Catrințaș

(Redirecționat de la Catrinţaş)
Jump to navigation Jump to search
Catrințaș
de Nicolae Gane


Sunt acum 20 de ani, eram la Slănic și, drept să spun, cu toată frumusețea munților păduratici ce mă încunjurau din toate părțile ca într-o horă, cum zise poetul Vlahuță, mă cam plictiseam. Lume puțină și necunoscută, și timpul cam nestatornic.

Într-una din zile, în urma unui dejun sănătos, căci la munte ai totdeauna o foame de lup, stam așa alene pe-o bancă, și după ce mă săturasem de privit vârful nalt al Cerbului, unde odinioară se hârjoneau într-adevăr ciutele și cerbii, și de ascultat glasul străbătător în urechi al mahalagioaicelor adunate aice de prin toate fundurile regatului, eram cât pe ce să adorm ca un om care are un dejun de mistuit și timp de pierdut. Când iată că trece pe dinaintea mea un turc getbeget, în șalvari largi, c-un fes roș pe cap și o cutie de văcsuit cizmele subsuoară.

O idee!... Dacă aș chema pe fostul nostru suzeran să-mi văcsuiască cizmele, adecă ce-ar fi? Va fi o distracție pentru mine și un semn al timpurilor totodată.

— Bre aga! Ia vin încoace, îi zisei eu, făcându-i semn, nu cu mâna, ci cu piciorul. Mărturisesc că acest gest n-a fost lipsit de un pic de răutate intenționată vroind oarecum să mă răzbun de timpurile pe când le văscuiam noi cizmele turcilor. Ei!... așa se întoarce câteodată roata lumei.

Turcul, după ce îmi făcu o temenea cu tot ifosul lui de ex-suzeran, se așeză dinaintea mea, își scoase periile, șipurile cu vacs și începu să mă facă frumos la picioare.

Dar fiindcă orice faptă omenească, cât de neînsemnată, găsește imitatori numaidecât, m-am pomenit lângă mine cu un oaspete binecunoscut al Slănicului, Nicolai Codreanu, un tip sui generis, care întinse și el picioarele spre turc așteptându-și rândul.

Codreanu, dintre toți vizitatorii era cel mai credincios și mai habotnic slănicean. De vro 20 de veri de-a rândul n-a lipsit o dată să vie săși ieie în fiecare dimineață porția de trei pahare de la izvorul no. 1. Ajunsese un fel de bețiv de no. 1.

Apoi era un om vesel, glumeț, stup de anecdote, bun vânător, vorbea totdeauna tare, parcă avea a face numai cu surzi, și când râdea în deal la Trei fagi, cascadele glasului lui se auzeau tocmai în vale la Stânca lui Negri. El era vecinicul iscoditor de petreceri. Nici un vânat, nici un chef, nici o serenadă cu lampioane la cascadă, nici un prânz în pădure cu lăutari, nici o excursie la Poiana Sărată sau aiurea nu se făcea fără imboldul lui Codreanu.

— Ei, Codrene, ce mai plănuiești, îl întrebai eu, pe când el admira ghibăcia turcului în meșteșugul văcsuitului.

— Am înjghebat pe mâni, dac-a fi vreme bună, un vânat la urși.

— Numaidecât la urși. Mai jos nu vrai s-o lași?

— Da ce, socoți că eu asud dinaintea ursului. Eh!! he! de-aș avea atâtea moșii câți urși la răbușul meu, mare bogătaș aș fi.

— Ia slăbește-mă, Codrene!...

— Ba nicidecum. Iaca, dacă vrai, vino și tu. Am să te duc într-o potică unde Cătrințaș, pristavul de pădurari de aici, a ucis doi urși unul după altul, și până a nu-și încărca pușca din nou, i-a ieșit un al treilea urs, ș-atunci a aruncat pușca jos și a luat-o la sănătoasa.

— Da bine, acolo mă îndemni tu, unde e izvor de urși?

— Habar să n-ai. Ești cu Codreanu, adaose el cu un aer protector.

— Și cine mai merge?

— Apoi suntem șase, într-ales, toți buni de picior și meșteri la ochit, de cei care nu dau dos la față.

Este vorbă că omul cum și-o face singur nici dracul nu i-o face. Tocmai așa am pățit-o și eu. Ca să nu mă arăt fricos, deși cam cu sfială în inimă, m-am prins al 7-lea tovarăș și mi-am dat apoi întâlnire cu ceilalți pentru a doua zi în zori de ziuă dinaintea Otelului Cerbul.

A doua zi, pe când aburii ieșeau valuri din pepturile noastre de răcoarea ce ne cam strângea în spate, noi câteșișapte călări, cu puștile pe umăr, urcam ca niște voinici la munte și în urma noastră venea o ceată de hăitași cu Catrințaș, pristavul pădurarilor, în frunte.

Nu știu, zău, câți urși va fi împușcat Codreanu, căci el le cam împodobea; dar Catrințaș, om nalt cât un brad, care călca sănătos, vorbea răspicat și cu temei și avea niște ochi pricepuți de parcă-ți gâceau gândul, știu bine că era dintre acei care se băgau în vizuina ursului cu lumânărică aprinsă în buza puștei.

Și ne urcam, mă rog, la deal pe cărări neumblate, prin codri de brazi pe unde nu cred să fi răsunat vreodată lovitura toporului sau trăsnetul puștii, căci pe atunci nu se înmulțise ceata buhnacilor buni numai de speriat vrăbiile.

În sfârșit, am ajuns într-un fund de pădure unde trebuia să facem bătaia. În cea mai mare tăcere ne-am așezat fiecare la locul însemnat de Catrințaș, iar locul meu care venea într-o cumplită tiharaie , în gura unei văgăuni, era cu deosebire fioros.

— Dacă e urs în pădure, îmi zise pristavul , pe aice trebuie să iasă, că n-are pe unde cotigi.

N-are pe unde cotigi, repetai eu în gând. Vra să zică, trebuie să mă țin bine să nu-mi dau pielea ursului în loc să mi-o deie el mie. Și cum stam așa în așteptarea pornirei haitașilor, fără să vreu îmi veniră în minte cei trei urși a lui Catrințaș.

Auzi, trei urși!...

Unul înțeleg... doi, treacă-meargă... dar trei, fără șagă erau cam mulți. Aveam, drept să spun, simțimântul soldatului care intră pentru prima oară în foc. Aceeași emoțiune, aceeași strângere de inimă, aceeași groază de necunoscut, cu deosebire că soldatul nu merge acolo de bun cheful, iar eu naivul m-am prins în horă numai de ambiție să nu mă las mai jos decât ceilalți. Ei, dar din păcate lucrul nu se mai putea întoarce. Vorba ceea: Vrei, nu vrei, bea Grigori agheasmă!

Mi-am examinat cu toată îngrijirea carabina ca nu care cumva să mă deie de sminteală tocmai la adică; de altfel, drăguța mea de carabină cu două țevi era destul de durdulie și glonții destul de mașcați ca să nu-i poată mistui dihania oricât de bun pântece ar fi avut.

Am stat așa două ore întregi pe ceasornic pănă ce a pornit goana, căci la munte nu-i ca la câmp; locurile sunt tari și cu anevoie pot străbate haitașii prin râpile cele prăpăstioase unde și-a înțarcat dracul copiii.

Deodată auzii zgomotul haitașilor care ajunși pe un colnic din fața noastră înaintau spre linia pușcașilor.

De-acuma, aține-te, cucoane Neculai!

Parc-o furtună a prins să învăluie pădurea, parcă au început brazii să dănțuiască, parcă năvălea asupra noastră un potop să înece lumea, așa clocoteau munții de vrăjmaș. Se speriau toate vrăbiile, toate mierlele, toate ciocănitoarele, tremurau frunzele, tremurau ecourile, tremura și inima mea.

Și doar nu eram așa stângaci cu carabina. Mai dădusem eu piept cu badea lupul și cu jupân mistrețul; ei, dar trei urși, oricum, nu-s sarmale ușor de înghițit.

Se înțelege de la sine că nervii mei erau cumplit de încordați întocmai ca niște strune de vioară gata să pocnească. Ochii în cap mi se mărise peste măsură de mult ce fixam toate tufele unde de câteva ori parcă văzui chiar mișcând blana ursului. Apoi, din vreme în vreme, când se clătina vreo creangă pe copac, un fior rece mi se strecura prin trup și părul mi se ridica măciucă în vârful capului.

Dacă vrei să știi, iubite cetitor, ce va să zică a aștepta să dai bună dimineață cu trei urși, te-aș ruga să te înțelegi cu Catrințaș ca să te ducă în locul unde eram eu. Îmi vei spune apoi la ureche ce ți s-a întâmplat.

Cu toate aceste, matahalele de urși nu-și arătau vârful nasului.

Toate bătăile mele de inimă erau în deșert; haitașii se apropiaseră de tot; nu mai aveam acum simțimântul singurătății în pustietatea codrului, încât începusem a crede că urșii lui Catrințaș au fost o frumoasă poveste, și mă mustram pe mine însumi de spaima ce-mi făcusem de toate nimicurile; când, deodată, auzii la spatele mele un foșnet care îmi slei sângele în vine, un foșnet înfiorător, prelung, care se urca în sus pe trunchiul bradului sub care mă aflam și puse în mișcare toate crengile lui.

Acum nu mai era de glumă. Ursul se suise în copac, și fiindcă în primejdia mare vine și curajul mare, imediat am sărit câțiva pași în lături de copac, ca să nu-mi cadă cumva dihania în spate, am pus pușca la ochi și... O! Doamne! ce văzui! în loc de înfricoșatul urs, văzui o veveriță mică și sprintenă care sărea de pe creangă pe creangă, se uita galeșă la mine și părea a se strica de râs de fiorii ce-mi dăduse. Iar eu nu tăgăduiesc că în acea clipă de strașnică emoție am simțit o nespusă bucurie, văzând că ursul s-a prefăcut în veveriță.

În acealși moment sosiră și haitașii și goana se isprăvi.

Mulțămit că am scăpat de cei trei urși care în timp de vro trei oare au stat ca o amenințare asupra capului meu, îmi reveni, ca după orice primejdie trecută, curajul la loc, ba încă îmi reveni mai mare ca și când m-aș fi luptat cu fiarăle și le-aș fi răpus. Apoi, pentru a nu da de bănuială tovarășilor mei că mi-a fost frică, am luat eu prăjina înainte și am început să mă leg de Codreanu tocmai pe tema fricei.

— Da bine, Codrene, nu ți-ai pus o pelcică la fundul pantalonilor?

— Eu, pelcică!... Ha! Ha!... răspunse Codreanu trântind un hohot de râs de-au răsunat cele patru colțuri ale codrului. Am cinstea să-ți spun, prietene, că am zărit roșind spinarea unui cogemite Martin bine blănit, dar când i-a mirosit a Codreanu a scaparat nemernicul, de n-am mai avut vreme să trag în el.

— Noroc c-a scaparat!... Că altfel era să fie vai de el, dacă nu vai de tine.

Codreanu nu se supăra de glume, dar nici el nu-și cruța prietenii; avea limbă ascuțită și se pricepea să lovească pe om la cusur.

Toți își istoriseau acum impresiunile, însă nici unul nu mărturisea drept ceea ce-a simțit în așteptarea ursului. Mi-a trebuit și mie 20 de ani, ca să mă hotărăsc a destăinui adevărul. Ne adunasem deci într-o poiană prea frumoasă prin mijlocul căreia șerpuia un pârău rece ca gheața și limpede ca lacrima. Acolo la umbra a câtorva brazi seculari, pe un mușchi verde și moale ca o saltea de puf, lângă pârăul cel răcoros în undele căruia ne-am așezat butelcile ca să le răcim, ne-am pus și noi jos roată împrejur după moda orientală a văcsuitorului nostru de cizme, iar după ce Catrințaș ne-a desfăcut sacii cu merindele, apoi... halal să ne fie!... Era drept dragul să ne fi văzut cineva la lucru. Poftă de mâncare și poftă de vorbă cât lumea. Parcă făcusem cine știe ce izbândă. Cu cât deșartau sacii și butelcile, cu atât poveștile vânătorești deveneau mai gogonate.

Ca să dau o idee despre ce este în stare să istorisească un vânător sătul cu o ploscă de Cotnar trasă la măsea, e destul să spun următoarea întâmplare a lui Codreanu care se jura pe oțelele puștei lui, tot ce-avea el mai scump pe lume, că era adevărată:

— Într-o zi, la o goană, povesti el, am împușcat un hrăpariț de lup, talpa pădurei, bătrân, colțos și care desigur a calcat multe poieți și stânci, căci era gros în ceafă ca un vlădică. De la cel întâi foc a rămas mort ca toți morții, înțepenit cu dinții rânjiți de parcă-ți era încă frică de el. Apoi, fiindcă în ziua aceea căzuse mult vânat, de nu mai încăpea în căruța noastră, ne-am hotărât să jupuim toate vulpele, și toți lupii împușcați, ca să le ducem numai pieile acasă. Unul dintre haitași s-a și apucat să jupoaie lupul meu începând operația de la coadă în sus. Dar nu bine îl dispoiese pănă la jumătatea trupului, că deodată spurcăciunea de dihanie prinse să urle de clocotea pădurea, chemându-și se vede finii și cumătrii în ajutor, iar noi zăpăciți, uimiți, l-am privit cu gurile cascate cum ticălosul pe jumătate jupit a fugit în pădure și fugit e și în ziua de astăzi.

— Bine trebuie să-l fi primit finii și cumătrii, răspunsei eu, când l-au văzut într-un costum așa décolleté, întocmai ca unele din madamele noastre care sunt, vorba franțuzului: trop basses par en baut, et trop bautes par en bas . Dar să vă spun eu o altă ciudățenie care ar fi de necrezut, dacă nu mi s-ar fi întâmplat chiar mie.

— Să vedem ciudățenia, adause Codreanu, făcând un semn din ochi tovarășilor săi.

Eu cetisem nu de mult cartea lui Odobescu Pseudo-Cynegeticos și fără mustrare de cuget îmi însușii următoarea anecdotă vânătorească, localizând-o după trebuință; alții au făcut mai rău decât mine, au braconat prin codrii literaturei și au tăcut chitic.

— Închipuiți-vă, zisei eu, că la un Crăciun în pădurile de la Bordea, lângă Iași, am împușcat o vulpe, cum nu s-a mai văzut, o vulpe cu un măturoi de coadă de cinci stânjeni.

Aici mă oprii și-mi aruncai ochii roată împrejur.

Ei, ce vă uitați așa la mine?... nu s-a văzut copii născuți cu două capete, viței cu șase picioare?... și altele și altele.

— Asta-i din cale-afară gogonată, bădiță!... strigă Codreanu indignat. Ia mai lasă ceva la loc de tocmeală.

— Bine, n-o fi fost poate tocmai de cinci stânjeni, ca n-am măsurat-o, dar de doi stânjeni nici vorbă că a fost.

— Mă rog, mă rog, nu ne prosti.

Mai ai loc de lăsat ca precupețul care cere șapte prețuri.

— Fie chiar de un stânjen, încă tot e o minune.

— Ascultă, dragă! Degeaba umbli să ne iei așa peste picior, ca pe niște mazete. Știm și noi ce-i o coadă de vulpe.

Atunci înșfăcând un pahar cu vin ce sta plin dinaintea mea, îl dădui dușcă pe gât și cu un aer mânios răspunsei:

— Pentru Dumnezeu! Ce vreți, domnilor?... Să vă spun numaidecât că vulpea a fost bearcă, asta n-o pot face în ruptul capului, macar de m-ați duce la spânzurătoare.

Un strașnic hohot de râs peste care domnea, se înțelege, râsul lui Codreanu întâmpină vorbele mele. Dânșii habar n-aveau că eu îi trăgeam pe sfoară cu povestea lui Odobescu. Mai joase în partea de sus și mai înalte în parte de jos(fr.).

Dar culmea nu-i aici.

Catrințaș, care ședea în picioare și ne asculta cu mâna la gură, avea în fața lui un aer de reculegere, de nedormire, parcă să creadă, parcă să nu creadă cele ce auzea.

Eu care mă rădicasem prin ultimul pahar dat pe gât la un diapazon de veselie mai presus de ceilalți tovarăși ai mei, mă sculai în picioare și, adresându-mă lui Catrințaș îi zisei:

— Măi Catrințaș!... Ia spune și tu ce întâmplări ai avut în viața ta de vânător?

— Ce să am, cinstiți boieri? răspunse pristavul scărpinându-se în cap. Ce pot eu să vă spun, un biet țaran de la munte, pe lângă cele spuse de dv. care ați umblat și ați văzut atâta lume.

— Oricum nici tu nu ești de ieri de-alaltăieri; ai călcat multe păduri și trebuie să fi avut multe pățenii de când ții pușca-n mână.

— Dacă-i așa, apoi cu voia dv. voi spune și eu una, da să nu vă supărați dacă-ți găsi-o proastă, că dă... ceea ce știu aceea vă spun... așa cum mă pricep și eu, țărănește.

— Spune, spune, Catrințaș îi ziserăm noi cu toții.

— Apoi odată, urmă el, pe când eram tânăr, m-am suit la munte să culeg zmeură. Era o zi frumoasă ca astăzi; liniște mare în pădure; numai ciocănitoarele se auzeau lovind cu pliscul în coaja bradului. Umplusem coșarca pe jumătate, când iată mă trezii la spate cu un afurisit de urs zburlit, rădicat în două labe, care venea spre mine mormăind și scuipându-mă parcă vroia să mă mustre că de ce i-am călcat răzășia. Caut să fug, dar în fața mea se deschide o râpă adâncă peste care numai doar în zbor aș fi putut trece. Noroc că de-a curmezișul râpei sta un trunchi de brad culcat care ținea loc de punte; îmi fac cruce și apuc pe buturuga ceea pe care se vede Dumnezeu mi-a pus-o în cale, da n-ajung bine la jumătate, că dincolo pe celalalt mal îmi iesă năprasnic un alt pârdalnic de urs și mai zburlit și mai mânios. S-au adunat, talharii, la zmeură și mi-au tăiet drumul din două părți, iar eu eram cu mânile goale...

— Cu mânile goale!...

— Da... cu mânile goale; fără pușcă, fără cuțit, fără un ciomag macar, fără să pot fugi nici înainte nici înapoi, și cu prapastia sub mine... Închipuiți-vă în ce hal eram... Maica Domnului!... și astăzi când îmi aduc aminte, îmi îngheață sângele în mine!...

— Și ce-ai făcut Catrințaș?

— Ce să fac boieri dv. ?... Ia, m-au mâncat urșii!! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Șiretul de Catrințaș a rostit aceste cuvinte cu un aer atât de blajin, cu o atât de prefăcută naivitate, încât toți am ramas un moment buimăciți.

— Ura!... Să trăiască Catrințaș, strigă în sfârșit din răsputeri Codreanu. El a pus capac la toate. Voi iștilalți nu mai plătiți o ceapă digerată. Și fiindcă a dat Dumnezeu de a înviat după ce l-au ospătat urșii, apoi să bem în sanatatea lui ca să nu mai moară a doua oară!

Povestea lui Catrințaș a mers din gură în gură; a făcut ocolul Slănicului și, pot zice, a țărei întregi.

De atunci, ca mai ba, vânătorii noștri să istorisească că au văzut lupi pe jumătate jupiți fugind prin pădure, și alte de asemenea parascovenii bune de adormit copiii în ajunul Crăciunului.

Catrințaș merită o recompensă națională!

(Păcate mărturisite, Iași, Editura Librăriei Nouă, 1904)