Ce vor socialiștii/Capitolul 2

by Constantin Dobrogeanu-Gherea

Aspect 2

CAP. II.

ERA SERVAJULUI

Am zis că robia a trecut în servaj, care a fost temelia societăței feudale. Să ne oprim acum la societatea aceasta și să vedem cum a trecut în forma superioară în care ne aflăm acuma, și pe care o numim era burgheză-capitalistă, întemeiată pe salariat.

Ca să înțelegem pricinile cari au lucrat la trecerea feudalismului în faza burgheză, trebue să analizăm întocmirile sociale ale erei feudale, și mai ales pe cele economice, adică să vedem cum se produceau bogățiile atunci, se producea și cum se schimbau și se împărțeau.

In societatea feudală producțiunea agricolă era partea cea mai însemnată, iar producătorii de căpetenie erau țăranii. Sătenii producând materiile prime, tot ei le lucrau și mai departe. O familie țărănească producea aproape toate cele ce-i trebuia: cerealele le prefăcea în făină; din lâna oilor, din cânepă și in, țăranca și fetele țăranului făceau haine, stofe; casa și-o făcea țăranul singur. Deci mai toate trebuințele și le îndestula țăranul prin munca sa și a familiei sale. Se înțelege că în asemenea împrejurări împărțirea muncei era foarte puțin desvoltată și se mărginea la împărțirea muncei între bărbat și femee^[1]) (bărbatul lucra la câmp și femeia acasă); cu deosebirea la câteva meșteșuguri, ca fierăria, precum și la împărțirea foarte neînsemnată între munca agricultorilor dela țară și a meșteșugarilor dela orașe. Repetăm că agricultorii, cum am zis, își făceau singuri mai toate cele trebuitoare. Se înțelege că, făcând acasă la dânșii mai toate cele trebuitoare, n’aveau nevoe de schimb: consumau o parte din roadele muncei, însă partea aceasta ce le prisosea și o schimbau, era neînsemnată. Așa dar, caracteristica epocei feudale, pe cât e vorba de sate, este următoarea: producțiune pentru consumare și nu pentru schimb, împărțirea muncei, prin urmare, cooperațiunea, foarte puțin desvoltată. In societatea feudală, ca în toate societățile istorice nouă, erau clase și luptă de clase. Clasa domnitoare în vârsta de mijloc erau feudalii, cari au înlocuit pe proprietarii de robi. Din producțiunea țăranilor agricultori, o parte sub felurite forme trecea în stăpânire feudalilor. Tăranii servi se deosebeau de robi prin aceea că erau întrucâtva stăpâni asupra instrumentelor de muncă (înțelegem sub instrumente de muncă și pământul și prin aceea că politicește nu atârnau așa de tare de stăpân ca robii. Semănau însă cu robii prin aceea că și ei consumau numai o parte din roadele muncei lor, iar altă parte trecea în mâinile stăpânilor. Mica desvoltare a împărțirei muncei, producțiunea pentru consumare, lipsa de schimb și de căi de comunicație, despărțeau satele unul de altul și mai ales de orașe, despărțeau chiar familiile țărănești una de alta, făcându-le neatârnate, fiecare putând trăi de o parte prin munca sa. Această izolare a satelor și a muncitorilor unul de altul îi prostea. Nevăzând nici odată decât satul său, trăind din neam în neam tot la un fel, orizontul intelectual și moral al țăranului era cât se poate de îngust, concepțiunile intelectuale și morale ale țăranilor nu puteau fi decât foarte brute și pline de credinți neîntemeiate; țăranul nu putea decât să se teamă de înoiri sociale, nu putea fi decât conservator căci trăia toată viața în condițiile tâmpitoare ale satului din vârsta de mijloc. Relațiile patriarhale în familie erau foarte firești și relațiile iarăși patriarhale între stăpâni și servi se făceau cât se poate mai statornice. Izolat de ceilalți oameni, conservator, prostit, lipsit de conștiință, țăranul din vârsta de mijloc de bună seamă n’ar fi schimbat starea de lucruri domnitoare atunci. El trăia întocmai cum trăise tatăl său și bunicul său relațiile între dânsul și proprietar erau hotărîte, statornice, și dacă n’ar fi fost în societatea feudală alți factori sociali, alte clase, de sigur că feudalismul ar fi trăit până acum în Europa și aceasta ar fi un fel de Chină apuseană.

Să trecem acuma dela sate la orașe. Să luăm orașele din timpurile feudale și anume după ce au ajuns la oarecare desvoltare. Industriile se grămădeau în orașe. Producțiunea se făcea de bresle (corpuri de meserii). Stabilimentele industriale erau foarte mici, erau proprietatea individuală a meșterilor și într’însele lucrau înșiși meșterii împreună cu câteva calfe. Pentru a da statornicie producțiunei, pentru a nu da loc la zguduiri în producțiune și schimb, pentru ca să nu se producă mai puțin ori mai mult decât trebuia, se întemeiase pentru fiecare meserie o breaslă, se hotărîse aspru ce și cât să producă dintr’însele, se hotărîse câți lucrători să ție fiecare maistru, etc.^[2]. Asprimea cu care mărgineau ce trebuie să facă fiecare breaslă, de multe ori era vrednică de râs. Acei ce țeseau pânza, n’aveau voie să și-o boiască; cei ce făceau cuțite n’aveau voie să facă mânere; cei ce făceau cuie, n’aveau dreptul să le bată la locul lor. Tot asemenea măsuri se luaseră și pentru trecerea dela o meserie la alta, pentru primirea lucrătorilor, pentru câștigarea numelui de maistru, etc. La țară producțiunea pentru consumare și la târguri piedici puse producției industriale împiedecau desvoltarea schimbului. Acest schimb de altminterea era împiedicat și de mulțime de monopoluri feudale, de mulțime de bariere și de vămi, cari cuprindeau țara ca într’o rețea și prin care marfa trecând trebuia să plătească atâta, că până ce ajungea la locul unde o duceau, se scumpea groaznic. Aici trebue să amintim tâlhăriile, jafurile feudalilor, care de multe ori luau toată marfa, nemulțumindu-se numai cu partea căpătată numai prin vămi; să nu uităm lipsa de drumuri ori reaua stare a celor ce erau. Din toate acestea urma că schimbul era aproape cu neputință. Iată în câteva cuvinte caracterele organizației economice a societăței feudale. Această organizație era, cum am văzut, foarte statornică; se luaseră pentru a o ținea pe loc, măsuri uneori chiar caraghioase, și cu toate acestea, organizația feudală a fost revoluționată și a făcut loc organizației sociale liberalo-burgheze.

Care a fost factorul revoluționar, care era contrazicerea capitală ce a sfărâmat aci organizația socială?

Pentru a înțelege pricinile de frunte, vom face o presupunere care îndată ne va lumina. Să zicem că în societatea feudală, cu organizația ei economică descrisă mai sus, s’ar fi făcut o născocire genială; de pildă un om de geniu ar fi făcut planul unui stabiliment mare (fabrica de azi) în care să lucreze câteva sute de oameni cu mașini născocite de acelaș om de geniu. Să presupunem că lucrătorii ar fi țesut stofe și că ar fi putut produce de o sută^[3] de ori mai mult decât lucrând după chipul obișnuit în societatea feudală, în atelierele din vremea aceea.

Să cercetăm acuma dacă asemenea născocire, care ar fi trebuit să facă foarte fericiți pe membrii societăței, căci munca ar fi ajuns de o sută de ori mai ușoară, ar fi putut fi aplicată. Firește că nu. Și în adevăr, în atelierul născocit de omul genial presupus, ar fi trebuit să lucreze câteva sute de oameni, dar aceasta n’ar fi fost cu putință într’o societate cu organizație corporativă, în care se hotărîse asupra câți lucrători are dreptul să ție un maistru; atelierul nou ar fi produs câtimi foarte mari de mărfuri, pe când în societatea de atunci se hotărîse cât anume are cineva drept să producă. Asemenea, cum ar fi putut să lucreze acest atelier mare, când țesătorul nu avea drept să-și boiască el singur stofele? Intr’un cuvânt acest atelier mare era cu neputință într’o societate în care erau corporații și desființarea acestora ar fi fost numai decât trebuitoare atelierului cel mare ca să poată lucra. Atelierul nostru ar fi avut nevoie de lucrători mulți cât timp ar fi avut de lucru, însă cu condiție să-i poată da afară, când nu va mai avea nevoie de dânșii. Pentru aceasta trebuia însă să găsească lucrătorii în piață, ca orice marfă, și să fie slobozi de a se tocmi la lucru. In societatea de atunci însă cea mai mare parte din lucrători nu erau slobozi, erau servii feudalilor. Desființarea servajului era deci de asemenea trebuitoare pentru întemeierea unor astfel de ateliere perfecționate. Mai departe, atelierul nostru producând mulțime de stofe, trebuia să le schimbe și să aducă pentru dânsele materii prime, hrană și alte lucruri de nevoe pentru lucrători; atelierul lucrând pentru schimb ar fi trebuit ca și altele să lucreze tot pentru acelaș scop. In vârsta de mijloc însă, cum am zis, lucra mai mult fiecare pentru sine. O familie lucrătoare își îndestula singură mai toate trebuințele. Lipsa căilor de comunicație, vămile, monopolurile făceau de asemenea cu neputință existența unui astfel de atelier. Deci această născocire genială, acest atelier, nu putea să se întemeieze câtă vreme erau corporațiile, servajul, munca pentru consumare și nu pentru schimb, vămile, monopolurile, lipsa și nesiguranța drumurilor, într’un cuvânt toate bazele organizației sociale din vârsta de mijloc, de vreme ce aceste baze erau în contrazicere desăvârșită cu introducerea unei astfel de perfecții. Dar ce înfățișează atelierul nostru perfecționat? Ne înfățișează un progres către care a mers omenirea și care s’a realizat sub altă formă socială, sub forma burgheză, el înfățișează colectivizarea muncei, adică o formă de producțiune în care o mulțime de oameni lucrează în comun cu scop de a produce; înfățișează un progres mare în împărțirea muncei, atât în sânul lui cât și în nația întreagă; înfățișează progresul cooperațiunei, într’un cuvânt progresul material al omenirei. Formele sociale ale societăței din vârsta de mijloc, cu totul dușmane realizărei unui astfel de atelier, formele cari îl făceau cu neputință, erau deci dușmane progresului producțiunei, colectivizării producțiunii, împărțirii muncii, cooperațiunii și desvoltării schimbului; într’un cuvânt formele sociale ale societăței din vârsta de mijloc erau dușmane progresului material și economic al omenirei. Iată de ce aceste forme trebuiau să se schimbe în altele, trebuiau să piară și au și pierit. Toți factorii cari, într’un chip ori în altul, ajutau progresul material al omenirei, stricau formele sociale ale acelei ere.

Toate născocirile și instituțiile cari înmulțeau producțiunea, îmbunătățirea căilor care ușurau schimbul, perfecționarea banilor și creșterea comerțului, care ajuta schimbul, și prin urmare și împărțirea muncei, toate acestea și multe altele, pe nevăzute, ajutând colectivizarea muncei^[4] și prin urmare progresul material al omenirei, stricau firește și formele sociale ale vârstei de mijloc, forme dușmane, cum am spus, acestui progres, acestei colectivizări a muncei. Dacă factorii înșirați mai sus stricau încet, pe nesimțite, societatea feudală, alții dimpotrivă, tot de aceeași origină, o zguduiau până în temeliile ei; din această din urmă categorie au fost îmbunătățirea navigației, aflarea drumului la India și mai ales descoperirea Americei, aducerea unei câtimi foarte mari de aur de acolo și formarea pieței universale. Toate acestea aduceau cereri foarte mari de mărfuri, îmboldeau strașnic producțiunea, împărțirea muncei, schimbul, colectivizarea muncei, într’un vânt, progresul economic, și prin urmare, toate acestea sfărâmau formele sociale dușmane progresului economic, le sfărâmau și ajutau la întemeerea altei stări de lucruri potrivită cu desvoltarea economică. Clasa de oameni în a cărei interes era desvoltarea economică, clasa ce reprezenta desvoltarea progresivă economică a omenirei, era burghezimea din orașe, meșterii, etc.; iar clasa care reprezenta statu quo de atunci, clasa conservatoare, erau feudalii. Deci propășirea firească a omenirei în mișcare dădea tot mai multă putere burghezimei. Lupta între aceste două clase, burghezime și feudali, este faptul principal și cuprinde într’însul tot interesul istoriei acelor timpuri. Toți factorii pomeniți, născocirile, îmbunătățirea instrumentelor de muncă, îmbunătățirea căilor de comunicație, drumul la Indii, descoperirea Americei, etc., sfărâmând formele sociale ale feudalismului, zdrobeau și puterea clasei feudale și o măreau pe a burghezimei.

Pe de altă parte cu cât mersul firesc al lucrurilor întărea burghezimea și slăbea feudalismul, cu atâta opinia și morala publică, reprezentând ca întotdeauna morala clasei domnitoare, deci în vârsta de mijloc morala feudală, tot mai mult și mai mult se schimba în spre dorințele burghezimei; desvoltarea intelectuală lucra de asemenea spre același sfârșit, adică tot în folosul burghezimei.

Veacul al 16-lea, al 17-lea și al 18-lea sunt pline de lupta burghezimei, care înfățișa progresul și viitorul omenirei, cu feudalismul, care înfățișa statu quo, starea pe loc. In veacul al 18-lea burghezimea era în multe privințe în adevăr stăpâna situației și revoluția izbucni, când contrazicerile și dușmăniile sociale au ajuns la culme. Revoluția cea mare franceză a surpat toate rămășițele bazelor societăților feudale, și burghezimea, stăpână de facto și de jure^[5], ajunse clasă domnitoare și-și aduse la îndeplinire toate dorințele, cari dorinți erau oglindirea nevoilor mișcărei progresive materiale a omenirei.

 

Să arătăm acuma în scurt cele zise asupra acestei a doua faze prin care a trecut omenirea.

Faza robiei a pierit din pricină că a venit în ciocnire mișcarea materială și prin urmare intelectuală și morală, strâns legate de cea dintâi. Faza robiei a fost înlocuită prin a servajului, care era superioară robiei. In mișcarea societății înainte, această fază, feudalismul, a ajuns și ea în dușmănie cu progresul material, prin urmare și cu cel intelectual și moral, al societăței. Clasa domnitoare, care se sprijinea pe servaj, ajunse clasa care apăra statu quo, clasa retrogradă, iar clasa care reprezenta interesele viitorului, era clasa burgheză. Toată mișcarea înainte a societăței a revoluționat și subminat societatea feudală și a pregătit condițiile materiale pentru biruința burghezimei. Când contrazicerea între progresul material (deci și intelectual și moral, de vreme ce acestea urmează din cel material) și între întocmirea societăței, dușmană acestui progres, a ajuns prea nesuferită, iar pe de altă parte mișcarea materială a slăbit îndestul organizarea feudală și clasa feudală întărind burghezimea, — atunci izbucni revoluția franceză care nimici temeliile societăței feudale și societatea intră în faza burgheză care ține și până azi. Trecerea poate fi asemănată cu prefacerea omidei în fluture.

1. Cu cât o societate e mai desvoltată economicește, cu atât împărțirea muncei e mai mare. La început meșterul lucrează singur un obiect, în fabricile mari un lucrător nu lucrează decât o părticică a aceluiași obiect. În acelaș timp cu cât împărțirea muncei devine mai mare, cu atât dependența reciprocă a producătorilor crește, solidaritatea vrând nevrând devine mai puternică.
   Am văzut că chiar interesul stăpânilor cerea să facă pe muncitori stăpâni, până la un punct, pe instrumentele de muncă.
2. Răamășițe, survivances, precum zic francezii, se găsesc și acum la câteva corporații de meserii din Anglia. Așa de pildă, Briklayer Asociation etc. Vezi P. de Rouziers: Le Trade Unionisme. Paris, 1897.
3. Multe ramuri de producțiune de azi au întrecut și mai mult atelierele din vârsta de mijloc.
4. Colectivizarea muncei cuprinde în sine și desvoltarea cooperației, a împărțirei muncei și a schimbului; deci pentru a nu tot repeta toți factorii cari însemnau progres economic pentru societatea din vârsta de mijloc întrebuințăm numai pe unul, colectivizarea muncei, care îi cuprinde pe toți.
5. De fapt și de drept.