Carte de cetire, Legendariu românesc pentru a treia clasă a școalelor poporene

Carte de cetire, Legendariu românesc pentru a treia clasă a școalelor poporene

1862, Buda

Datoriile cetățenilor către patrie și Împărat

• "Statul este asemene(asemenea) ca o casă. Împăratul este tatăl eară (iară) cetățenii sunt fiii. Care legătură este între tată și fii aceeași este între Împărat și supușii săi și care datorii au fiii pentru casă și pentru părintele lor, aceleași datorii au cetățenii pentru patria și Împăratul lor.

Cetățenii sunt datori să onoreze pre(pe) Împăratul. Împăratul este capul țării, unsul lui Dumnezeu și mai marele popoarelor. Împăratul strălucesce (strălucește) întru bunătăți și este mărit pentru mila. Pentru aceea sunt datori supușii să onoreze pre (pe) Împăratul mai presus de toți cei ce sunt pe pământ. Numele Împăratului se cuvine cu temere a-l rosti și înaintea feței sale cu umilință a se închina."

• "Cetățenii sunt datori să iubească pre(pe) Împăratul și patria lor. Țara în care ne-am născut și am văzut lumina zilei, țara în care trăim și ne mângâiem, țara unde petrecem sub un domnitoriu având parte de toate îndemânările - această țară este scumpa noastră patrie. Patria aceasta și pre (pe) părintescul domnitor care o stăpânesce (stăpânește) și o apără de dușmani sunt datori cetățenii să-i iubească cu toată căldura. Cum de scumpă-ți este casa ta și cum și de dulce-ți sunt părinții tăi, așa de scumpă și de dulce să-ți fie și patria și Împăratul. Cetățenii sunt datori să fie și mulțumitori Împăratului și să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul. Împăratul este cel mai mare făcător de bine a (al) popoarelor. Împăratul păstrează în patrie liniscea (liniștea) și pacea. Împăratul așează în țară dregători și judecători ca să facă între cetățeni bună rânduială și dreptate. Împăratul ocrotesce(ocrotește) religiunea, apără pre (pe) cei asupriți, înfrică (înfricoșează) pre (pe) cei răi, miluiesce(miluiește) pre (pe) cei săraci, umbresce (ocrotește) pre(pe) cei sărmani și mângâie pre(pe) cei supărați......

Împăratul este așa dară tatăl patriei și lui se cuvine de la cetățeni cea mai fierbinte și mai adevărată mulțumire. Seara și dimineața să ridice fiecare dintre noi mâinile și să se roage lui Dumnezeu zicând: Doamne, îndură-te spre Împăratul și-i dă lui viață și sănătate și ajutor la toate".

• "Cetățenii sunt datori să asculte pre(pe) Împăratul și să urmeze poruncilor lui. Toate cele ce rânduieșce (rânduiește) Împăratul sunt spre binele și fericirea cetățenilor. Legile împărătesci (împărătești) îndreaptă căile cetățenilor în petrecerea lor cea socială. Ce este rău și spre stricăciunea cetățenilor, legile o opresc: iară ce este spre binele lor și spre păstrarea legăturilor cetățenesci (cetățenești), aceasta poruncesc legile să facă. Legile împărăcesci (împărătești) sunt pavăza cetățenilor. Ele sunt razimul pentru cei buni și varga pentru cei răi...se cuvine așa dară să împlinim toate legile și poruncile Împăratului. Cel ce ascultă legile Împăratului trăiesce (trăiește) în pace și fericit, iară cel ce nu se supune poruncilor este rău și nu are onoare între oameni".
• Cetățenii sunt datori să dea cu inimă bună și fără silă dările și birurile cele "amesurate"(stabilite) Împăratului. Spre ținerea dregătoriilor și a scaunelor judecătoriale, spre întemeierea școalelor și a institutelor celor îmbunătățite, spre ținerea oastei care ne apără de năvala dușmanilor și spre păstrarea orânduielilor celor folositoare sunt de cerință cheltuielile mari și felurite. Toate acestea sunt spre binele cetățenilor. Așa dară se cuvine să contribuie cetățenii, fiecare după măsura muncii sale.Cela ce are mult, să dea mai mult, iară cel ce are mai puțin, să dea mai puțin.Însuși Domnul nostru Iisus Cristos a dat pentru persoana sa cuvenita contribuțiune și poruncesce ( poruncește) aceasta și nouă, zicând: "dați Împăratului cele ce sunt ale Împăratului".
• "Cetățenii sunt datori să fie cu credință Împăratului. Între Împăratul și între supușii săi este o legătură santa (sfântă) și binecuvântată de Dumnezeu. Întreaga patrie este asemene (asemenea) cu o casă în care este Împăratul tată și stăpân iară cetățenii fii. Toți dară care se află în cuprinderea patriei sunt datori să fie cu credință Împăratului care priveghează preste(peste) toate și și-i ușurează sarcina ce o poartă spre binele popoarelor. Cel ce nu adună acela risipesce (risipește) și cetățeanul cel ce vine cu viclenie împotriva Împăratului este ca fiul cel ce sapă groapa părintelui său, asemenea cu fratele care cheamă urgie asupra fraților săi, asemenea cu fiul care vroesce (voiește) să risipească casa părinților săi".5)
• "Cetățenii sunt datori să sprijinească pre (pe) Împăratul și să-i dea ajutoriu(ajutor) la toate. Multe umere ridică stânca și multe mâini plivesc fața pământului de buruiene ( buruieni). Cu ajutorul cetățenilor este Împăratul în stare să apere patria de toată primejdia și să păstreze pretutindenea pacea și buna orânduială. Apărătorii patriei sunt cetățenii. Cu aceștia înconjoară Împăratul marginile patriei și o apără de năvala dușmanilor. Oastea o ține Împăratul pentru binele și liniscea (liniștea) cetățenilor. Așa dară (dar) se cuvine ca cei chemați la oaste să meargă de voie bună și să poarte arma apărării cu vitejie și cu bună credință".
• "Cetățeanul carele împlinesce(împlinește) toate datoriile cetățenesci ( cetățenești), este cetățean patriot Cel ce onorează, iubesce (iubește) și ascultă pre Împăratul, cel ce se supune legilor și dă amensuratele (măsuratele) biruri de bună voie, cel ce este credincios Împăratului și stă în toate care-s gata să-i fie de ajutor și să-i apere patria și scaunul împărătesc de tulburare, acela este cetățean bun și credincios și vrednic de amoarea (dragostea) patriei și de plăcerea lui Dumnezeu și a oamenilor."
• "Toți dară cei ce trăim în cuprinderea patriei noastre și împlinim din amoare (dragoste) adevărată datoriile adevăratului cetățean pre (pe)Împăratul îl cuprindem cu onoare și și îl înconjurăm cu credință. Poruncile Împăratului să le ascultăm, legilor lui să ne supunem și bunele orânduieli să le urmăm și să dăm Împăratului la toate ajutor, să dăm amensuratele (măsuratele) biruri, să luăm de bună voie arma împărătească și să apărăm cu vitejie tronul și patria. Pre oamenii cei răi și vicleni care umblă în țară și fac scornitură (minciună) și întărâtă pe cetățeni să nu-i suferim. Cu dușmanii Împăratului și și ai patriei să nu ne însoțim. La cele oprite ce aduc neplăcere Împăratului și pricinuiesc tulburare în patrie să nu întindem mâna și nici să ne învoim."
• "Soarta noastră eternă atârnă de soarta patriei și siguritatea (siguranța) noastră atârnă de la puterea Împăratului. De va fi patria în pace și linisce(liniște), vom petrece și noi în odihnă și bună împăcare; de va veni peste scumpa noastră patrie oarecare tulburare și noi deasemenea vom pătimi necaz și supărare. Armia (armata) Împăratului cea tare ne va apăra de toată năvala dușmanilor și legile lui cele înțelepte vor îndrepta pașii tuturor cetățenilor spre cele bune. Ferice de omul care are patrie împăcată și ferice de patria care are Dumnezeu drept, bun și puternic."

Narațiuni folositoare

• Împăratul Rudolf

Străbunicul împăraților Austriei este Rudolf de la Habsburg. Acest bărbat foarte mărinimos și cea mai mică facere de bine o recunoștea însemnat. Să auzim cum a întâmpinat Rudolf pe un țăran anume Iacob Morariu. Înainte de ce fu ridicat Rudolf la mărire împărătească, era el conte (Graf) în Habsburg. El era înțelept și cruția (ocrotea) vecinătatea. Odinioară se ridicaseră asupra vecinilor săi locuitori un conte Leutald cu putere și-i amenința cu pieire. Rudolf ieși întru ajutor vecinilor săi și i-a apărat pe dânșii cu pericol de moarte.Fiind deci în război se repezi asupra lui un oștean și așa de puternic îl lovi, încât el căzu de pe cal la pământ și fu ca și mort.Poate l-ar fi ucis dușmanii pe viteazul Rudolf, dar un oștean al său Iacob Morariu văzând aceasta, veni în fuga mare la Rudolf și bătând în pripă pe dușmani, ridică pe domnul său pe cal scoțându-l așa din mâinile dușmanilor.

• Împăratul Rudolf și dubalariul

Trecând odinioară Împăratul Rudolf pe lângă o dubelarie (tăbăcărie), văzu pe dubalariu (tăbăcar) ridicând o piele puturoasă.Împăratul zâmbi la dânsul și zise că ar fi mai bine să aive (aibă) pe an vreo mie de florini și ar trăi mai bine decât a rade și a dubui (tăbăci) piei puturoase. - Aceasta nu-mi lipsesce (lipsește) răspunse dubalariul.Eu am și avuție și casă și femeie și toate ce-mi sunt de cerință. De acest răspuns se miră Împăratul și-i zise că întorcându-se se va duce la casa lui să vadă cum se află.Până ce se înturnă Împăratul, dubalariul intră în casă și schimbă vestmintele și el și soția sa și fiii săi și curățind în casa frumoasă, așteptă pe Împăratul cu bucurie. Peste o oră, întră Împăratul în casă și văzând scumpele odoare și îmbrăcămintele cele frumoase, se minună foarte și întrebă pe bubalariu cum de lucra el la pieile cele puturoase, dacă are atâta avuție? Iară dubalariul îi răspunse: - Eu am avuția aceasta, este adevărat, dară am și cheltuială și așa tot de-a gata, fără de a mai agonisi, apoi după oare cât timp, s-ar împuțina și s-ar deșerta, Auzind aceasta înțeleptul Împărat și bucurându-se de sârguința acestui dubalariu și de a lui bună chiverniseală, îi dărui un odor de mare preț.

• Împăratul Francisc I

Odinioară merse îmbunătățitul (bunul) Împărat Francisc I la plimbare pedestru (pe jos) și întâlni pe un mort ducându-l la mormânt. Fără de prapore, fără de cruce, fără de preot și nu s-a aflat măcar un suflet să meargă după mort, ci doi ciocli duceau sicriul pe năsălie cu toată tăcerea la ținterim (cimitir). Văzând aceasta, milosul Împărat a întrebat pe cocli cine să fie mortul. "Maiestate! Acesta este un străin fără de avuție și fără de cunoscuți. De câteva săptămâni s-a îmbolnăvit în casa unui cetățean și alaltăieri a murit". "Pășiți înainte", zise plinul de îndurerare Împărat; și începu a merge cu umilință, după mort, până la mormânt. Văzând oamenii că Împăratul petrece pe mort, urmară și ei exemplul acestuia și așa de mulți se adunară, încât se făcu o petrecere foarte frumoasă.

• Amoarea (dragostea) patriei

În războiul cel mare și îndelungat care a făcut nemuritor pe Împăratul Francisc I în contra francilor întru apărarea țărilor sale de năvala cea pustiitoare a dușmanilor, se deșertează (goliseră) visteriile împărăției, încât din toate părțile făceau supușii daruri de bani Așa s-a întâmplat că în anul 1793, s-a apropiat de curtea împărătească un țăran de oare-unde și a cerut învoire să intre la Împăratul. Împăratul Francisc avea o datină lăudabilă că lăsa să intre în curtea sa pe fieșcine și vorbea și cu omul cel mai necunoscut și neînsemnat. Intrând dară țăranul înăuntru, se înclină Împăratului și punând pe masă o pungă de bani cu 1000 florini zise: Am adus și eu puține parale. Văzând aceasta, Împăratul s-a minunat că așa un om de neînsemnat să aducă un dar atât de mare, pentru aceea a întrebat pe om cum se cheamă și de unde este de loc? Însă țăranul a răspuns zicând: Nu este cerință să mai scie (știe) lumea de aceasta. Și ieșind din curte s-a dus în drumul său. De aceste cuvinte ale lăudabilului țăran s-a mângâiat părintescul Împărat mai mult decât de bani și a trimis oamenii săi după țăran să-l întrebe de nume și de loc. Dară țăranul le-a răspuns aceasta zâmbind: Doară voi sunteți mai însemnați decât Împăratul, ce să vă spun vouă ce nu am descoperit însuși Împăratului!

• Împăratul Iosif al doilea

Pomenirea Împăratului Iosif rămâne neuitată între popoarele Austriei. În timpul fericitei sale împărății, a umblat nemuritorul Împărat Iosif prin țările sale cele mai îndepărtate și a revărsat din sânul îndurării sale credincioșilor săi supuși atâtea bunătăți, încât binecuvânta bătrânii și astăzi cărările lui și istorisesc cele ce au văzut nepoților lor. Așa a îmbucurat măritul Împărat cu ființa sa și pe Bucovina, unde a a cercetat orașele și locurile cele mai însemnate. Suceava, oarecând capitala țării, avu de asemenea parte să vadă pe acel oaspe mărit și să se învrednicească de un dar, care înainte de o sută de ani fu depărtat de marginile țării. Venind aicea binecuvântatul Împărat să vadă locuințele cele uriașe și măiestre, în acea cetate au intrat și în biserica mitropoliei. Văzând înlăuntrul bisericii, în mâna dreaptă un loc deșert ca de capelă, a întrebat el cu curiozitate cine a fost pe locul acela și de ce este deșert.Iară unul dintre cetățeni care era mai aproape, s-a închinat cu umilință și a zis: Prealuminate Împărate! Moascele (Moaștele) Sfântului mare martir Ioan cel Nou pe care le adusese principele Alexandru cel Bun de la Constntinopole, fuseseră asediate pe locul acesta. În biserica aceasta au petrecut onoratele moasce (moaște) mai multe sute de ani și toată țara năzuia încoace spre închinare cu mângâiere sufletească. De răul multor războaie de care fu bântuită țara noastră în timpurile trecute și de frică să nu cadă în mâinile dușmanilor le-au ridicat de aici Mitropolitul Dositheiu (Dosoftei) și le-a dus la Iași iară de acolo la Zolkva pe marginea Poloniei. O sută de ani sunt de când petrec moaștele Sfântului Ioan în Zolkva. Zolkva se mângăie și se bucură cu dânsele, iară cetatea noastră și întreaga țară se tânguiește după acel odor neprețuit! Ascultând Împăratul Iosif aceste cuvinte cu îngăduire a zis către mulțimea poporului cea adunată: "Nu vă tânguiți, dragii mei! Moaștele Sfântului Ioan vor fi din nou înapoi la locul unde au fost". Aceste cuvinte care au însuflețit cu mângâiere pe toți s-au și împlinit. Mărinimosul Împărat a trimis un consilier cu doi preoți împreună cu asistență militărească de au adus moaștele Sfântului Ioan de la Zolkva cu paradă mare în țară și le-au așezat iarăși în biserica Mitropoliei de la Suceava, unde se află până în ziua da astăzi.

• II Amoarea (dragostea patriei)

Când venea Francii în anul 1809 asupra Vienei, ei au întâlnit pe un țăran pe câmp și au voit să-l ia ca să le arate calea, pentru că nu șciau ( știau) drumul. Dar țăranul nu a voit să meargă. Aprins de mânie a scos un căpitan sabia voind să înfrice (înfricoșeze) pe țăran, dar în deșert. Ce să facă căpitanul? El a scos punga sa cu galbeni și a îmbiat pe om cu bani; dară și prin aceasta nu a putut să-l înduplece. Fiind aceasta, iată că s-a apropiat coloana de oaste și aflând pe căpitan cu țăranul certându-se, a întrebat generalul de pricină. Căpitanul a început a spune negoțul cu țăranul și l-a dus înaintea generalului să-l vadă. - De ce nu voiesci(voiești) tu să arăți calea? întreabă generalul pe țăran și zise mai departe: "ori îndreptă-ne la drum, ori pe loc vei fi mort". De aceasta nu s-a înfricat țăranul și mai vârtos a zis: "Mai bine să mor om cinstit, decât să vă îndrept la drum și să îmi vând patria mea care-mi este mai scumpă decât viața". Auzind aceste cuvinte, generalul s-a mirat și a zis: "Mergi ,omule, în pace la casa ta și păstrează pururea amoarea(dragostea) pentru patria ta".

• Darul văduvei

Când se topesc primăvara neaua (omătul) și se dezgheață apele, se întâmplă adeseori mari nenorociri. Apele se revarsă peste câmpii, îneacă satele și răpesc case, vite și oameni. Așa s-a întâmplat la o primăvară, mare vărsare de ape. Un sat care era pe malul râului, îl cuprinsese apa împrejur. Vite, case, acareturi și alte avuții ce aveau sătenii le-au înghițit apa și le-au răpit. Un mare număr de oameni s-au scufundat sub valurile cele uriașe și care au mai scăpat de moarte rămaseră numai cu sufletul, pentru că apa pustiise toate.Pentru nenorociții oameni alta nu mai rămăsese decât să ceară milă și ajutor de la megiesitele (învecinatele)sate. Din Împrejurime, dau ajutor locuitorii după putință și inima lor. Unii dăruiau câte un junc, iară alții ajutau cu bani. Între aceștia a arătat și o văduvă din megieșitul (vecinul) sat multă milă și îndurare cu nenorociții oameni. Văduva era lipsită de avuție și nu avea de unde să dea multe, dară și cele ce avea le-a împărțit cu nevoiașii.Miloasa văduvă avea numai două oițe. Pe acestea le ținea ea ca ochii din cap, fiindcă din laptele lor se hrănea și din lână-și făcea vesminte. Însă ca să dea și ea ceva după cum o trăgea inima, începu ea a zice așa la sine: Am numai două oițe ca doi ochi din cap. Acestea sunt toată averea mea. Dară oamenii cei nenorociți n-au nici acestea. Să fac și eu parte nenorociților din avuția mea și să dau o oiță. Și într-adevăr după cum a vorbit, așa a și făcut buna văduvă. Ea a luat o oiță și a dăruit-o unei văduve care rămăsese mai lipsită decât dânsa. Această văduvă a urmat chiar după cuvântul evangheliei care zice: cel ce are două veșminte să dee (dea) fratelui său, ce tremură de frig și cel ce mănâncă să împartă mâncătura cu cel flămând.

• Ospătăria străinului

Într-o curte mare și frumoasă care acum demult era dărâmată, trăia odinioară un domn mare și mărit. Mulțime de bani vărsase el spre a înfrumuseța curtea sa, dară a milui pre oameni nu prea era deprins. Așa s-a întâmplat că s-a abătut la curtea aceea un călător din țară străină rugându-se să-l primească peste noapte. Cu mânie l-a înfruntat domnul zicându-i că curtea lui nu este ospătărie.Însă drumețul l-a rugat cu umilință zicând: Domnule, iartă-mă că te întreb numai de trei lucruri: Cine a locuit înainte de dumneata în curtea aceasta? Tatăl meu, răspunse domnul. Iară înainte de părintele dumitale cine a locuit? Moșul meu, răspunse domnul. Și oare cine va locui în curtea aceasta după moartea domniei tale? Fiul meu, răspunse domnul iarăși. Deci zice drumețul iarăși: Dacă petrece în curtea aceasta fiecare numai până este în viață și de face unuia altuia loc, se vede că și dumneata ești oaspe în curte aceasta. După moarte rămâne curtea pentru alții și nu este alta decât o ospătărie pe vecie. Dară ferice de cei ce primesc la casele lor pe cel străin, că ei zidesc sie-și locuințele vecuitoare(veșnice) în câmpiile cele cerești. Aceste cuvinte au pătruns pe Domnul curții așa de tare, că a primit pe străinul călător în curtea sa și de aicea înainte începu a face milă și îndurare cu săracii.