Ce vor socialiștii/Capitolul 3

by Constantin Dobrogeanu-Gherea

Aspect 2

CAP. III.

FAZA SALARIATULUI

Să ne oprim acuma la faza burgheză și să ne întrebăm: este oare această fază veșnică, cum susțin burghezii de azi, uitând că tot așa credeau feudalii în vremea lor despre întocmirea de pe atunci, — ori trecătoare?

Să vedem întâi bazele materiale ale societăței burgheze. Colectivizarea muncei, începută încă din epoca feudală, a ajuns în cea burgheză la culme; alături cu dânsa s’a desvoltat tot așa de tare cooperațiunea, împărțirea muncei și, ca urmare a acestui progres economic, o creștere colosală de bogății. Cu cât s’a desvoltat producțiunea și împărțirea muncei, s’a desvoltat numai decât și schimbul^[1]. Producătorii, lucrătorii, în societatea burgheză au ajuns salariați ori, cu alte cuvinte, producțiunea se întemeiază pe salariat, după cum se sprijinea în vârsta de mijloc pe servaj și corporațiuni (bresle). Acuma aflăm salariați și în producțiunea agricolă^[2] și în cea industrială. Dacă în privința politică producătorii salariați sunt într’o poziție mult mai bună decât servii din veacul de mijloc, în privința economică, cel puțin în fond, starea lor este mai tot aceeași.

Cu alte cuvinte împărțirea bogățiilor în societatea burgheză seamănă cu cea din toate epocele ce s’au trecut dela înființarea claselor sociale încoace. Clasa domnitoare trăește tot din spinarea clasei producătoare. Acest lucru limpede de tot în faza robiei și a servajului, este mai acoperit în faza burgheză prin pretinsa libertate de care s’ar fi bucurând lucrătorul, de a primi ori ba condițiile puse de stăpânii burgheji. Din producțiunea muncitorilor o parte în formă de salar le intră în pungă, iar alta, plus-valoarea, intră în punga clasei domnitoare burgheze. Altă temelie de frunte a societăței burgheze este concurența. Prin concurență se hotărăște câte mărfuri trebue să fie produse; prin concurență, prin legea ofertei și a cererei, se hotărăște ce mărfuri anume trebue produse; tot prin concurență se hotărăște prețul mărfurilor, mărimea salariilor, mărimea folosului (profitului).

Libertatea politică înlocuește opririle din veacul de mijloc. Libertatea individuală, organizarea politică, juridică, a societăței s’au croit după cea economică, după cerințele organizației economice burgheze. Dacă își vor închipui cititorii organizația societății feudale și în mijlocul ei atelierul nostru perfecționat luat de exemplu, ori dacă își vor închipui o fabrică modernă în societatea feudală și își vor face întrebarea ce anume schimbări ar trebui făcute în societatea feudală, pentru a face cu putință să lucreze și să dureze o fabrică modernă, vor vedea că mai toate schimbările sociale și politice îndeplinite (nu vorbim de acele schimbări ce au fost cerute de burghezi în aprinderea revoluționară, ci de cele realizate în adevăr), au fost croite după progresul economic, care în exemplul nostru este înlocuit prin atelierul perfecționat. Pe temeliile economico-sociale descrise mai sus, se mișcă fără încetare burghezimea și în mișcarea ei a schimbat fața lumei. Nu putem descrie aceste schimbări adânci produse de burghezime în omenire, decât citând o bucată din vestitul Manifest Comunist al lui K. Marx și Fr. Engels. Această bucată, cu toate că a fost scrisă la 1848 (acum 96 de ani) nu numai că și-a păstrat toată puterea, ci chiar acest aproape un veac îi dă și mai mare sprijin și arată cât de adânc au înțeles Marx și Engels încotro merge era burgheză. Acum să văd mai bine apucăturile burghezimei decât la 1848.

„Burghezimea a jucat, ziceau K. Marx și Fr. Engels, în istoria desvoltărei omenirei un mare rol revoluționar. Pretutindeni unde a ajuns stăpânitoare, a sfărâmat relațiile patriarhale idilice, a rupt fără milă legăturile între servi și stăpâni și nu a lăsat între oameni altă legătură decât interesul și câștigul necunoscător de milă. Burghezimea a înecat în calculul egoist, patimile, visările religioase și entuziasmul orășenilor. Burghezimea a prefăcut în valoare de schimb demnitatea omului și în locul tuturor libertăților a pus una singură, lipsită de orice idealism, libertatea comerțului. Intr’un cuvânt, ea a înlocuit despoiarea mascată de înșelăciuni religioase și politice, prin despoiarea fățișă, goală, nerușinată.

„Burghezia a desbrăcat multe ramuri de muncă de aureola poetică. Doctorul, juristul, preotul, poetul, învățătorul au ajuns salariații ei. Burghezia a rupt de pe relațiile de familie vălul gingaș al sentimentului și le-a schimbat într’o chestie de interes bănesc.

„Burghezia a zguduit trândăvia caracteristică a vârstei de mijloc, așa de dragă și până astăzi reacționarilor; a arătat ce roade poate aduce munca neodihnită. Minunile artei burgheze se deosibesc în totul de piramidele din Egipt, de apeductele romane și de templele gotice! Intreprinderile burgheze sunt mai colosale decât emigrarea popoarelor și decât cruciadele.

„Burghezia nu poate trăi fără să pricinuiască neîncetat prefaceri în mijloacele de producțiune și în organizația acesteia, prin urmare și în toate relațiile sociale. Păstrarea mijloacelor vechi de producțiune a fost dimpotrivă întâia condiție de existență pentru clasele domnitoare de mai înainte. Reformele ce se fac mereu în producțiune, zdruncinarea neîncetată a relațiilor omenești, mișcarea și nesiguranța veșnică, deosebesc această societate de cele vechi. Toate relațiile statornice, împietrite după ideile și convingerile vechi se sfarmă, cele noui se par vechi înainte de a se așeza bine. Tot ce este lucru de casă, stătător pe loc, ce e sfânt se pângărește și oamenii, în sfârșit, înțeleg că trebue să privească lucrurile în față, să înțeleagă relațiile lor reciproce și felul adevărat al vieței.

„Pentru a-și vinde productele din ce în ce mai multe, burghezimea cutreeră lumea întreagă. Trebue să intre, să prindă rădăcini și să fie pretutindeni.

„Prin exploatarea pieței universale burghezia a schimbat producțiunea și consumațiunea tuturor țărilor, făcându-le cosmopolite. Pentru marea mâhnire a reacționarilor, burghezia a făcut ca industria să nu mai fie națională. Ramurile vechi de producțiune națională s’au sfărâmat ori se sfărâmă pe fiecare zi și se înlocuiesc prin industrii noui, a căror introducere e chestie de viață ori de moarte pentru toate națiile civilizate, se înlocuesc prin industrii cari lucrează nu numai materii locale, ci chiar aduse din țări foarte depărtate. La rândul lor, productele fabricate se consumă nu numai în țara aceea, ci în toate țările din lume. Trebuințele vechi, cari se îndestulau cu productele locale, s’au schimbat și cer productele țărilor celor mai îndepărtate și ale climatelor celor mai deosebite. Vechea izolare națională, mulțumirea de sine, sunt înlocuite prin schimbul cel mai felurit și mai întins și prin atârnarea popoarelor unele de altele. Acest schimb se întinde și asupra productelor muncei intelectuale. Fructele muncei intelectuale ale unei nații ajung avere comună. Izolarea națională se face din ce în ce mai cu neputință și din mai multe literaturi naționale, locale, se alcătuește o literatură universală.

„Prin îmbunătățirea repede a mijloacelor de producțiune, cu ajutorul mijloacelor de comunicație perfecționate, burghezia împinge pe calea civilizației toate popoarele, chiar pe cele mai barbare. Eftinătatea mărfurilor este ca o artilerie grozavă în mâinile ei; cu dânsa sfarmă zidurile chinezești și ura cea mai înfricoșată a barbarilor împotriva străinilor. Burghezimea silește pe toate națiile să întrebuințeze mijloacele burgheze de producțiune, altfel sunt amenințate cu pieirea; ea le silește să primească așa zisa civilizație, adică să se burghezească. Intr’un cuvânt, ea crează o lume nouă după tipul și asemănarea ei.

„Burghezia a pus satele sub domnia orașului, a dat viață orașelor celor mari, a mărit populația orașelor aducând mulțime de săteni într’însele, desvățându-i de viața plictisitoare dela țară. Tot odată cu supunerea satelor, burghezia a pus și popoarele barbare și pe jumătate barbare în atârnare de cele civilizate; pe țărani i-a făcut supuși burghezilor, — pe Răsărit, Apusului.

„Burghezia tot mai mult și mai mult făcu să înceteze îmbucătățirea proprietăței, poporului și mijloacelor de producțiune, îndesi populația, centraliză mijloacele de producțiune și concentră proprietatea în puține mâini. Urmarea firească a fost și centralizarea politică. Provinciile neatârnate, abia legate între ele, cu interese, legi, ocârmuiri, vămi deosebite, s’au contopit într’o nație și o țară, cu guvern, cu legiuiri omogene, cu interes național de clasă domnitoare și cu o singură linie de vamă.

„In mai puțin de o sută de ani ai domniei sale, burghezia a creat niște puteri producătoare mult mai mari, mult mai mărețe decât toate cele născocite de generațiile trecute luate la un loc. Supunerea puterilor naturei, mașinile, întrebuințarea chimiei la agricultură și industrie, vapoarele, drumurile de fier, telegrafele electrice, exploatarea unor țări întinse ale globului, întrebuințarea apelor pentru plutire, populații întregi eșite ca din pământ… In care din veacurile trecute ar fi putut cineva presupune că asemenea puteri productive se ascund înlăuntrul muncei sociale?

„Să prescurtăm cele zise. Mijloacele de producțiune și comunicație cari au fost temelia domniei burgheze, au avut începutul încă în societatea feudală. La un grad oarecare de desvoltare a mijloacelor de producțiune și comunicație, condițiunile de producție și de schimb ale societăței feudale, adică organizația feudală a agriculturei și industriei, într’un cuvânt relațiile economice feudale, ajunseră necorespunzătoare cu puterile productive născocite. Aceste relații împiedecau producțiunea în loc de a o ușura; îi erau lanțuri. Trebuia să piară și au fost răsturnate.

„Locul lor l’a luat concurența liberă și întocmirea politică și economică corespunzătoare ei, domnia politică și economică a burgheziei”^[3].

E cu neputință să caracterizezi mai tare și mai drept toate acele colosale schimbări ce a făcut burghezia în omenire. Mișcându-se pe temeliile burgheze, societatea a produs puteri cari din ce în ce se fac mai nepotrivite cu organizația de astăzi. In sânul societăței burgheze s’a desvoltat acel prunc al viitorului care va naște din societatea de acuma… Despre societatea burgheză modernă se poate zice, cu mii de perifraze, aceleași lucruri ca și cele zise de genialii reprezentanți ai socialismului științific despre societatea feudală, adică: „După ce ajung la o desvoltare oare care, mijloacele de producție, de comunicație și de schimb, condițiunile în cari se fac producțiunea și schimbul în societatea burgheză, organizația burgheză a agriculturei și a industriei, într’un cuvânt relațiile economice burgheze, ajung nepotrivite cu puterile producătoare. Aceste relații economice stânjenesc producția în loc de a o ajuta, ele devin lanțuri ale producțiunei, ale progresului economic, de aceea trebue să fie înlăturate și vor fi”. Care sunt acele contraziceri; unde-s dovezile acestei afirmațiuni că forma socială burgheză (capitalistă) de azi merge numai decât către altă formă; unde sunt dovezi de nepotrivirea formei capitaliste cu progresul producțiunei, cu progresul economic, și unde sunt acei factori, cari vor lua locul societăței de azi?

Trecem acum la arătarea acestor contraziceri, acestor puteri sfărâmătoare, dar ne vom opri numai la factorii de căpetenie și cât se poate mai pe scurt:

 

1. CRIZELE DE SUPRAPRODUCȚIE

 

Noi am spus că prin concurență se hotărăște cât trebue să fie produs. Prin cererea în piață, producătorii trebuie să afle cât și ce să producă și să ofere. Cât timp producțiunea, împărțirea muncei și schimbul n’au ajuns încă la mare desvoltare, concurența poate, cu oarecare succes, să garanteze societatea că va fi îndestulată cu produse și pe producători că toate produsele lor se vor vinde. Dacă cineva produce pentru orașul său și pentru câteva sate și orașe vecine, după legea ofertei și a cererei, poate să și hotărască anume cât să producă în fabrica sa pentru a îndestula cererea. Când însă progresul producțiunei, al împărțirei muncei și al schimbului face ca Anglia să producă lacăte pentru Australia, Rusia, România, etc., iar America să producă mașini pentru Turcia, Rusia, etc.; când piața unei provincii se preface în piață națională și apoi în piață universală, atunci concurența, legea cererei și a ofertei, nu mai poate să potrivească producerea cu consumarea. De unde pot să știe fabricanții de postavuri dacă vor vinde marfa ori ba, când lucrează pentru continente îndepărtate. Prin urmare când nici nu pot ști cât produce fiecare dintr’înșii, nici cât se va cere din această marfă, nici cât postav vor produce alți fabricanți aiurea, se înțelege că poate să se întâmple ca fabricanții să producă mai mult decât cere trebuința și prin urmare, ajung că nu pot vinde: prețurile cad, fabricanții se ruinează, fabricarea încetează ori se împuținează, lucrătorii rămân pe stradă fără muncă și peritori de foame, în sfârșit criza de supraproducțiune cu toată grozăveniile ei. Economiștii mai noi au socotit că starea aceasta se repetă la fiecare 10 ani. Acești 10 ani se împart astfel: Anii dintâi — înflorirea treburilor, cerere de mărfuri foarte mare, deci producere peste măsură; apoi scădere în treburi; în sfârșit panică, falimente, încetarea muncei, capitaliști ruinați, lucrători aruncați pe stradă. Cei doi trei ani din urmă împuținează până la atâta producțiunea încât o fac a nu mai putea îndestula cererile, de aci vine ridicarea prețurilor, înflorirea treburilor, producere nesocotit de mare pretutindenea, adică se începe al doilea ciclu de 10 ani; firește însă că, iarăși se ajunge, la criză cu toate grozăviile ei. Această perioadă de 10 ani pentru crize a fost adevărată, acum câțiva ani. Dar de curând marile state capitaliste au început să-și facă concurență cerbicioasă și să-și dispute domnia în piața universală, de atunci stau lucrurile și mai rău, perioada de 10 ani merge tot scurtându-se și se apropie un timp când acest grozav flagel modern va ținea fără întrerupere, ba într’un fel de producție, ba în altul. Așa dar, concurența, temelia producțiunei capitaliste, nu e în stare să pună în armonie producerea cu consumarea, îndată ce producțiunea, împărțirea muncei și schimbul ajung la o desvoltare ceva mai mare. Cu atât producțiunea va fi mai neregulată, va aduce tot mai multe și mai dese crize. Așa dar, progresul producțiunei, în gradul în care a ajuns acuma, se împacă din ce în ce mai puțin cu libera concurență — temelia cea mai însemnată a societăței burgheze. In timpul crizelor toate contrazicerile și toate absurditățile la care a ajuns societatea burghezo-capitalistă se arată mai lămurit, sar în ochi. In adevăr, ce absurditate groaznică. O nație în doliu, falimente, ruina bogățiilor, muncitorii mor de foame — și pentru ce? Pentru că s’a produs prea mult, pentru că nația a produs prea multe produse și din pricina aceasta cei ce au făcut productele mor de foame. Magaziile, fabricile gem de stofe, încălțăminte, bucate și cei ce au produs stofele, încălțămintea, bucatele, umblă goi, desculți, flămânzi, pentru că au produs prea mult, așa de mult încât adeseori stăpânii nimicesc o parte pentru a ridica prețul celor rămase.

Omul cel mai genial, dacă s’ar fi pus cu tot dinadinsul să născocească o absurditate, n’ar fi putut găsi una mai mare. In toate timpurile istorice a fost antagonism între clase, contrazicere între bogat și sărac și totdeauna au fost muncitori cari mureau de foame. Dar în Babilonia ori în Egipt, în Roma ori în Grecia, muncitorii sufereau pentru că privilegiații consumau productele muncei poporului, muncitorii mureau de foame pentru că stapânii trăiau prea luxos. Dar că muncitorii să moară de foame și totodată stăpânii să se ruineze și anume din pricină că s’au produs prea multe bogății, iată o absurditate la care a ajuns numai societatea burghezo-capitalistă. Crizele de supra-producțiune cari cu cât mergem înainte tot mai des bântue omenirea sunt dovada cea mai simțită că societatea nu mai încape în haina burghezo-capitalistă. Marginile broșurei nu ne lasă să analizăm și să arătăm mai pe larg toate absurditățile ce ne arată crizele de supra-producțiune. Trecem deci la alte contraziceri principale.

 

2. CONCENTRAREA BOGĂȚIILOR

 

Am arătat mai sus că pricina progresului omenirei și factorul principal care a făcut din burghezime o clasă domnitoare a fost progresul producțiunei, progresul împărțirei muncei, progresul economic; cu cât însă se desvoltă împărțirea muncii, progresul economic, cu atâta bogățiile se concentrează tot mai mult. Că împărțirea mare a muncii înseamnă totodată și concentrarea producțiunei și a bogățiilor, este ușor de înțeles. In adevăr, să comparăm producțiunea pe la începutul erei feudale, când împărțirea muncei și productivitatea ei erau foarte puțin desvoltate în comparație cu cea de acum. Atunci un fierar lucra împreună cu un lucrători ori doi, în atelieru-i micuț, care nu costa mai mult de 100 lei, lucra pentru satul său și cuie și lacăte și pluguri și potcoave, etc. Astăzi progresul producțiunei a ajuns așa de departe încât un om, cu mașinile de acum, poate să facă de-o sută de ori mai multe cuie decât înainte; când progresul împărțirei muncei a ajuns așa de departe, încât lacătele se lucrează în fabricile din Birmingham pentru continentul Australiei ori, încât, cuiele se fabrică în Belgia pentru Rusia și România; de când Australia și România produce grâu pentru Anglia, etc.! Astăzi cuie și lacăte se lucrează în fabrici cari costă de o sută de ori mai mult decât atelierul fierarului din vârsta de mijloc, iar în loc de doi trei lucrători ce făceau cuie, lacăte, potcoave, etc. numai la o fabrică de cuie din Anglia se întrebuințează sute de lucrători^[4].

Așa dar, progresul producțiunei și împărțirea muncei este tot odată și concentrarea producțiunei și a bogățiilor și e vădit că într’o societate în care este proprietate individuală, producțiunea și bogățiile se vor concentra în mâinile unor indivizi. Factorii de căpetenie ai acestei centralizări sunt concurența liberă și eftinătatea mărfurilor. Un meseriaș nu poate să concureze cu fabricantul, pentru că acesta poate da producte îndoit de ieftine, de aceea meseriașii trebue să piară și să ajungă salariații fabricanților; iar în loc de sute și mii de fierării mici, se înalță o singură fabrică în care foștii meseriași ori copiii lor lucrează ca slugi salariate. Veacul nostru este mai ales veacul exproprierei meseriașilor și al concentrărei bogățiilor. Dar nu numai meseriașii sunt expropriați ci și capitaliștii mai mici. Fabricanții mai mici nu mai pot să ție piept desvoltărei producțiunei și împărțirei muncei, nu mai pot să puie atâta capital în materii brute și de aceea sunt bătuți de capitaliștii mari. Din aceeași pricină, adică pentru că un capital mic, nu poate concura cu unul mare, comerțul mare bate pe cel mic. Capitalul cel mare este ca un magnet care trage la sine capitalurile mai mici, asvârlind pe proprietarii capitalurilor în rândurile proletarilor salariați. Urmările acestei concentrări a bogățiilor sunt nemăsurate. Cele de căpetenie sunt următoarele: concentrarea bogățiilor asvârle în rândurile proletarilor toată populația muncitoare și trage o linie de mărginire hotărîtă între două clase: a exploatatorilor și a exploataților. Că concentrarea bogățiilor, expropriind pe meseriașii cei mici și pe micii proprietari cultivatori în folosul fabricanților mari și a stăpânilor de moșii, asvârle în rândurile proletariatului pe expropriați, numai trebue dovadă, am dovedit mai sus teoreticește; iar țările industriale, ca Englitera, unde toată populația muncitoare e expropiată și a ajuns proletară, ne dau dovadă practică îndestulătoare. Rămâne dară de lămurit, de dovedit, că, concentrarea bogățiilor trage o linie de mărginire hotărîtă între capital și între proletari. Când sunt meseriași și mici proprietari de pământ avem deasemenea un proletariat format din muncitori salariați ai meșterilor și ai proprietarilor mici. Un meșter însă, dacă are doi ori trei lucrători, ori un proprietar mic de pământ cu trei patru muncitori, nu se deosebesc mult de dânșii nici materialicește nici din alte puncte de vedere. Puțin mai mare deosebire este între stăpân și între salariați, în manufacturile mici în cari lucrează zece ori cincisprezece inși. Dar deosebirea între milionarul fabricant și între miile de lucrători, cari muncesc în fabrica lui, este nemăsurată; asemenea între miile de muncitori ce lucrează pe moșii și între proprietarul mare. In vremea meseriașilor și a proprietarilor mici, când stăpânul avea 3, 5, 10 lucrători, antagonismul intereselor nu era așa de hotărît. Fiecare lucrător la rândul său putea să se aștepte a ajunge stăpân. Cu totul altfel este azi, când un stăpân este milionar și are o mie de salariați. Dacă în era meseriilor presupunem că în mijlociu un stăpân avea cinci lucrători, atunci relația între dânșii și stăpâni era ca unul la cinci, ori, cu alte cuvinte, unul din cinci, putea ajunge și el stăpân. Când un stăpân are o mie de lucrători în mijlociu, atunci de abia unul din o mie are putință de a eși din rândurile proletariatului. In practică această putință se preface în neputință desăvârșită, și cu toții știm că un lucrător, lucrător va rămâne până la moarte. Intre stăpâni și salariați se trage o linie ce nu poate fi trecută: fizicește, moralicește și intelectulmente ei se deosibesc atât cât se deosebea casta robilor de a stăpânilor în vechime. Legea poate spune că lucrătorul are drept să ajungă stăpân; dar aceasta înseamnă mai tot atâta cât și dacă s’ar scrie că are drept să pue soarele în buzunar. Intre muncitori și între stăpâni, între proletariat și burghezia capitalistă, este o prăpastie și ei stau față în față cu credinți felurite, cu interese deosebite, cu desvoltare intelectuală morală și fizică deosebită. Al doilea rezultat al concentrării bogățiilor este următorul: am văzut că concentrându-se bogățiile se aruncă în rândurile proletarilor capitaliștii mici. Aceștia din urmă fiind expropriați ajung slujbași salariați ai capitaliștilor mari, comiși, comptabili, administratori, etc., formând împreună cu profesiile libere acel proletariat inteligent a cărui viață este adesea mai nesigură decât a proletariatului muncitor și ale cărui interese sunt cu desăvârșire aceleași. Toată însemnătatea acestui fapt se va vedea mai încolo. Trecem la al treilea factor distrugător al instituțiilor sociale moderne.

 

3. PAUPERISMUL (SĂRĂCIA)

 

Am văzut cum prin concentrarea bogățiilor toată populația muncitoare, puțin câte puțin, este aruncată în rândul proletarilor. Ce este proletarul? Un om care n’are instrumente de muncă și de aceea e silit a munci pentru salariu, a-și vinde puterea brațelor ori puterea intelectuală. Puterea de a munci ajunge marfă în societatea modernă. Valoarea unei mărfi este egală cu cheltuelile de producere ale acestei mărfi. Puterea de a munci, care este marfa lucrătorului, e supusă la aceleași legi ale valoarei, adică valoarea muncei este de o potrivă cu cheltuelile ei de producere. Dar ce însemnează cheltuelile de producere ale acestei mărfi ciudate, care se chiamă „puterea de a munci”? Insemnează cheltuelile de producere a muncitorului, muncitorul neputând fi despărțit de marfa lui, munca. Așa dar, valoarea muncei^[5] e de o potrivă cu totalul productelor trebuitoare pentru a ținea în viață pe lucrător, împreună cu familia lui, adică pentru a susține pe lucrător. Dacă în Franța totalul productelor trebuitoare pentru a ținea în viață, timp de o zi, un lucrător e de o potrivă cu trei franci, atunci trei franci va fi valoarea muncei. Prețul unei mărfi poate de multe ori să nu fie de o potrivă cu valoarea mărfei, de vreme ce prețul atârnă dela legea ofertei și a cererei. Dacă marfa se oferă în puțină câtime și se cere multă, atunci prețul ei va crește peste valoare; iar dacă se cere puțină și se oferă multă prețul va cădea sub valoare.

Munca fiind și ea o marfă, e supusă tuturor legilor economice cari cârmuiesc pe aceasta din urmă. Am văzut că din pricină că concurența nu poate armoniza producerea cu consumarea (vânzarea), mărfurile se produc în prea mare câtime, și că de aici iese neputința de a vinde, scăderea prețurilor, ruina, într’un cuvânt, criza de supraproducție. Munca fiind și ea o marfă este supusă la aceeași lege de fluctuație, la aceleași scăderi de preț în vremea crizelor, cu o deosebire foarte mare însă: mărfei în genere îi vine tot una dacă se vinde după valoare ori sub valoare, pe când marfa muncă fiind legată nedeslipit de lucrători, scăderea prețului ei însemnează ruină, suferință, moarte pentru muncitori, pentru acel muncitor pe care legile fariseene, dumnezeești și omenești, îl declară egal cu stăpânii lui. Am văzut că producțiunea și distribuțiunea în societatea modernă descrie un ciclu de 10 ani care se începe prin înflorirea producțiunei și schimbului și se termină cu un krach. Când treburile sunt înflorite atunci e cerere mare de muncă, lucrătorii sunt aduși în fabrici, salariile stau bine; când treburile scad, o parte din lucrători rămâne fără muncă; în sfârșit când vine krachul, criza, o mulțime de lucrători rămân pe stradă pieritori de foame, fără muncă. Acești lucrători capătă apoi din nou de muncă, iar mai apoi rămân pe stradă în vremea crizei. Producțiunea în societatea burgheză alcătuindu-se din contracțiuni și dilatări, o parte din lucrători ba sunt aduși la muncă, ba sunt dați afară. Societatea burgheză formează astfel o armată de rezervă^[6], cum o numește Marx. Armata de rezervă e un produs neînlăturat al organizației sociale de azi, cum sunt și crizele. In adevăr, dacă toți lucrătorii ar avea ce lucra, când producțiunea e în scădere, de unde ar lua capitaliștii muncitori, când producțiunea va înflori și ce ar face ei cu lucrătorii de prisos când treburile vor scădea? Se înțelege că armata de rezervă nu e alcătuită numai de lucrători cu brațele, ci și din intelectuali. In timpul când producțiunea e crescută se vor cere mai mulți mecanici, ingineri, administratori, jurnaliști, arhitecți, comiși, contabili, etc… In timpul crizei mulți vor rămânea în rezervă pentru a fi luați din nou la înflorirea producțiunei.

Acești rezerviști ai muncei nu numai că sunt proletari, dar sunt și pauperi (săraci) în toată puterea cuvântului. Pauperi sunt acei cari goi, desculți, flămânzi cutreeră străzile bogatelor orașe industriale; ei, în descrierile lui Hector France, Taine și ale altora, fac de ne cutremurăm de jale; ei dau cel mai mare contingent criminalilor, prostituatelor, cerșetorilor. Pauperismul, ca o sabie a lui Damocles, stă atârnat asupra capului întregului proletariat, fie al muncitorilor cu brațele, fie al celor cu mintea. Se înțelege că Stan ori Bran pot chiar și toată viața să fie luați la muncă iar ca pauperi să rămână alți tovarăși ai lor; dar chiar pentru Stan și Bran e destul acea stare sufletească, acel gând grozav care întovărășește până la mormânt pe proletari: astăzi este, în rezervă, pieritor de foame, tovarășul meu, mâine poate să-mi vie și mie rândul. Lipsa de siguranță e unul din relele de căpetenie ale societăței de azi, lipsă de care se simte dureros chiar în clasele avute și ajunge la culme în cele muncitoare. Urmările acestei lipse de siguranță asupra omenirei sunt nespus de mari și după noi încă n’au fost destul de cercetate. După noi această anarhie în producerea și împărțirea bogățiilor și nesiguranța ce urmează de acolo sunt pricinile mai de frunte ale corupției sufletești, ale robiei, ale lipsei de mândrie, ale scepticismului și ale acelei căderi a caracterelor de care se plânge atât de amar J. S. Mill în cartea sa „On liberty”. Trebue să mai adăogăm că armata de rezervă a muncitorilor prin concurența ce face lucrătorilor din fabrici, în timpul crizelor, scoboară salariile și de asemenea în timpuri bune, prin concurență, nu le lasă să se suie. Această armată de rezervă regulează salariile așa că, mijlociu, sunt de o potrivă cu suma trebuitoare pentru a ținea în viață pe lucrători^[7]. Tot aici trebue să căutăm deslegarea acelei probleme care a muncit dureros pe mulți oameni cinstiți, a acelei probleme care întreabă: dece când productivitatea muncei s’a înzecit, și unele meșteșuguri chiar însutit și înmiit, poporul muncitor, rămâne tot în aceeași stare și în multe locuri într’o stare mai rea decât acum două sute ori trei sute de ani? Dacă o societate, care are la temelia sa proletariatul și ca regulator al salariilor, deci al vieții acestui proletariat, armata de rezervă și pauperismul, dacă astfel de societate este rațională și dacă poate ținea încă mult, lăsăm să judece acei cari n’au pierdut bunul simț și judecata sănătoasă.

 

4. CONTRAZICEREA INTRE PRODUCȚIA CRESCÂNDĂ ȘI PUTINȚA DE A CUMPĂRA

 

Introducerea îmbunătățirilor și progresul producțiunei sunt numai decât trebuitoare în societatea de azi. In adevăr, dacă se face o înoire în producție, cel ce o va introduce întâi, câștigă mult de tot. Se vor găsi deci totdeauna capitaliști cari vor introduce înoiri. Dar odată ce înoirea s’a introdus, concurența va sili și pe ceilalți fabricanți să întrebuințeze înoiri, și prin urmare producțiunea crește. Dar pe de altă parte, pentru ca mărirea producțiunei să nu pricinuiască crize și zguduiri îngrozitoare, trebue să se poată vinde cu atâta mai mult cu cât se produce mai mult, adică, vorbind economicește, să se lărgească piețele. Cu toate acestea în societatea de azi vedem tocmai dimpotrivă. Mai întâi de toate burghezimea ruinează piața lăuntrică scoborând salariile la strictul necesar. Pe când producțiunea se mărește, puterea de a cumpăra a lucrătorilor rămâne aceeași ori chiar scade. Ce e dar de făcut cu produsele? Piața lăuntrică fiind slăbită, mai rămân coloniile. Și în adevăr, producțiunea colosală burgheză a putut să ia avânt numai mulțumită întinselor colonii; dar coloniile sunt mărginite după cum este mărginită și suprafața pământului. Anglia a ajuns acolo unde o vedem numai prin coloniile ei foarte mari, dar acuma n’au mai rămas continente necercetate. Afară de acestea coloniile încep a se emancipa și, nu numai că produc pentru dânsele, dar încep și a exporta, de pildă, Statele-Unite. Alte state ca Franța, Germania, Austria, Rusia, etc., fac de asemenea concurență înverșunată, și la rândul lor caută colonii^[8]. Deci, dintr’o parte producția se mărește numai decât, iar de alta piața se micșorează. Această contrazicere mărește crizele, asvârle pe lucrători pe drumuri și prin urmare micșorează și mai mult desfacerea mărfurilor, puterea de a cumpăra. Această contrazicere singură ar fi destulă pentru a sfărâma o formă socială oarecare. Burghezimea după fraza figurată din Manifestul Comunist, seamănă cu acel vrăjitor care a chemat un duh puternic, nu a putut să-l stăpânească și a pierit sugrumat de dânsul. Așa burghezimea a chemat din sânul muncei sociale acele puteri uriașe de producțiune, cari acum o sugrumă.

 

Am înșirat patru factori cari lucrează la sfărâmarea formelor sociale burgheze în sânul cărora s’au născut. Fiecare din acești factori e îndestălător pentru a sfărâma aceste forme, și totuși lista lor este mult mai lungă. Marginile acestei scrieri nu lasă să mai lungim vorba, vom da însă aici un exemplu în stare de a pune pe gânduri și pe cei mai îndărătnici. Am văzut că forma socială antică, robia, a trecut în servaj, fiindcă era antagonică (dușmană) progresului economic. Același lucru s’a întâmplat și cu feudalismul. Iată acuma un exemplu din care se vede unde a ajuns societatea modernă. Cerem luarea aminte a cetitorilor noștri. Să presupunem, cetitorilor, că toate țările europene au ajuns la așa grad de desvoltare industrială ca Englitera ori Belgia, cele atât de pizmuite.

Să mai presupunem acum că un om de geniu, un nou Watt, a făcut o născocire genială în electricitate, aplicând-o la producțiune însă așa de bine încât electricitatea să poată fi întrebuințată la producțiunea agricolă și la cea industrială și cu izbândă așa de mare încât munca omenească să ajungă de 100 de ori mai producătoare decât acuma. Se știe că născocirea lui Watt în unele industrii a făcut minunea aceasta. Să presupunem de asemeni că născocirea fiind simplă cum sunt mai toate născocirile cele mari ar putea fi întrebuințată la toate producțiunile. Dacă organizația societății este, nu zicem bună, dar nu cu totul absurdă, astfel de născocire ar trebui să fie mare fericire pentru omenire; așa va socoti, ni se pare, fiecare. Să vedem însă ce se va întâmpla cu societatea de azi în fața acestei minunate născociri. Făcându-se născocirea, concurența va sili pe toți fabricanții și pe toți agricultorii să o aplice (după presupunerea noastră toată Europa a ajuns acolo unde e acuma Anglia, adică are capitalurile și pământurile centralizate). Născocirea pomenită făcând munca de o sută de ori mai rodnică, un om va putea produce cât produc acum o sută, adică din o sută de muncitori vor rămânea fără de muncă 99, vor trece în armata de rezervă, în pauperism. Noi zicem 99 la sută, dar în fapt nici 1 la sută nu va avea de lucru pentru că 99 la sută din poporul muncitor rămânând fără salar, nu vor avea cu ce cumpăra mărfuri și deci cererea se va micșora până la atâta încât nici unu la sută nu va găsi de muncit. Cu alte cuvinte mai toată omenirea (99 la sută din muncitorii cu brațele ori cu capul pot fi numiți mai toată omenirea), va rămânea pe stradă, în sărăcie, pieritoare de foame. Economiștii burghezi ne spun că muncitorii, dați afară prin mașinile perfecționate, își găsesc de lucru fiind tocmiți de capitalul rămas slobod. Cât prețuește această afirmare, cititorii pot judeca citind minunatele pagini din „Capitalul” lui Karl Marx, privitoare la această chestiune. Dar presupunând chiar că economiștii au dreptate, apoi până se liberează capitalul și-i tocmește din nou, trebuiesc luni, dacă nu și ani, mai ales într’o încurcătură cum ar fi cea pricinuită de asemenea născocire întrebuințată de o dată la toate felurile de producțiune. Trebuesc ani și omul nu poate să aștepte fără hrană mai mult de câteva zile. Deci mai toată populația muncitoare (cu mintea și cu brațele) rămânând pieritoare de foame pe uliți, firește s’ar pricinui o revoluție împotriva clasei ce a grămădit în mâinile sale toate bogățiile și, după o vărsare de sânge colosală, masele muncitoare, dacă nu vor fi pregătite, prin propaganda socialistă, pentru o formă socială mai înaltă, vor sfărâma toate mașinile și născocirile și cine știe de nu vor nimici toată civilizația de azi. Iată dar urmările unei născociri așa de geniale. Din proletariat 99 la sută pe drumuri, muritori de foame, ticăloșie, zguduiri, vărsări de sânge, răscoală și la întâmplare de reușită a maselor muncitoare, lucru sigur având în vedere mulțimea covârșitoare a celor fără de lucru^[9], poate chiar nimicirea civilizației de azi, în fine o nenorocire mai colosală decât însăși născocirea. Credem că acest exemplu va arăta lămurit toată absurditatea organizației burgheze, chiar și celor mai înverșunați dușmani ai socialismului. O născocire care, după cel mai elementar bun simț, ar trebui să aducă pentru omenire cea mai mare fericire în organizația păcătoasă de azi ar aduce nefericirea cea mai mare. Organizația de astăzi, ajunsă la desvoltarea ei contimporană, e așa de puțin priitoare desvoltărei producțiunei încât născocirea despre care am vorbit ar fi moartea ei.

Societatea modernă nu mai încape în haina burghezo-capitalistă, această haină e prea mică, o strânge, o înăbușe, o sugrumă și cu cât societatea pășește mai dureros și sub amenințare de moarte trebue să îmbrace alta care să o lase să răsufle slobod și să se desvolte înainte.

1. In vârsta de mijloc se lucra pentru consumarea locală; în perioada burgheză se lucrează numai pentru schimb.
2. In Englitera, țara cea mai înaintată în desvoltarea economică și burgheză, toți producătorii sunt în adevar salariați; în Franța, în Germania, etc. sunt încă și proprietari mici cari muncesc singuri pământul și formează o parte însemnată din numărul producătorilor; dar progresul economic din ce în ce îi expropriază prefăcându-i în salariați proletari după modelul englez.
3. Manifestul Comunist al lui K. Marx și Fr. Engels.
4. Scrisă ducă cum am arătat, în 1889, broșura prezintă asupra concentrării capitaliste date cari, pe atunci, păreau enorme: câteva sute de lucrători față de 2-3 din evul mediu.
   Astăzi, după numai o jumătate de veac, cât de ridicule apar aceste „sute” pe lângă sutele de mii de lucrători pe cari le întrebuințează numai câte o întreprindere ca Rockefeller, Ford, Armstrong, Krupp, Schneider-Kreuzot etc.
   In însăși țara românească avem pe Malaxa, Cugir, Reșița, marile întreprinderi petrolifere și forestiere cari numără deacum fiecare mii și zeci de mii de lucrători.
5. Sub numele de muncă înțelegem puterea de a munci, puterea de a produce.
6. „Armata de rezervă” sporește însă prin perfecționarea mijloacelor de producțiune și prin „raționalizarea muncii”, adică metoda de a silui pe lucrător să nu piardă nici o secundă de muncă.
   In marea criză din 1930 armata de rezervă s’a ridicat în marile state capitaliste la 20 milioane șomeuri și plaga șomajului amenință să devie permanentă în societatea capitalistă. Este problema care preocupă depe acum pentru timpul de „după războiu” pe toate statele, dar a cărei soluție definitivă nu poate fi dată decât de societatea socialistă.
7. De cele mai multe ori aceste salarii sunt mai inferioare decât trebuințele imediate ale vieței și de aci decadența fizică.
8. Astăzi Statele-Unite constituesc cea mai mare putere capitalistă din omenire, iar „colonii” cum sunt Canada, Australia, India etc. au ajuns țări capitaliste producătoare de primul rang.
   Faptul că de mai bine de jumătate veac colonii noui nu se mai găsesc pe pământ împreunat cu faptul necesarei și continuei creșteri a producției capitaliste a adus la fenomenul imperialismului capitalist. Prin imperialism marile state capitaliste caută să subjuge, să fie sub amenințare sau numai sub dependență economică ori financiară țări mai mici spre a le impune mărfurile lor sau spre a le lua materiile prime (petrol, minerale, grâne etc.) de care ele au nevoie.
   E ușor de văzut cum acest imperialism al marilor puteri capitaliste dă naștere la războaie spăimântătoare, așa cum a fost cel din 1914–1918 și cum este cel de acum izbucnit in 1939. Iar între două războaie imperialismul impune statelor înarmări formidabile, ceeace înseamnă biruri istovitoare pe popor — și așa exploatat — și deci mizerie veșnică.
9. Firește, presupunem că nu s’a făcut propagandă socialistă.