască în belșug și bogăție; e atât de desorganizată încât nu numai proletariatul, dar chiar și stăpânii, nu pot fi siguri dacă mâine nu vor cerși pe drumuri. Numai această lipsă de siguranță și frica pentru ziua de mâine este dovadă destul de temeinică că societatea de azi e desorganizată. Insărcinarea cea dintâiu a unei organizări este să asigure ziua de mâine, prin urmare libertatea omului; căci omul care nu știe dacă mâine, poimâine nu va ajunge pieritor de foame, nu-i liber, ci rob împrejurărilor; iar societatea care are astfel de organizare, cu drept cuvânt poate fi numită desorganizată. In societatea viitoare starea materială a omului și libertatea lui vor fi asigurate prin birourile de statistică, prin delegați, etc…, nația va hotărî ce, cum și cât trebue să se producă. In loc de oarba concurență va fi controlul rațional al națiunei, care va regula producțiunea spre îndestularea societăței, iar fiecare individ în schimbul a trei ceasuri de muncă pe zi va fi sigur de un traiu îmbelșugat; inteligența nelănțuită de nevoile materiale va lua altă desvoltare: artele, știința, totul va merge spre perfecție. Această organizare cuprinde deopotrivă pe toți membrii societăței egalitare socialiste, pe toți îi asigură deopotrivă. Se înțelege că birourile de statistică, delegațiunile comune și sociale (naționale), etc. n’au nimica aface cu statul autoritar de azi. Statul într’o societatea fără clase ajunge lucru cu neputință, tot așa de absurd ca un împărat într’o republică democratică. Iată dar două lucruri cu urmează din cele spuse: 1) în societatea socialistă statul va pieri (va muri, zice Engels) și 2) în societatea socialistă o organizație unitară, armonică, rațională, va asigura deopotrivă bunul traiu și fericirea tuturor membrilor. Acum putem să înțelegem absurditățile ce ne aruncă protivnicii, confundând statul cu organizația. Să luăm în adevăr cele două încheeri ce am scos din ideile socialismului asupra statului. 1) Socialiștii zic că statul va pieri. Reacționarii amestecând statul cu organizația strigă: „Prin urmare organizarea va lipsi (de unde „prin urmare”?), deci în societatea socialistă va fi un haos. 2) Noi zicem că în societatea socialistă o organizație armonică, rațională, va asigura bunul traiu și fericirea tuturor membrilor societăței: „liberalii”, confundând organizația cu statul, zic: „Așa! organizația va asigura bunul traiu, adică statul (de unde statul?) va asigura traiul tuturor, prin urmare cu toții vom fi slugile statului, un fel de funcționari, deci orice libertate va pieri, etc. Cum am văzut însă se înșeală și unii și alții și „Statul” nefiind același lucru cu organizarea va pieri, fără ca să lipsească societăței o organizație armonică, rațională și binefăcătoare.
Altă întocmire socială care de bună seamă se face și despre a cărei schimbare face burghezimea zgomot asurzitor, este „familia”. Distrugerea familiei este una din învinuirile obișnuite ce ni se fac. Să spunem deci două trei vorbe și despre familie. Această întocmire a trecut în timpul desvoltărei omenirei prin multe faze. Fără să mai vorbim despre cele mai vechi chiar monogamia a suferit dela ivirea-i și până acum destule prefaceri paralele cu schimbările temeliilor materiale ale societăței. Familia fiind embrionul societăței, într’însa vedem toate contrazicerile și toate anomaliile societăței întregi, după cât și în embrion se văd începuturile membrelor organismului viitor. Dacă luăm cele trei forme sociale despre cari am scris (robia, servajul și salariatul), vom vedea că familia s’a schimbat odată cu trecerea societăței dintr’o fază în alta.
In antichitate, în era robiei, baza familiei era robia, nevasta și copiii erau robii capului de familie, care putea să facă din femee și copii orice ar fi vrut ca și din robi. In familia patriarhală din vârsta de mijloc, din această epocă nu avea atâta putere asupra femeei și a copiilor, după cum nu avea nici asupra servilor. Alături cu legăturile de autoritate s’au desvoltat și cele sentimentalo-religioase, care idealizau despotismul soțului și al tatălui, adică tocmai cum se întâmplase și cu relațiile între stăpâni și servi. Burghezimea sfărâmând servajul și autoritatea feudală, a distrus de asemenea legăturile autoritare patriarhale din familie, rupând totodată și vălul sentimentalo-religios ce le acoperea.
Femeea roabă în era robiei, servă în cea feudală, ajunge un fel de salariată liberă de altfel, dar într’o stare analoagă cu a proletariatului, și în general cu a claselor inferioare.
Intre membrii familiei se statornicesc relații burghezo-capitaliste. Membrii familiei nu mai sunt legați prin autoritatea părintelui, ci prin interese bănești — zestre, moștenire, etc. Iubirea ajunge o marfă, care se vinde în piață cu preț hotărit, cu tarif, după legea ofertei și a cererei. Interesul bănesc neputând fi legătură destul de tare, familia burgheză este adevărat convențională, pentru ochii lumei, iar în adevăr femeile se mângâie cu ibovnici și bărbații cu țiitoare și umblând prin casele de prostituție. Casele de prostituție, cari au luat o desvoltare înfricoșată și sunt reglementate, tarifate, recunoscute de stat ca instituție trebuitoare, caracterizează minunat familia burgheză, îi slujesc de prototip. In societatea socialistă familia se va schimba negreșit foarte tare, cum s’a schimbat și în celelalte faze prin care a trecut omenirea. Ca și în fazele trecute, familia se va potrivi cu bazele materiale ale societăței. Dar căzând clasele, distrugându-se toate neegalitățile, politice și economice, femeea va fi și ea liberă și egală cu bărbatul. Interesul bănesc, care este legătura familiei de azi, va dispare; legătura familiei socialiste va fi dragostea reciprocă, unica legătură firească și morală, dar tot odată și singura cu putință, într’o societate în care femeea și bărbatul vor fi deopotrivă. Familia viitoare va fi monogamă în înțeles că ea va însemna traiul împreună între un bărbat și o femee, dar se va deosebi cu totul de familia de azi, legătura va fi numai dragostea liberă. Corupția și destrăbălarea sexuală împreună cu prostituția vor fi cu neputință acolo unde femeea va trăi cu bărbatul numai din dragoste; nu va fi cu putință prostituția când femeea va fi asigurată economicește ca și bărbatul, când nu va mai fi sărăcie. După cum în societatea viitoare se vor produce lucruri pentru îndestularea ei, pentru plăcerea și fericirea societăței, și nu mărfuri pentru schimb, tot așa iubirea va ajunge un izvor de fericire pentru cei ce se vor iubi, dar nu o marfă, cum este iubirea burgheză.
In această familie întocmită pe iubire, pe libertate, pe respect, în această familie, din care va dispărea lupta de interese și atârnarea economică, întocmai ca și din societatea întreagă, — în această familie vor crește și se vor desvolta generațiile cele mai noui, membrii societăței egalitare; în această familie se vor desvolta oameni cu simpatii universale; în asemenea familie și societate se vor forma cei ce vor alcătui acea societate ideală pe care o prevede chiar Spencer printre nourii prezentului, acea societate în care actele individului vor fi folositoare societăței și ale societăței la rândul lor folositoare individului; când orice cuget se va naște în om, orice sentiment, va fi în armonie cu interesele omenirei… Toate acestea nu vor fi cu putință decât în societatea socialistă.
N’avem de gând să răspundem la toate criticele ce s’ar putea face socialismului, de aceea vom mai atinge, în câteva cuvinte, numai două chestii și vom sfârși expunerea socialismului științific.
Criticii socialismului (vorbim de oameni pricepuți) se împart în două grupe: unii nu cred în realizarea idealului socialist — cu toate că-i admit superioritatea, — din pricina greutăților ce-i stau în cale. Alții văd că societatea merge spre socialism dar găsind mari neajunsuri în societatea socialistă, ar dori să oprească mersul progresiv al evoluției. Celor dintâiu le vom răspunde: E foarte adevărat că greutățile sunt colosale, cum sunt colosale și idealurile noastre; să nu trecem însă cu vederea că pentru realizarea socialismului lucrează toată evoluția economică, etc. a societăței. Cu cât merge mai înainte societatea, cu atâta se desvoltă contrazicerile și anomaliile care o descompun și pe de altă parte am arătat cum societatea singură crează teren pentru cea viitoare. De altmintrelea nici un socialist nu crede că idealul nostru se va realiza iute, ba chiar sunt gata a crede că societatea va trece prin o formă mijlocitoare înainte de a ajunge la idealul socialist. Ori cum, socialiștii socot că dacă s’a dovedit că omenirea merge spre o formă socială mai înaltă, atunci toți oamenii convinși de acest adevăr trebue să lucreze, să lupte pentru a ajunge la acest ideal, fie cât de îndepărtat. Cât despre criticii ceilalți, adică despre cei cari găsesc lipsuri în societatea socialistă, ori neajunsuri, acelora le răspundem că societatea viitoare va avea firește neajunsurile ei, fiecare eră istorică având pe ale sale. O fericire absolută nu poate fi, cum nu-i nimica absolut pe lumea aceasta. Socialiștii nu zic că societatea socialistă va da fericire absolută, perfectă; ci că societatea socialistă în asemănare cu cea burgheză, va fi fără de seamăn mai perfectă și mai fericită. Acest fel de critici caută pete în societatea viitoare și nu bagă în seamă ticăloșiile de azi; despoierea muncitorilor, sărăcia, fraudele, crizele, prostituția, crimele, etc.
Trăind în societatea de azi și nevroind a primi pe cea socialistă sub cuvânt că și acolo vor fi unele neajunsuri, criticii noștri seamănă cu un cerșetor care tremurând într’o cămașă zdrențăroasă, în ger, n’ar vroi să primească blana ce i-ar da-o un trecător milostiv, sub cuvânt că nu-i croită după modă, ori că postavul este urât la coloare sau pătat în câteva locuri.