Ce vor socialiștii/Capitolul 4

by Constantin Dobrogeanu-Gherea

Aspect 2

CAP. IV.

SOCIETATEA VIITOARE

Care este deci acea haină largă care va lăsa omenirea să pășească înainte spre folosul tuturor? Care haină va înlocui pe cea burghezo-capitalistă când aceasta va plesni sub încordarea puterii de viață a societăței? Ce forme sociale vor înlocui pe cele de azi? Pentru a găsi aceste forme viitoare sănătoase, să vedem care e pricina boalei societăței de azi. Crizele, pauperismul, etc., sunt manifestările unei stări de boală, dar cari sunt pricinile boalei? Numai cunoscând aceste pricini și înlăturandu-le putem lecui societatea. Care este deci pricina boalei societăței moderne? Boala are drept pricină o contrazicere de căpetenie a societăței contemporane, această contrazicere este isvorul tuturor celorlalte contraziceri și poate fi formulată astfel: In societatea modernă producțiunea are forma colectivă, pe când apropierea produselor este individuală. Contrazicerea capitală este dar între producțiune și apropriere: pe când cea dintâi e colectivă, a doua este individuală. Și dacă această contrazicere, este isvorul tuturor celorlalte contraziceri și anomalii ale societăței, dacă aceasta e pricina boalei, leacul este deci în îndepărtarea acestei cauze ori în încetarea contrazicerei. Dacă contrazicerea de căpetenie este între aproprierea individuală, atunci leacul este încetarea acestei contraziceri. Adică trebue ca și aproprierea să fie colectivă cum este și producțiunea. Pentru cei cari nu s’au îndeletnicit cu chestiile sociale poate să fie neînțeles cele de mai sus; de aceea trebue să lămurim ce înseamnă această contrazicere și ce înțelegem prin încetarea ei. Am zis că contrazicerea de căpetenie a societăței de azi este între producțiune și aproprierea ei; cea dintâi fiind colectivă, iar cea din urmă individuală.

Să deslușim. Acum câteva veacuri, când producțiunea era foarte nedesvoltată, când productele industriale se făceau în ateliere mici și pământul se lucra de țărani proprietari mici; când un fierar lucra singur ori cu ucenici în atelierul său, atunci producțiunea era individuală și aproprierea iarăși individuală, lucru foarte logic. Omul producea singur și productele muncei sale le lua în stăpânire tot el. De atunci a trecut multă vreme și în producțiune s’a făcut o revoluțiune întreagă. In societatea modernă, cum am spus, împărțirea muncei și cooperarea a ajuns așa de departe încât mii de oameni lucrează alături în aceeași fabrică și produc numai o singură marfă (pluguri, de pildă), în loc de toate cele ce produceau mai înainte într’un atelier. Și aceasta e pricina întregei pășiri înainte a omenirei. O sută de oameni ocupați colectiv într’o fabrică la facerea de pluguri, vor face nu atâtea pluguri cât ar fi făcut o sută de meșteri în fierăriile lor, ci cât zece mii. Dar în timp ce producțiunea s’a schimbat cu totul, făcându-se din individuală colectivă, aproprierea a rămas așa cum era acum câteva veacuri. Atunci un meșter producea individual și era iarăși individual stăpân pe roadele muncei sale; acum când un produs e făcut prin munca colectivă a sute și mii de oameni, acest produs al muncei colective este apropriat individual de fabricant ori de proprietarul mare — agricol — de moșier. Aproprierea a rămas tot așa cum era acum câteva veacuri, ca și cum ciocanul cu abur n’ar fi înlocuit ciocanul meșterului și parcă aproprierea individuală a productelor muncei mele individuale este tot una cu aproprierea rezultatelor muncei colective a mii de oameni, cum fac fabricantul ori marele proprietar agricol de astăzi. In câteva veacuri producțiunea făcându-se din ce în ce mai colectivă, a schimbat cu desăvârșire fața lumei: dar aproprierea a rămas și până azi tot individuală ca și cu câteva veacuri în urmă. Iată contrazicerea izbitoare care se face tot mai strașnică prin creșterea colectivizărei în producție. Cum am spus, această contrazicere este izvorul tuturor contrazicerilor și răutăților societăței de azi; ea este pricina care oprește în loc mersul societăței ori cel puțin o face să înainteze numai foarte încet și pricinuind mii de suferinți părței celei mai numeroase a omenirei. Insă dacă contrazicerea de căpetenie, izvorul tuturor celorlalte, e aceasta atunci leacul e și găsit: Să nimicim contrazicerea adică să se facă și aproprierea colectivă ca și producțiunea.

 

1. APROPRIEREA COLECTIVĂ (SOCIALIZAREA)

 

Să deslușim acuma în ce stă aproprierea colectivă. Aproprierea colectivă înseamnă trecerea instrumentelor de muncă în proprietatea națiunei întregi. Pământul, minele, fabricile să treacă în proprietatea națiunei întregi. Pământul, minele, fabricile să treacă în proprietatea colectivă a nației întregi și să fie exploatate de societăți de lucrători, cari vor lucra, ca și acuma, în fabrici și moșii, cu o mică deosebire, că productul muncei va fi în total al lor, pe când acuma primesc numai o parte din acest product sub nume de salariu; iar cealaltă parte de multe ori mult mai mare decât salariul, intră în punga capitalistului.

Să deslușim în scurt această apropriere colectivă.

Rugăm pe cititori să se mute cu gândul în Englitera, pe care o luăm de exemplu. Acolo împărțirea muncei a ajuns mai departe decât oriunde: producția industrială se face în fabrici mari unde muncesc câte o mie și mai bine de lucrători: iar cea agricolă pe moșiile stăpânite de land-lorzi. Pe aceste moșii lucrează iarăși câte o mie și mai mult de salariați. In fabrici ca și la pământ lucrările se fac cu mașini perfecționate, cu cea mai desăvârșită regulă, cu cea mai potrivită împărțire de muncă. Să numim aceste grupe de oameni ce lucrează la fabrici și pe moșii, comune producătoare. In aceste comune intră directorul lucrărilor, inginerii, mecanicii, muncitorii simpli, în sfârșit toți cei ce lucrează pentru producțiune, fie în fabrici, fie pe moșii. Pe grupele ce lucrează în fabrici să le numim comune industriale, iar pe cele dela țară, comune agricole — acest nume de „comune” fiind foarte potrivit pentru o grupă de oameni cari lucrează în comun, în acelaș loc, pentru acelaș scop. Să presupunem că, fie prin Parlament, fie prin răscoala proletariatului, fie prin răscumpărare, fie prin expropriere silită, toți moșierii și capitaliștii vor pierde proprietățile în folosul națiunei, așa că toate instrumentele (mașinile, pământul, minele, etc.) de muncă vor trece în proprietatea națională. Prin această expropriere toți stăpânii capitaliști nu mai există ca stăpâni, dar comunele producătoare cu ingineri, mecanici, etc., fără cea mai mică turburare, vor lucra înainte, cum au lucrat și până la expropriere. Nația întreagă fiind singură proprietară peste toate instrumentele de muncă, va cerceta prin biurourile de statistică anume câte producte trebue și câte puteri muncitoare are la îndemână. Să presupunem că, luând de seamă technica perfecționată a Engliterei, trebue x milioane de ceasuri de muncă pe an și că sunt a milioane de lucrători. Atunci împărțind x prin a vom afla câte ceasuri pe an trebue să lucreze un muncitor și împărțind acest timp prin trei sute zile de lucru, vom găsi câte ceasuri să lucreze pe zi, adică lungimea zilei de muncă. Owen, acum mai bine de jumătate de veac, a făcut socoteală că patru ceasuri de muncă pe zi ar fi de ajuns, într’o societatea în care proprietatea asupra instrumentelor de muncă ar fi colectivă, pentru a îndestula foarte bine toate nevoile. De atunci însă progresul technicei a ridicat tare rodnicia muncei, așa că un învățat englez a făcut socoteala că prin jumătate de ceas de muncă pe zi omenirea și-ar putea îndestula nevoile cele mai de căpetenie^[1].

Fără să putem fi învinuiți de greșeală, vom zice că trei ceasuri de muncă pe zi ar ajunge ca toți să fie în stare bună, când vor munci toți în împrejurările privitoare din societatea socialistă.

Să presupunem că Englitera are 10 milioane de lucrători; dând fiecare trei ceasuri de muncă pe zi, vom avea nouă miliarde de ceasuri de lucru pe an (3×300×10.000.000=9.000.000.000). Aceste nouă miliarde de ceasuri de muncă vor înfățișa producțiunea Engliterei. Ceasul de muncă fiind o unitate de valoare, fiecare lucru produs va fi socotit în ceasuri de muncă, iar producțiunea totală va fi de 9.000.000.000 de ceasuri. Toată producțiunea națională poate fi pusă în magazii. Dacă fiecare comună producătoare va lua din totalul producțiunei o câtime de producte deopotrivă cu ceasurile de muncă cât a muncit, atunci toate comunele vor lua la un loc producte în valoare de 9 miliarde de ceasuri de muncă, adică vor lua toată producția națională^[2].

Biurourile de statistică vor socoti cât anume trebue să se producă din fiecare fel de producte și chiar ce producte. Se înțelege că pot fi mici greșeli, mai ales la început, dar chiar dacă se va produce ceva mai mult decât va cere trebuința, acest prisos de producte va rămânea pentru anul viitor în magaziile naționale și nu va putea să cășuneze crize de supra-producțiune. După cum în gospodăria unui țăran din veacul de mijloc, lucrându-se pentru consumarea personală a familiei, un prisos de producțiune, ar fi fost pus în hambar ori în cămară și numai rău n’ar fi prins. Trebue să avem în vedere că societatea socialistă, din punctul de vedere al producțiunei, este o gospodărie unică, cu mulțime de ramificări, care lucrează pentru consumarea nației, iar nu pentru schimb.

De altminterea biurourile de statistică după, o practică oarecare, vor reuși a armoniza producțiunea cu consumarea. Nu putem să intrăm aici în amănunte asupra organizărei societăței viitoare. Cu atât mai mult că socialismul științific privește cu drept cuvânt ca utopie descrierile pe larg ale societăței viitoare; aceste amănunte se vor putea hotărî numai de cei ce vor trăi pe atunci în acea societate, care va avea cu totul alte temelii materiale decât acuma și care va avea alte cunoștinți, altă desvoltare morală, etc. Ori cum, amănuntele lasă neatins principiul general. Va primi oare directorul mai mult decât muncitorii cei simpli, adică se va socoti munca intelectuală mai presus decât cea fizică ori ba? Socoti-se-va un ceas de muncă mai grea, în mine de pildă, cât două de muncă ușoară? Productele ce va lua din productul național o comună, fi-vor oare consumate individual ori în comun de către membrii comunei. Toate aceste amănunte ori cum ar fi hotărîte, nu ating principiul central, aproprierea colectivă a instrumentelor de muncă.

Așa de pildă unele comune, să zicem că vor voi să lucreze câte patru ceasuri pe zi, în loc de câte trei, pentruca să aibă mai multe producte de consumat, așa că suma ceasurilor de muncă ale nației întregi va ajunge dela nouă la zece miliarde. Atunci din toată producțiunea comunelor ce au lucrat mai mult vor lua mai mult și la sfârșitul anului toată producțiunea va fi consumată. Cei cari au lucrat mai mult au mai mult fără să facă vre-o stricăciune celor ce se mulțumesc numai cu câte trei ceasuri pe zi.

Am adus aceste exemple numai pentru a lămuri ce înseamnă aproprierea colectivă. Ori cari ar fi amănuntele organizației viitoare, nu putem să ne ocupăm decât de principiul general, de aproprierea colectivă, adică nația să ajungă singura proprietară asupra tuturor instrumentelor de muncă, asupra pământului, minelor, fabricilor și altor așezăminte industriale, asupra drumurilor de fier, etc. Nația stăpână peste toate instrumentele de muncă, va da producțiunei o direcție unitară și armonică, cum face azi fabricantul în fabrică; iar productul național, astfel produs de toată nația, se împarte între comune, potrivit muncei date de fiecare, tot astfel și înlăuntrul comunei pentru fiecare individ. Iată principiul, iată ce înseamnă că principiul de căpetenie este aproprierea colectivă, a cărei urmare va fi după părerea noastră, o prefacere totală a societăței. Insă deși nu putem să intrăm în amănuntele ce es din acest principiu, tot avem de răspuns la o întrebare foarte însemnată și anume: dacă aproprierea colectivă a instrumentelor de muncă este în adevăr leacul care va vindeca societatea și-i va da altă formă mai înaltă de traiu, potrivită cu evoluția omenirei, — atunci desleagă oare ea contrazicerile analizate mai sus?

 

2. DISPARIȚIA CONTRAZICERILOR CAPITALISTE

 

Așa dar, să vedem dacă aproprierea colectivă desleagă acele contraziceri colosale, acele anomalii fără seamăn, cari se chiamă: crize de supra-producțiune, concentrarea bogățiilor în câteva mâini și prin urmare împărțirea oamenilor în două clase (de o parte capitaliștii — de alta proletarii și pauperii, armata de rezervă), nesiguranța vieței și, într’un cuvânt, nepotrivirea formelor sociale de azi cu progresul economic. Dacă aproprierea colectivă desleagă aceste probleme și anomalii atunci se dovedește că într’adevăr contrazicerea între producțiunea colectivă și aproprierea individuală a roadelor muncei, este izvorul tuturor relelor și deci că înlăturarea ei ar aduce leac tuturor acestor suferinți.

Am văzut ce înseamnă crizele. Intr’o societate în care împărțirea muncei și cooperația a ajuns departe și în care se produc mărfuri de speculație, concurența, unicul regulator al producțiunei, nu-i în stare a spune speculantului capitalist cât și ce trebue să producă; de aici urmează producerea mai mare decât se poate vinde, crize, falimente, muncitori muritori de foame și de alte lipsuri. In societatea socialistă nu va fi nici concurență, nici producție de mărfuri pentru speculă; nația având stăpânire asupra uneltelor de muncă va produce pentru sine lucruri de consumat, nu mărfuri pentru speculă; va produce atât cât va cere trebuința, la întâmplare prisosul nu va fi greu să-l păstreze în magaziile societăței pentru alt an și, oricum, acest prisos nu va fi în stare a pricinui crize de supra-producție. Ba mai mult, se va mira lumea cum a fost cu putință să ființeze în trecut o societate în care niște lucruri așa de absurde și grozave cum sunt crizele de supra-producțiune să fi putut exista.

Concentrarea bogățiilor am văzut că e pricinuită de progresul economic și că din pricina proprietății individuale concentrarea se face în mâinile câtorva indivizi, etc. Să presupunem că în societatea de azi, ținând seamă de tehnica modernă, postavul poate fi produs eftin într’o fabrică, care ar costa un milion de lei și că în această fabrică trebuesc 100 de muncitori. Să presupunem iarăși că o fabrică de încălțăminte, făcută după toate cerințele technicei ar costa o sută de mii de lei, adică de zece ori mai puțin decât cea dintâi, și că într’însa vor lucra tot o sută de lucrători. Aceste două fabrici, având în vedere aproprierea individuală, vor fi a doi inși, dintre cari unul va fi capitalist cu un milion și altul numai cu o sută de mii; vor mai fi 200 de lucrători salariați proletari, deci trei clase: 1) fabricantul de postav (burghezimea mare); 2) fabricantul de încălțăminte (burghezimea mijlocie) și 3) două sute de lucrători, cari vor primi o parte din roadele muncei lor, sub formă de salarii, de o potrivă cu strictul necesar pentru a nu pieri de foame; iar altă parte va intra în punga stăpânilor și-i va pune în stare a se răsfăța în lux. Așa va fi și așa este în societatea de azi, aceste nepotriviri economice între indivizi nu pot lipsi acolo unde este proprietate individuală. Să vedem acuma ce va fi în societatea socialistă? Intr’însa, dacă așa vor cere trebuințele technice, postavul se va produce de asemenea de un grup de 100 de lucrători, într’o fabrică de zece ori mai scumpă decât cea în care se vor lucra ghetele; dar de acolo nu va urma nici o neegalitate între producătorii de ghete și între producătorii de postav, fiindcă amândouă fabricile vor fi proprietatea națională și dacă amândouă grupele vor da câte trei ceasuri de muncă pe zi, de om, vor scoate și una și alta din productul național lucruri în valoare de 90.000 de ceasuri de muncă (100×3×300). Acea din amândouă grupele care va munci câte patru ceasuri pe zi va lua de 12000 de ceasuri de muncă, fără a face cuiva nedreptate. Cu alte cuvinte când nația va fi proprietara uneltelor de muncă oricât s’ar concentra mijloacele de producțiune, oricât de mare ar fi deosebirea între stabilimentele industriale, de acolo nu vor putea eși deosebiri între muncitori și singura neegalitate ce va mai putea fi, va rămânea între cei ce nu vor munci un număr egal de ceasuri pe zi^[3]. Cu încetarea concentrărei bogățiilor și neegalitățile economice pier și, prin urmare, pier și deosebirile de clasă. Deci societatea socialistă păstrează concentrarea producțiunei, cât o cere tehnica, însă înlătură toate urmările nenorocite ale acestei concentrări. Aproprierea colectivă a instrumentelor de muncă înseamnă între altele și pieirea claselor.

Am văzut cum în societatea de azi producându-se mărfuri pentru speculă și concurență, neputându-se armoniza producția cu consumarea, producțiunea ajunge anarhică, se produce mai mult decât se poate vinde și urmează decăderea prețurilor, falimente și alte frumuseți de acest soi. In timpul acestor contracțiuni și dilatări ale producțiunei de azi se formează o armată de rezervă din muncitori asvârliți pe drumuri în vremea crizelor și chemați la muncă din când în când. Se produce deci clasa pauperilor. In societatea socialistă producțiunea va fi regulată prin statistică și va fi armonizată cu consumarea; atunci nu vor mai fi salariați, prin urmare nici proletari, nici crize, nici armată de rezervă, nici pauperism. Toate aceste bunătăți vor fi puse la arhiva trecutului alături cu robia, cu servajul, cu războaele și cu alte urmări firești ale organizațiilor de până atuncea.

Lipsa de siguranță și de libertate va înceta în societatea socialistă. Omul pentru întâiași dată stăpân pe natură și pe producțiune își va vedea asigurată libertatea și nu va privi cu groază în viitor. Această urmare a aproprierei colective este din cele mai însemnate pentru societatea socialistă și tot odată arată cât de nedrepți sunt acei cari numesc socialismul robia viitoare, cum face Spencer în l’Individu contre l’Etat. Pentru a lămuri mai bine chestia aceasta să ne întoarcem puțin înapoi și să luăm drept pildă era producțiunei individuale, când țăranul muncea individual pentru îndestularea familiei sale, când familia își făcea singură tot de ce avea nevoie și dădea în schimb numai o mică parte din roadele muncei sale.

Atunci producătorul era stăpânul uneltelor sale de muncă, (pământului, plugului, etc… la țăran; atelierului la fierar, cismar, etc.) și era stăpân pe producțiune. Când țăranul se încredință că un plug e mai bun decât cel întrebuințat din moș-strămoși, ară cu dânsul fiindcă știe că va avea mai multă roadă; semănând unele semințe și nu altele, țăranul se luă după interesele sale; țăranca de asemenea când făcea haine, lucra pe acelea de cari avea trebuință: dacă familia avea haine de iarnă, ea lucra numai la haine de vară, etc. Intr’un cuvânt, toate cele ce făcea țăranul producător individual, care lucra pentru îndestularea sa și a familiei sale, le făcea cu scopuri bine hotărîte, prevăzând urmările și știind ce va ieși din munca sa și după ce căpăta roadele știa foarte bine cum avea să le întrebuințeze. Așa dar, producătorii fiind stăpâni pe roadele muncei lor, regulau producțiunea după cum îi povățuiau interesele și judecata. Dar producătorul individual era robul naturei. Muncind singur, individul, trebuia să se supună la toate greutățile prea mari: un deal, un fluviu, îl despărțea de cealaltă lume, o piatră mare pe ogor îi îngreuia munca. Natura îl robea fiindcă puterea individuală a omului este prea mică față de dânsa. Cu progresul economic, cu desvoltarea cooperațiunei, împărțirii muncii, schimbului, colectivizărei producțiunei, — omul a învins natura din ce în ce mai mult. Colectivizarea producțiunei a regulat mersul fluviilor după nevoile omenirei, a tăiat munții și pădurile, a sfărâmat stânci, a făcut drumuri de fier prin munți și a pus toate puterile firei în robia omului. Prin colectivizarea muncii omenirea a supus natura, dar totodată a pierdut stăpânirea asupra producțiunei. Mașina e productul muncei oamenilor și acest product introdus în fabrici a aruncat și aruncă pe drumuri mii de lucrători: mașina izgonește din fabrici pe producători săi. Muncind pentru schimb, și nu pentru consumare, producătorii de azi nu știu ce năzbâtie le va face produsul făcut de dânșii îndată ce-l vor lăsa din mână și-l vor arunca pe piața universală. Cei ce fac arme și pulbere de pușcă nu știu dacă tocmai aceste arme nu vor fi întrebuințate pentru a-i împușca chiar pe dânșii ori pe tovarășii lor; producătorii de cereale nu știu dacă trebue să dorească ani buni ori ba: căci dacă vor fi de vânzare prea multe cereale, prețurile vor cădea până la atâta încât îi vor ruina. Trimițând mărfurile în piață, nici fabricanții nici lucrătorii nu știu dacă mărfurile lor nu vor fi de prisos, dacă nu vor produce o criză care va sărăci pe fabricanți și va face pe muncitori pieritori de foame. In loc de a fi stăpâni pe producte, producătorii de azi le sunt robi. Așa dar în era producțiunei individuale mici, producătorul era stăpânul producțiunei și robul naturei; în era modernă a producțiunei mari colective, producătorii sunt stăpânii naturei, dar robi producțiunei; în era socialistă, când munca va fi colectivizată ca și aproprierea, omul va fi stăpân și asupra naturei și asupra roadelor muncei. In adevăr, în era socialistă alături cu munca colectivizată va fi aproprierea colectivă și nația întreagă va semăna cu o singură gospodărie, va da direcție producției, va hotărî ce e de produs și cum. Hotărînd toate acestea nația va semăna cu gospodăria veche țărănească din vârsta de mijloc în privința stăpânirei producției^[4]. Iar când e vorba de libertate, aceste trei fraze studiate se pot scurta în chipul următor: 1) Era producțiunei mici individuale, — producțiunea individuală, aproprierea individuală, omul rob naturei, stăpân producțiunei. 2) Era producțiunei mari colective (burghezo-capitaliste), — omul stăpân naturei dar rob producțiunei. 3) Era socialistă, — producțiune colectivă, apropriere colectivă, — omul stăpân și naturei și producțiunei.

Era socialistă îl face pe om cu adevărat liber și-i garantează cu desăvârșire viața. Muncind de pildă trei ceasuri pe zi, omul va ști că va avea toate cele trebuitoare cât va trăi. Urmările acestei asigurări vor fi nemăsurate. In societatea socialistă omul pentru întâia oară își va hotărî singur mersul istoriei sale. Nici în era producțiunei mici individuale, nici în era burgheză, n’a scăpat omul din robie, și numai în societatea socialistă va ajunge stăpân pe natură și pe producțiunile muncei sale, numai atunci cum am zis, va trebui să se caute în filozofie și în morală, nu în economie ca până acuma, pricini pentru transformarea mai departe a societăței^[5].

După cele spuse ne mai rămâne să arătăm că aproprierea colectivă va da loc unei societăți, în care nu vor mai fi piedici pentru desvoltarea economică, în care se vor putea aplica născocirile cele mai colosale.

Am văzut, din exemplul cu atelierul perfecționat, că formele societăței feudale n’au fost în stare să primească asemenea progres economic și de aceea au și pierit. Făcând presupunerea că s’a aflat mijloace de a crește de o sută de ori productivitatea muncei și aplicând-o societăței burgheze, am văzut că nici formele actuale n’ar putea suferi introducerea unor asemenea îmbunătățiri în producțiune și de aceea am scos încheerea că formele burgheze vor pieri. Logica și istoria osândesc deopotrivă o societate care n’are forme sociale destul de potrivite pentru a îngădui cel mai mare progres în producțiune. Exemplul nostru cu născocirea colosală care ar face să crească de o sută de ori rodnicia muncii poate să ne slujească de măsură pentru bunătatea formelor sociale. Inaintea acestui judecător trebue să se înfățișeze o formă socială pentruca să dovedească că are ori ba drept la existență.

Să vedem dacă societatea socialistă este în stare a primi fără să piară asemenea născocire genială. Șă luăm exemplul nostru și să ne închipuim iarăși Englitera, cu grupurile de producători agricoli și industriali lucrând la pământ și în fabrici, care sunt proprietatea nației. Să presupunem că prin birourile de statistică s’a aflat că lucrându-se trei ceasuri pe zi, toate nevoile nației vor fi îndestulate. Să ne închipuim acum că în astfel de societate s’ar face o născocire care ar însuti productivitatea muncei și care s’ar putea aplica îndată la toate ramurile de producțiune. Ce s’ar întâmpla în societatea socialistă față cu invențiunea pomenită? Instrumentele de muncă fiind ale nației întregi, născocirea s’ar introduce în toate felurile de producțiune. Munca făcându-se de 100 de ori mai roditoare pentru îndestularea societăței nu vor mai trebui 9.000.000.000 de ceasuri de muncă ci de o sută de ori mai puțin, adică 90.000.000. Dacă mai înainte un om muncea 3 ceasuri pe zi, după născocire va avea de muncă numai un minut și patruzeci și opt de secunde pe zi^[6].

Dacă societatea noastră însă în loc de a scurta timpul de muncă va lucra tot trei ceasuri pe zi, atunci va avea de o sută de ori mai multe producte, va fi de o sută de ori mai îmbelșugată, mai bogată, va putea să-și îndeplinească toate dorințele. Ori cum ar face însă, societatea va câștiga în fericire. Așa dar, pe când formele sociale de pe acum sunt așa de păcătoase încât chiar J. Stuart Mill a trebuit să mărturisească, deși burghez „că e îndoios lucru dacă toate născocirile au scurtat munca ori au alinat suferințele unei singure ființi omenești”, pe când formele actuale sunt așa de dușmane progresului economic, încât o născocire colosală care ar trebui să facă fericirea tuturor, dimpotrivă ar aduce după dânsa cele mai nespuse nenorociri: răscoală, vărsare de sânge și poate și nimicirea civilizației; — dimpotrivă în societatea socialistă cu cât ar fi născocirea mai colosală, cu atât ar aduce mai mare fericire fără a face rău nimănuia.

 

3. SOCIETATEA CAPITALISTĂ CONCEPE PE CEA SOCIALISTĂ

 

Credem că se vor fi convins cititorii noștri că principala contrazicere a societăței actuale, aceea care este izvorul tuturor răutăților, este contrazicerea între producțiunea colectivă și aproprierea individuală și că leacul societăței este deslegarea acestei contraziceri prefăcând și aproprierea din individuală în colectivă.

Societatea de azi nu numai că desvoltă înăuntrul ei o mulțime de contraziceri și anomalii, cari cu cât merge societatea înainte tot mai mult o zguduie, tot mai mult o dizolvă, pregătește singură societatea viitoare sau mai bine zicând condițiunile materiale și factorii trebuitori pentru realizarea acelei societăți. In adevăr, am văzut că societatea burgheză capitalistă concentrează producțiunea și desvoltă foarte tare împărțirea muncei. In Englitera, care a înaintat mai departe decât alte țări și pe care toate râvnesc să o ajungă, mai toată producțiunea e centralizată și colectivizată; acolo mai nu se mai află producțiune mică individuală, meseriile au fost înlocuite prin fabrici mari în cari mii de oameni lucrează împreună după un plan dat, cu mașinile cele mai bune. Cât despre pământ apoi, întinsele moșii ale lorzilor sunt lucrate de numeroase grupuri de muncitori, cu mașini perfecționate cu aplicarea cea mai înțeleaptă și mai științifică a muncei. Aceste grupe de munci au înlocuit producțiunea mică, pe meseriași și pe cultivatorii mici. Aici în aceste grupe de muncitori munca este colectivă, avem comunele producătoare ale societăței colective socialiste. Declarați toate instrumentele de muncă proprietate națională, înlăturați aproprierea individuală și producțiunea, fără a se opri, va putea merge înainte, urmând cu munca tot aceleaș comune colective, tot după acelaș plan^[7]. E drept că lucrătorii vor primi atunci echivalentul total al roadelor muncei lor, că nu vor mai fi crize, nici pauperism, nici alte odoare de ale societăței de acum, dar producțiunea va putea rămânea aceiași și apoi încet-încet să se prefacă după cererile noui. Așa dar, societatea capitalistă ne pregătește ea singură comunele viitoare. Lucrul se poate înțelege și altfel. Societatea de azi, colectivizând producțiunea, înlesnește și colectivizarea aproprierei; pe când o societate în care ar domni meseriile mici și cultivarea pământului prin proprietari mici, va trebui să întemeeze și producțiunea și aprovizionarea colectivă, lucru de o sută de ori mai greu.

Afară de această ușurare pentru aproprierea colectivă mai este și alta. Societatea de azi colectivizând producțiunea și desvoltând împărțirea muncei a făcut munca foarte producătoare. In societățile vechi în cari productivitatea era foarte slabă, poate că a trebuit ca o parte din oameni să lucreze pentru ca să poată câțiva să se ocupe cu știința, cu artele și cu cârmuirea societăței. Acum însă productivitatea muncei e așa de strașnică, încât muncind fiecare câte 3 ceasuri pe zi, de bună seamă, că toți vor fi asigurați cu toate cele trebuitoare. Numai acuma dar a venit vremea când idealurile de egalitate ale marilor utopiști pot să se prefacă în realitate. Intr’un cuvânt, societatea de astăzi singură pregătește toate condițiile exterioare pentru realizarea celei viitoare. Dar nu numai atâta, alăturea cu pregătirea condițiilor exterioare pentru acea societate viitoare, societatea de astăzi pregătește și clasa de oameni care trebue să ia locul clasei domnitoare de acum, a burghezimei, pregătește clasa care trebue să realizeze pe lângă producțiunea colectivă și aproprierea colectivă. Cine sunt acești oameni? Să vedem. Societatea burgheză concentrând și colectivizând producțiunea, expropriază pe producătorii mici (meseriași și agricultori), îi strânge în fabrici și pe moșii mari, îi pune să lucreze împreună. Aici acești producători, fiind proletari salariați, se disciplinează pentru societatea colectivistă. Intr’o țară unde domnește agricultura mică, țăranul cu greu va înțelege cum trebue să lucreze o comună agricolă socialistă, de 1000 de oameni de pildă. Dar proletarul salariat al unui lord înțeleg ușor, el vede cu ochii comuna viitorului, o mie de oameni lucrează de pe acuma, crează de pe acuma după un plan dat, folosindu-se de toate născocirile științei și de împărțirea cea mai potrivită a muncei. Tot astfel și în fabrică. Dar afară de strângerea muncitorilor în grupe comuniste producătoare, societatea mai face să se deștepte într’înșii și spiritul revoluționar. In fabrici și pe moșii, proletarii strânși la un loc văd că interesele lor sunt cu totul altele decât ale stăpânului, decât ale clasei capitaliste; într’înșii se desvoltă acea sfântă solidaritate atât de cerută pentru societatea viitoare și care se dă pe față așa de frumos în timpul grevelor. Adunați împreună, proletarii văd cât de strașnic de însemnate sunt urmările muncei comune, se învață a o prețui și tot odată văd cum că din roadele binefăcătoare ale acestei munci se folosesc niște indivizi cari nici la fabrici nu vin^[8], ori de vin se arată numai odată pe săptămână pentru a cerceta socotelile răpirei. Strânși la un loc, veșnic frământați de aceleași idei și simțiri, proletarii sunt foarte în stare să înțeleagă contrazicerea de căpetenie între producere și apropriere. Trăind la un loc, ei simt mai tare prăpastia către care pășește omenirea și care împarte societatea în proletari și câțiva miliardari. In sfârșit, proletarii luminați de frații lor mai inteligenți ori mai învățați și de socialiștii teoretici, încep a înțelege și boala și leacul societăței actuale și că ei fiind majoritatea zdrobitoare n’au decât să vroiască și lumea va lua altă față. Proletariatul este deci acea clasă care va înlocui burghezimea. Proletariatul are chemarea istorică de a realiza forma viitoare socială, aproprierea colectivă.

Societatea de astăzi pregătește deci și condițiunile de trai ale societăței viitoare și clasa care trebue să realizeze formele socialiste. Insă dacă rolul proletarului este de a realiza formele sociale viitoare, cum al burghezimei a fost de a realiza pe cele moderne, atunci lupta proletariatului pentru emancipare este totodată lupta pentru viitorul omenirei. Fiecare pas înainte al proletariatului, fiecare grevă care face să crească solidaritatea între proletari, scurtarea zilei de muncă pentru a avea și proletarul vreme de a se lumina și sfătui cu semenii săi în privința intereselor și suferințelor comune, crearea de sindicate de muncitori, etc., sunt toate pași înainte spre a ajunge la ideal, la complecta emancipare a proletariatului, prin urmare la realizarea socialismului. De aceea urmează foarte limpede rolul socialiștilor: Au să lumineze proletariatul asupra rolului istoric ce are și să lupte în rândurile proletarilor pentru fiecare pas ce-l fac aceștia spre emancipare. Socialiști nu-s un partid deosebit de proletariat, ci oameni (fie proletari ori ba) luminați asupra rolului istoric al proletariatului și cari umblă să lămurească pe muncitori în privința rolului ce au și să lupte alăturea cu ei știind că orice pas înainte, orice câștig al proletariatului apropie realizarea societăței socialiste.

1. Cît de multă muncă se risipește în societatea de azi vedem din următorul exemplu. Marx în vestita-i carte „Capitalul”, a făcut socoteală după datele oficiale și a găsit că numărul tuturor lucrătorilor și lucrătoarelor în agricultură sunt în Englitera de 1.098.261, iar al slugilor, cari nu produc nimica este de 1.208.648 (vezi „Capitalul”, pag. 193), adică numărul slugilor e cu 10% mai mare de cît al lucrătorilor agricoli. Dacă aceste slugi, militarii, clasele neproducătoare, toți lucrătorii întrebuințați la producțiuni nefolositoare, etc., dacă toate aceste puteri care se pierd gratis ori chiar îngreue și împiedică producțiunea folositoare etc., ar fi bine întrebuințate atunci, chiar cu progresul de azi al technicei prin 3 ceasuri de muncă pe zi s’ar ajunge nu numai la viața omenească, dar chiar foarte bună. Și să nu uităm apoi că numai societatea socialistă va da adevărat avînt progresului technic (cum vom vedea mai departe) și ziua de muncă va fi și mai scurtă și va ridica bogăția societăței socialiste pînă la un grad cum nu-și poate închipui fantezia cea mai bogată.
2. Nouă miliarde de ceasuri înfățișeză toată producțiunea luată de comune și consumată. Se înțelege că avem în vedere produsul curat (net) nu productul brut; căci o parie din produsul anual se va întrebuința, atunci ca și acuma, pentru efectuarea uneltelor de muncă, etc. Asemenea se va întrebuința o parte pentru susținerea unor instituțiuni folositoare precum universități, spitale etc.
3. Comunismul nu primește nici această neegalitate. Oricum, dacă vom presupune că vor lua îndoit cei ce vor lucra îndoit, această neegalitate, care nu trece peste raportul 1:2, nu va putea fi numită neegalitatea. Și afară de acestea va fi și dreaptă de vreme ce acela va avea mai mult de consumat care va lucra mai mult. Azi neegalitatea se sue până la raportul 1:100000 și mai sus și e întemeiată pe răpirea muncei altora și deci nu poate fi asemănată cu neegalititea (1:2) întemeiată pe muncă.
4. Se înțelege că asemănăm numai în această privință societatea cu familia țărănească din vârsta de mijloc, adică numai în privința că societatea socialista va fi stăpână pe producțiune, cum a fost și familia țărănească. In alte privinți deosebirea este dela cer la pământ.
5. Factorul ideologic în determinarea mersului istoric a început deja depe acum să fie foarte puternic. Acțiunea lui e absolut necesară pentru schimbarea formei societăței de azi. (Vezi Stammler: Wirtschaft und Recht).
6. Se înțelege că aceste cifre sunt numai convenționale.
7. Se înțelege că se va schimba și planul cu timpul, dar din cele spuse vedem lămurit cum societatea actuală pregătește formele celei viitoare.
8. Societățile anonime.