Ce te uiți cu ochii galeși?

(Redirecționat de la Ce te uiţi cu ochii galeşi?)
Jump to navigation Jump to search
Ce te uiți cu ochii galeși?
de Alexandru Vlahuță


Ce te uiți cu ochii galeși la copacii triști și goi,
Și oftezi, dând pas gândirii să mai lunece-napoi?...
Lasă frunzele pustiei și bătăilor de vânt!
Tinerețe, farmec, visuri... toate-s țăndări de vas frânt,
Ce de mult pieriră-n valma răzvrătitelor talazuri.
Strânge-ți gândurile-acasă, nu le mai lăsa-n poghiazuri,
Palide-n puterea nopții să mai tremure pe drum...
Nici te mai uita în urmă-ți la grămezile de scrum...
Nu vezi tu că îndărătu-ți e-ntuneric și pustiu!...
Și n-auzi cât de sinistru sun-a groapă ș-a sicriu
Glasul tinereții duse ș-al iluziilor șterse?...
Înțelege că-i zadarnic pe-un mort lacrimi să se verse!...

Negreșit, avut-ai zile de noroc și de iubire...
Cine n-are-n lumea asta partea lui de fericire?
Ai trăit și tu în basme... Te credeai și tu o zână,
Ș-așteptai, ca să te fure, vreun făt-frumos să vină,
De-ți roteai pe lanul vieții ochii mari și visători,
Nu-ntâlneai decât podoabe, fluturi, pajiște și flori!
Și când pentru-ntâia dată mândru-ți răsări în cale
El atât de mult doritul rege-al visurilor tale
Îți păru că de când lumea îți era știut și drag...

O, de câte ori, în urmă, de cu vreme stând în prag
Și uitându-te în cale-i, cu ochi lacomi și fierbinți,
L-așteptai, sfârșit să puie dulcii tale suferinți,
Și mureai pân să se stingă razele în asfințit.
Mai curând să vie sara, când, sfios, al tău iubit
    În poghiaz fără rost, rătăcind în voie.

Se rupea din întuneric...
   Ah, cât de încet mai vine,
Îți ziceai zărindu-i umbra. Pân s-ajungă lângă tine,
Îți părea o veșnicie de-așteptare și de dor.
Tu-l sorbeai din ochi, privindu-l. El s-apropia ușor...

Tresăreai, înfiorată ca de-un farmec din povești,
Și nemaiștiind ce cugeți și-n ce lume mai trăiești,
Îi cădeai în brațe, moale de-a plăcerii dulce lene.
Ca un flutur prins în pară tremurau a tale gene
De atingerea și focul pururea-nsetatei guri.
Când steteai a ta iubire pân la moarte să i-o juri,
Găseai prea nencăpătoare, prea îngust-a ta viață.
Dar cum cade frigul vremii peste inimi și le-ngheață,
Risipind atâtea visuri și atâtea jurăminte,
Și cum râzi singur de tine când îți mai aduci aminte
Ce clădiri durai vieții din nimicuri și păreri,
Și ce mult credeai în vraja nebuniilor de ieri!

Nu mai răscoli cenușa năruitelor povești!
Strașnica veghere-a vremii cu nimic n-o amăgești.
După anii duși în neguri nu te mai uita cu jale,
Dă-i pe veci uitării. Morții nu se mai întorc din cale.
Când sub perii albi, zbârcită, fruntea-ncepe să se plece
Ca sub cea mai grea povară, inima-i o vatră rece.
Lumea basmelor ce încă îți mai picură-n auz
A sfărmat-o pasul vremii, ca pe-o boabă de hurmuz.

Lasă altora de-acuma visul tău de-odinioară,
Alții să-și mai poarte dorul când pe ceruri se strecoară
   Mărgea de sticlă imitând mărgăritarul.

Luna, cu nespusu-i farmec și cu veșnica-i văpaie...
Peste noaptea ta bocește cântecul de cucuvaie.
Când din luptele vieții, ca un vechi oștean, trudită,
Ai rămas cu fruntea ninsă și cu fața ciocârtită,
Ce mai cați cu ochii galeși la copacii triști și goi,
Și oftezi, dând pas pândirii să mai lunece-napoi?
Lasă frunzele pustiei și bătăilor de vânt:
Nimărui de veci nu-i dată fericirea pe pământ.
Dumnezeu trece făclia dragostei din mână-n mână,
Noaptea cade grea și rece peste inima bătrână!