Carta de cristal a "Luceafărului"

by Elena Vulcănescu

Vrăjitor de armonii meditative, cântec tânguitor de vis neîmplinit, „Luceafărul” dă și astăzi de gândit prin duritatea finalului de irevocabilă osândă a femeii incapabile de înțelegere și alegerea spiritualizată a ofertei erotice. Eminescologii s-au străduit să scuture omizile acestui arbore de lumină, Eminescu însuși îmbrăca blana zmeului îmblânzit, înnobila simbolul cu aura geniului și fata nu mai murea de mâna păgubosului vindicativ.
Eminescu recunoaște sursa basmului muntenesc din culegerea călătorului german R. Kunisch, preluat însă de la frații Schott, identifică legenda Luceafărului pe care o versifică din 1875, atras de disponibilitățile transpunerii imaginative ale textului: înțelesul alegoric ce i-am dat, este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării,...pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc...^[1], o constatare plină de umilință, așadar.
Fidelă basmului, prima versiune versificată dezvoltă motivul rivalității dintre Zmeu și feciorul de împărat pentru Frumoasa Lumii, cu metamorfozele și invocațiile ademenitoare ale Zmeului cât și pragurile inițiatice ale feciorului de împărat, ajutat de Sfintele Miercuri, Vineri și Duminică, asemenea lui Harap-Alb, mai ales. Conflictul se încheie cu demersul Zmeului pentru renunțarea la nemurire și atenționarea din partea împăratului ceresc: Privește jos! Pasărea primită de la Sfânta Duminică îndepărta pe îndrăgostiți de palatul blestemat și de posibila reapariție a Zmeului cu semnificații malefice. Deznodământul se păstrează tragic, Zmeul ucide fata sub strașnicul blestem de-a nu muri de-odată și lăcrimează pentru prima oară, semnul prezumției umanizării și factor germinativ al viitoarelor variante.
Nici basmul lui Kunisch nici versificarea din 1875 nu avansează motivul trădării din partea fetei care, documentar, nu pare să treacă prin minte poetului, înainte de 1876^[2]. Odată cu instalarea la București din octombrie 1877, jurnalistul de la Timpul, frumos, tânăr și poet cu micile lui tăceri, ezitări sau infidelități, i se făcea mereu dor de copila lui dragă, de sfântul și nespusul său amor.
Idila de tot suavă pentru Mite Kremnitz, întreruptă brusc de moartea lui Ștefan Micle din august 1879, despărțirea de Veronica din aprilie 1880, provocată de refuzul lui de a se căsători, apoi pasiunea cu revenirea poftei de însurătoare pentru Cleopatra Lecca fostă Poenaru, tratată însă cu refuz, și împăcarea cu Veronica din decembrie 1881, când ea îi mărturisește vinovatul intermezzo autumnal cu atât de incitantul Caragiale, toate îl întorc pe infortunatul cavaler spre sinea ostenită și confuză.
După alte câteva încercări din 1880-1881, în 1882, Eminescu relua lucrul la legenda „Luceafărului”, stimulat de liniștea pe care i-o dăruia iubirea Veronicăi. Manuscrisele și corespondența confirmă ritmul febril și dorința desăvârșirii, cum și amărăciunea pasiunii pentru Cleopatra și neiertarea înveninată față de Caragiale. Pe Veronica o iubea cu toată recunoștința de a-i fi rămas aproape: ești singura mea bucurie în lume..., tu nu înțelegi câtă liniște revarsă în mine un singur cuvânt al tău, dar un cuvânt departe de curtezani...e condiția cu care pot uita tot, tot ce-a amărât amorul meu, tot ce-a întunecat viața mea...^[3]
Simte cum o pierde. Din 30 aprilie, de când Veronica îl vizitase și citise „Luceafărul” iar luna promisă irevocabilului eveniment nupțial, reactualizat, expirase, scrisorile Veronicăi se sileau să-l supere...Odată rostogolit, „Luceafărul” își urma calea misterioasă, de o circulară perfecțiune, dar dâra de lumină frigea pe dinăuntru. Singur actul căsătoriei ar fi atenuat finalul sentențios de orgoliu exacerbat al bărbatului, dornic să-și umilească rivalul. Odată, pe când cu punctul 7 din Constituție, la fel de furios, Eminul amenința cu plecarea din țară, în Asia, oriunde, glasul femeii scânci ca acum, dintre secole: Da’ pe mine cui mă lași?...simțea cum se îndepărtează...
Despre „Luceafăr”, la care mai șlefuia, o asigură că...e senin ca zilele de aur ce i le-a dăruit. Căci tu ești regina stelelor din cerul meu...-graziosa-graziosissima donna- ...și mă plec ei ca robul din „O mie și una de nopți”^[4] ...Este Scrisoarea (56) publicată de Christina Zarifopol-Illias în 2000, primul semnal mărturisit al reluării „Luceafărului”, în vederea ultimei variante: înot în stele. Acuma m-au apucat frigurile versului și vei vedea în curând ceea ce scriu...”Legenda” la care lucrez va fi gata și fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el...Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o liniște perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat..., Emin, 10 aprilie 1882.
În ianuarie 1882, ca urmare a campaniei de presă a Timpului întru apărarea drepturilor românilor din Ardeal, Eminescu era înlăturat de la conducerea ziarului. În 24 ianuarie se crea la București Societatea Carpații și Eminescu se înscrie din primul an, atras de prietenii și colegii săi de gazetărie transilvăneni: Slavici, Teodor Nica, G. Ocășanu, Nicolae Densușeanu, A. Ciurcu...Cel mai apropiat de poet și în fruntea tuturor trebuie așezat Constantin Simțion...prin Simțion, cu care se sfătuia de la inimă la inimă, păstra legătura cu „mădularele” Societății „Carpații””^[5]. Era inginerul constructor al podurilor peste Dâmbovița din București, la el plănuia să se mute și tot el s-a ocupat de internarea poetului în sanatoriul Caritas, din ziua de 28 iunie 1883. Diploma de membru al Societății Carpații a lui Eminescu se păstra în 1936 la un apropiat al lui Anghel Saligni, alt prieten cu poetul. În scopuri conspirative, Carpații avea caracter iredentist împotriva Imperiului Austro-Ungar,””^[6] ...relua de fapt tezele luptei sociale și naționale în care se afirmase Școala Ardeleană, teoretizate de Simion Bărnuțiu pe Câmpia Libertății.
Absorbit de nobilul ideal național, își propusese reluarea și desăvârșirea „Luceafărului”, regina stelelor din cerul și gândurile lui, o Veronică-Venus iubită, o Graziosa căruia se pleca asemenea robului din „O mie și una de nopți”. Trimiterea în poveste cuprindea și mesajul, descifrabil aceleia cu care își împărțea lecturile...Omonimia Venus – divinitate italică, maica poporului roman, antecesoarea neamului Eneazilor întemeietori și Venus – Luceafăr a cărui strălucire urmează imediat Lunii de după Soare, dar mai ales, asimilarea acestui astru familiei planetelor asemănătoare Pământului, face posibile atâtea corespondențe și întrepătrunderi simbolistice. Momentul apariției, din ziuă când mistică lucirea declanșează puzderia expansiunii celeste, ori din noapte când ostenită slăbește cu ziua pe urmele ei, umple lumea de dor și de năzuință, de povestea pe care o vrei sau o ai și ți-e teamă să intri...
Își asumase legenda Luceafărului din 1875, dar în 1882 se hotăra să o reclădească asemenea arhitectului care vrea să schimbe intrarea înspre apus și răsăritul să-l lase luminii, cu mult mai înalt și ferestre de templu...Mesajul Scrisorii (56) îndeamnă spre povestea de iz oriental din „O mie și una de nopți”, dar numele de Graziosa, lăsat într-o neglijată adormire de 130 de ani, trimite în zona de obârșii romanice a Mariei celei pline de grație.
Dintre sutele de povești auzite ori citite, una singură părea să-mi aducă numele și odată cu el vâlvătaia unui palat de cristal de stâncă, de la marginea întunecoasei păduri, asemenea labirintului mitologic. Mirifica piatră de lumină aluneca dintre „Poveștile cu zâne” ale Contesei d’Aulnoy, „Gracieuse et Percinet”, un cuplu regal predestinat, cu El, deslușitor al tâlcurilor, care trebuie să-i arate Ei, din bob în bob amorul, dar mai ales Îngerul păzitor al prințesei, căci era fiica orfană a regelui văduv, cu nenorocul unei înfricoșătoare maștere.
O altă zână a Doamnei d’Aulnoy este „Frumoasa cu părul de aur”, până-n călcâie, model folosit de Eminescu în chipul miresei din „Călin (file din poveste)”. Ea se purta, notează Mme d’Aulnoy, acoperită de părul buclat, cu o coroană de flori pe creștet și veșminte brodate cu diamante și perle.^[7] La Eminescu, La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale /Care-i cade peste brațe, peste umerele goale/...,Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă.
Surprins în atitudinea rituală a ceremoniei nupțiale, părul despletit definea în antichitatea celtică însemnul aristocratic ori regal iar din descrierea unui personaj important nu lipsea niciodată mențiunea pletelor lungi. Însăși Gallia încă liberă era comata, adică Galia pletoasă. Dar Maria Magdalena, pe care după Răstignire, corabia exilului o aducea împreună cu frații săi Lazăr și Marta și alți credincioși pe țărmul Provensei romanizate, după ce vestește lumii legea lui Christos, se retrage în peștera de la Sainte-Baume, pentru o viață de 40 de ani de căință, meditând la Isus, învăluită doar în curios de bogatul ei păr, amintind de celții care luptau despuiați și de Ioan Botezătorul înfășurat în piei de animal.
La est de Marsilia, la Sainte-Baume, se află peștera în care a pustnicit sfânta, la capătul unui drum lung prin pădure, un sanctuar catolic. Ne aflăm în tărâmul Provensei, un veritabil athanor în neistovita efervescență a veacurilor. Aici misterele Egiptului se cuibăresc în temeliile Catedralei de la Chartre ale cărei vitralii conțin primele ilustrații ale vieții frumoasei apostolițe, în conformitate cu Legenda de Aur (1250) a Provensei, obiectul Cântului al unsprezecelea al epopeii „Mireio”, intitulat Sfintele. Aici, sensul omonimului templier de furtună devastatoare, coborâtoare din Alpi, care amenință agricultura Provensei se suprapune sinonimului Mistral, antroponim pe care Lamartine îl consacra drept Homer al Provensei, lider al felibrilor care adoptaseră pe Alecsandri, liderul romanității insurgente pentru care Cupa, simbolul național era o variantă a Graalului. Conexiunile dintre Graal și Cavalerii Templieri au devenit din ce în ce mai numeroase, atribuindu-li-se baza unei așa-zise biserici ascunse care, în mod fabulos și esențial, nu exclude femeia. Documentele langdociene atestă numărul mare de femei primite în Ordin, chiar din sec. al XII-lea, cum doar egiptenii isisieni le mai acordau asemenea prestigiu. Legenda Mariei Magdalena s-ar fi suprapus aceleia din sec. al V-lea, despre Maria Egipteanca, grota Magdalenei ar fi fost sanctuarul roman al Dianei Lucifera, venerată alături de Cibele ca zeițe precreștine, înfățișate cu figuri negre, asociate Madonelor Negre, rituri păgâne mult mai vechi, alunecând până la Isis, al cărui cult a persistat după creștinare în zona mediteraneană. Conceptul Mama cu Pruncul era bine reprezentat în cultul zeiței Isis. Straniile Madone Negre din sudul Franței, dar și din Polonia, Marea Britanie și Elveția sunt puse în legătură cu tradiția Mariei Magdalena care era albă, orientală, catolică și fără copii.
Angajat în lupta pentru idealul transilvan, Eminescu caută un alt centru al romanității, păstrător al graiului și al curățeniei etnice, depozitar al misterelor în transcendere cu toată prospețimea ancestrală a mitului. Călătoria inițiatică a Luceafărului va fi una de la est spre vest iar povestea „Gracieuse et Percinet” conserva în toată magia tainei chiar ideologia unei incredibile modernități inițiatice. Dar își asumă poetul rolul magistrului, generozitatea, răbdarea și stabilitatea sentimentală ale lui Percinet, prințul în verde de dragul prințesei?
Ilustrează o platformă sub voalul dramei personale a infidelității iubitei și a trădării din partea celui odinioară prieten? Disimulează ruptura definitivă de Veronica pentru a-și pune iubita la adăpost? Carta din Palatul de cristal rămâne un strașnic avertisment.
Pedepsele până la tortură la care este supusă Gracieuse din partea mașterei sunt contracarate de bagheta magică a lui Percinet, și când este abandonată în pădurea întunecoasă și îndesită de fiare. Dincolo de pădure era însă palatul de cristal, mai strălucitor decât soarele, al lui Percinet, fiul văduvei, și ea regină, care conduce pe fată într-o sală cu pereți de cristal de o transparență imaterială, locuită de duhul celei iubite.
Cum odinioară corăbii de cristal celtice ori sandalele de cristal ale Elfiilor, târând spre ceața nuferilor albi, pe-acel ce-n danț îl duc spre moarte, erau misionare dintr-o lume într-alta, pe un perete al palatului prințesa își găsește gravată propria viață, la zi, de o execuție desăvârșită, pe care nici Fidias nu se putea lăuda că ar fi atins-o.^[8]
Într-un alt salon, picturi aurite reprezentau „Amorurile lui Psyche și Cupidon”, cu sugestia posibilei apropieri dintre o muritoare și zeul care o înveșnicește. Acum se produce și prima chemare a Prințului vrăjitor în speranța de a și-o face pe Gracieuse mireasă. Ea refuză, îngrijorată de a-și fi împărtășit lumii toate secretele. Nu face confidențe, îndeamnă ea, liniștea este cea mai de preț, iar plăcerile cele mai nevinovate pot trece câteodată drept crime. Sentențioasă constatare pentru o tânără a secolului al XVII-lea, fie ea și prințesă, dacă nu cumva Doamna d’Aulnoy dorește să facă apologia discreției, convenabilă ideologiei pe care basmul o slujește.
Marie-Catherine Jumel de Berneville devenită Contesă și scriitoarea Madame d’Aulnoy după numele domeniului aflat la 3 km de Valencienne și la 50 km de Lille, așadar în misterioasa Flandra istorică, a scris și celebrele „Memorii secrete de la Curtea Franței” (1692), după acelea de la Curtea Spaniei (1690) și murea în 13 ianuarie 1705.
A șaptea femeie celebră admisă la Academia din Padova reprezentând pe Clio, muza istoriei, Madame d’Aulnoy era nepoata savantei Marie Bruneau des Loges (1585-1641). Născută în 14 ianuarie 1651, într-o familie de mici nobili normandezi, numele său se leagă de originile basmului cult ale cărui alegorie și satiră, de o modernitate subversivă, o apropie mai degrabă de Jean de La Fontaine decât de Ch. Perrault.
Sortită unei vieți scandaloase, măritată cu baronul d’Aulnoy, de o reputație infamantă, de care încearcă să scape printr-un denunț conspirativ, care eșuează, viitoarea scriitoare, la numai 20 de ani ia calea exilului. Traversează Europa, se instalează în Spania și numai după cincisprezece ani revine în Franța, în grațiile lui Ludovic XIV, pentru servicii aduse curții. Poveștile cu zâne, urmate de Povești noi cu zâne la modă (1698) o fac celebră.
Cum Eminescu a fost atras de mitologia celtică, implicit de poveștile Doamnei d’Aulnoy, merită semnalat și basmul „La Princesse Bell-Etoile et le Prince Chéri, dintre zânele la modă, o prelucrare după povestitorul italian Strappola, din volumul „Facétieuses Nuits” (1550), traduse și în franceză și presupus povestite de o societate de doamne și domni adunați în Insula Murano, în timpul carnavalului.
Se vede că moda zânelor suflet de astre, cum „La Princesse Belle-Etoile...” (1550), revenea la 1698 prin Madam d’Aulnoy și la 1882 prin Eminescu, când o identifică lui Venus – Luceafăr.
Doamnei d’Aulnoy nu-i scapă nici ocazia mixării elementelor de culoare locală asortate coloristic și confecționate uneori cu dalta, cum toaletele din aur sculptat oferite prințesei de garderobul palatului de cristal. Verdele preferat de Gracieuse, combinat cu auriu și potrivit părului sunt însușite de prinț, un virtual Sfântu Gheorghe, complementar inițiatului Al. Kadîr, Omul verde de la marginea lumii care știe calea adevărului, ruda tovarășului de drum al lui Andersen, dispărând îndată ce și-a dat ajutorul. Erin cea verde era, înainte de a deveni numele Irlandei, acela al insulei preafericiților din lumea celtică. Dar virtutea tainică a verdelui este că el conține roșu, în toate mitologiile, căci zeitățile verzi ale reînnoirii hibernează în intern unde roșul htonian le regenerează. Isis cea roșie reînvie pe Osiris cel verde al ei.
Obsesia culorilor și a veșmintelor la Mme d’Aulnoy vine din ancestralitatea Flandrei medievale, ținut al migalei nobil ilustrată fie de pânzele lui Watteau sau Rubens, fie de arta mătăsurilor și a dantelelor de lux valencienne căutate în toată lumea încă din sec. al XV-lea. Executate numai la gherghef cu desene și urzeală din același fir de in sau de mătase, în muncă grea și înceată, erau de o rară finețe. Prelucrarea mătăsurilor deodată cu creșterea viermilor de mătase, arta cioplirii în lemn până la rangul desăvârșirii sau meșteșugul prelucrării bijuteriilor din metale prețioase confirmă înaintarea spre nord-vest a grupurilor de aromâni și meglenoromâni semnalați din abundență, alături de comunitățile de păstori, în spațiul langdocian, cu expansiunea cuvenită spre Catalonia și Spania incluzând provinciile din sudul Loarei, până în sud-vestul helvetic și nord-vestul italic. Prelucrarea firului obținut în filaturile faimoase de la Salonic, Brusa, Marsilia sau Lyon, folosește aceleași mijloace în zona Flandrei – franceze, la Lille orașul cu nume de insulă.
Înconjurat de ape, satul inițial se întindea pe brațele subterane și exterioare ale râului Deule și aparținea conților Flandrei până la 1054 când este ocupat de francezi, parțial de spanioli, apoi de Imperiul latin al Constantinopolului, fondat de cruciați (1204-1261). Flandra locuită în antichitate de celți este cucerită în secolul I a. Ch. de către romani până la formarea regatului franc de la sfârșitul secolului al V-lea. Ei bine, pe vechiul Lille, în ultimele secole ale dominație romane (IV – V) s-a construit un castel perpetuat drept succesivă locuință a demnitarilor Flandrei. În mai 1235, contesa de Flandra Jeanne de Constantinople, fiica lui Baudoin IX, conte de Flandra și Împărat de Constantinopol, căsătorită cu Ferrand de Portugal, impus de francezi, acorda orașului Lille o cartă, document extrem de important pentru istoria sa municipală, cu Bourboni, Casa de Austria, Casa de Spania, ocupat parțial în 1667 – în vremea Doamnei d’Aulnoy – de Ludovic XIV, cu cealaltă parte rămasă Spaniei. Această cartă gravată pe un perete al salonului de la intrare configura un destin național în care generații după generații se regăsesc și cresc din obârșiile unei romanități pe care românii transilvăneni și-o revendicau la 1848 și la 1882.
Elementele de adstrat romano-bizantine absorbiseră și basmele arabe care înainte de a fi „O mie și una de nopți” (1400) au fost traduceri persane (sec al X-lea) de basme indiene, ebraice și egiptene cărora se adaugă basmul popular arab. Pe calea cărții, „O mie și una de nopți” se instala în Europa prin adaptarea în limba franceză de către Antoine Galland în anii 1704-1708.
Minte ilustră și scormonitoare, Eminescu racorda mitul etnogenezei românești la marile povești ale lumii. Cine era Doamna d’Aulnoy? Să fi fost o apropiată a Doamnei de La Fayette sau numai o admiratoare a operei acesteia? Ceea ce se confirmă este că soțul și socrul Doamnei de La Fayette au fost dintre fondatorii masoneriei franceze, inițiați în S.U.A.^[9] Dar cuvântul mason era atestat pentru prima dată în evul mediu al Flandrei și este pus în legătură cu lat. medieval massa, baston, măciucă. Cuvântul se regăsește în denominativul compus domus massata, clădire păzită de un paznic înarmat cu o măciucă, asemenea spitalelor de alienați construite în Evul Mediu de către masonii operativi în Flandra.^[10] Nu trebuie ignorate nici ebraicul massang sau massan cu sensul de carieră de piatră, nici sinonimul modern de copil al văduvei.
Documentele susțin efervescența fenomenului inițierii francmasonice în rândurile înaltei aristocrații a occidentului, ca în cazul ducelui de Lorena, apoi al Toscanei, Francisc I, împărat al Germaniei (1745-1765), căsătorit (1736) cu Maria Tereza, fondatorul dinastiei de Habsburg-Lotharingia. Francisc fusese inițiat din tinerețe de către pastorul de origine franceză Théophile Desaguiliers, refugiat în 1685 în Anglia,^[11] prigonit de biserica catolică. Este și epoca Doamnei d’Aulnoy animată de spiritul înnoitor al vremii. Despre soțul Mariei Tereza, lăsat deoparte de treburile monarhiei, se și consemnează ocupația prioritară de înființare și de supraveghere a lojilor masonice pe tot cuprinsul ținuturilor ereditare ale casei de Habsburg.^[12]
Același autor reține și contribuția principelui Iorgu Mihai Suțu, fiul ultimului domn fanariot al Moldovei, membru din 1862 al lojii franco-române „La Sincère Amitié” din Paris, la fondarea lojii „Steaua României”, al cărei Venerabil era din 1866, și care adună pe toți corifeii Junimii, în frunte cu Titu Maiorescu și Iacob Negruzzi (fiul masonului Costache Negruzzi),... cu excepția lui Mihai Eminescu și a lui Ion Creangă.^[13]
În cazul Humuleșteanului, taina pare străpunsă, monumentul său funerar de forma coloanei și „Povestea lui Harap-Alb” din împărăția podurilor colorate sau, „Ivan Turbincă” contrazic sindromul elitist al lui Vasile Lovinescu din febrilitatea căruia scruta incapacitatea țăranului ignar de a vâsli pe o mare de ambiguități. Dar asistăm la o genială absorbție a doctrinei secrete macerată în matca basmului, fără nici o stridență, o domoală simfonie a curgerii înapoi din alba revărsare a negrului. Nu credem că este o simplă coincidență că Eminescu scrie „Călin (file din poveste)” în același 1876 cu „Povestea lui Harap-Alb” a lui Creangă. Schimbarea regimului politic băgase groaza în conservatorii junimiști, cum și în aceia susținuți de conservatori.
Regretatul poet Cezar Ivănescu vorbea despre bastonul de francmason al lui Eminescu, pe care l-ar fi văzut. Augustin Z.N. Pop demonstrează cu argumente documentare apropierea lui Eminescu de Societatea Carpații a cărei ideologie de culise a fost insuficient sondată. Sunt evidente însă interferențele simbolistice dintre legenda „Luceafărului” și basmul mitologic al Doamnei d’Aulnoy recomandat de Eminescu în scrisoarea decriptării de laborator a „Luceafărului” și aflat sub auspiciile palatului de cristal, lăcaș al clișeelor astrale asemenea Luceafărului , renăscând din existență în existență, rânduri de vieți ca să perpetueze fantasme din epoci medii și lumi antinomice. O fi și scriere stelară...
Dreptul la minunea infernală a vâscului druidic fusese deja dăruit latinității de către celții conviețuitori pe teritoriul nostru sau în vergiliana Câmpie a Padului, iar la 1876 fermentul doctrinei secrete dovedea în spațiul românesc, după mai bine de un secol, aceeași ardentă coagula. Rămâne totuși întrebarea dacă Persefona, primind ofranda ramurii cu plete de aur, îl adoptă sau nu și pe Eminescu. Moda europenizării ne prindea, întrucât a fi inițiat, adică progresist, cum se declară și Creangă, avea avantajul protecției și propulsării în ierarhia politică și socială.
Propulsarea nu s-a dovedit un obiectiv al carierei lui Eminescu, dar de puțină protecție pare să fi avut mereu nevoie. Mulți contemporani importanți l-au iubit pe Eminescu, dar enteresul politic, schimbător, era până la urmă de înțeles, câtă vreme statornicia lui Eminescu, îndărătnică, devenea propriul inamic. Învățase să rămână lângă Maiorescu, îi datora mult, dar dincolo de cuvenitele foloase de la care Maiorescu nu se putea abține, lui Eminescu îi prețuia geniul. Știa că vâscul de stejar era foarte rar, de aceea druizii galici, când îl găseau, era cules cu mare pompă religioasă. Preotul în alb retează creanga cu o seceră de aur, se jertfeau tauri albi zeului pentru fecunditatea animalelor și lecuirea celui otrăvit...^[14]
Maiorescu a fost entuziasmat de ultima variantă a „Luceafărului”, a făcut repetate lecturi și corecturi, pregătise publicarea în „Almanahul”, de la Viena, Mite Kremnitz îl tradusese în limba germană, întindeau punți spre o meritată universalitate. Și Eminescu și Maiorescu îl gândeau pe Richard Wagner, cu toată ardoarea lui de crainic al viitorului prin câștigul decisiv al unirii simfoniei cu poezia.
Luceafărul trăia însingurarea lui Lohengrin, amândoi simt nevoia de repaos și dezlegare, de reîncarnare și deplinătate prin dragoste ideală, ca reflex al literaturii romantice germane din epocă. Năzuința amândurora de a revela supremul adevăr al cunoașterii prin dragoste pământească eșuează din neputința firii omenești de a prelungi contactul cu Idealul, cu supranaturalul, perspectivă din care acuza finală de trădare nu se mai justifică. Și Fata de împărat și Elsa sunt mai mult decât etern – femininul consacrat, tocmai prin închipuirea idealului dorit.
Eminescu, Wagner și Nietzsche se întâlneau în sinteza schopenhaueriană a muzicii ca esență a lucrurilor numai în conjuncție cu verbul poetic, preocuparea artei moderne, anticipată de Simfonia a noua a lui Beethoven. Wagner murea nebun în 13 februarie 1883, templul de cult artistic de la Bayreuth, centrul serbărilor periodice și solemne al omenirii căutând emoția mitului popular de înțeles veșnic din care să se împărtășescă, își desfășura serbările inaugurale în 1876, chiar destinul Olandezului rătăcitor^[15] au constituit pentru Eminescu uimită atracție și nebănuite coincidențe fatidice. Cu gândul la Wagner, ești în preajma mitului, dar aproape de Wagner, te afli la răscrucea dintre compromisul fără limite și reversul nietzschean, dușmanul intransigent al oricărei ipocrizii.
Dezamăgit de Wagner, de care îl lega o puternică prietenie, Nietzsche își mărturisește cu tragism trecerea de la adorarea mutuală la neîncredere și îndoiala crescândă asupra valorii celuilalt.^[16] Între ei rămânea Cosmina, fiica lui Liszt și a doua soție a lui Wagner, iubirea tăinuită a lui Nietzsche...Dar cum era Cosmina? Părăsise pe Bülov pentru Wagner, trecuse la protestantism de dragul noului soț și al Prusiei lui Bismarck și exercita o influență insidioasă asupra liberei cugetări a lui Wagner. Dar pe ea o iubea puritanul Nietzsche.
R. Wagner devenise idealul oricărui artist, Maiorescu susține „Luceafărul” cu încântarea celui care își revendica rolul Demiurgului, acceptând condiția de nemuritor a geniului – Hyperion și pedeapsa celei necredincioase, potrivit modelului medieval baladesc „Meșterul Manole”, uitând de susceptibilitățile Reginei – Poetă care declară scurt că nu-i place poemul, găsindu-l inspirat de Alecsandri...
Își permite Maiorescu să uite pe Regină? Sau alegoria legendei satisfăcea alte imperative bine camuflate de recenta dramă a refuzului și a infidelității celei iubite de poet...Pe Caragiale, Maiorescu îl considera un dramaturg genial, îl lua cu el la Palat să citească Reginei care râdea zgomotos. Acum, lăsa pe poet să-l rușineze...Era pedepsit Caragiale?
Chiar dacă afrontul vizează pe Cleopatra Lecca, și nu pe Veronica Micle, cum Eminescu însuși o liniștea în Scrisoarea (56), istoria literară întreține vinovăția Veronicăi și trece sub tăcere pasiunea reală pe care poetul o făcuse pentru Cleopatra. Se pare că nu drama sentimentală a contat, cât mesajul existențial și, mai ales, intenția expunerii voalate a unui parcurs inițiatic superior celui de natură erotică, lăsat în seama cuplului norocos, fericit, neștiutor și efemer, al celor doi copii / Cu plete lungi, bălaie.
Abia ultima variantă a „Luceafărului” dezvoltă motivul literar al femeii care trădează, ilustrat de Lazăr Șăineanu în basmele noastre despre Scylla și Dalila. Eminescu combină aici elemente ale basmului „Florian”, cules de Arthur Schott (1814-1875) de pe când făcea agronomie în Banat și care publică alături de fratele său Albert Schott (1809-1847) prima culegere de „Povești valahe”, legende și snoave românești în traducere germană. Volumul este un splendid argument al comunei spiritualități a omenirii, substratul celor mai simple și mai vechi mituri.
Florin, feciorul de împărat, rivalul Zmeului știut din basmul lui Kunisch, se regăsește în Florian al „Poveștilor valahe” ale fraților Schott, nepot de rege pe care prințesa îl are din licoarea unor minunate flori roșii. În lupta cu Căpcăunul de care mama se îndrăgostește, fiul este trădat. Mamă, soră sau iubită, femeia își poartă prin lume blestemul trădării...
Dar iată cum experiența erotică nefericită a poetului genial caută cuvântului poetic reazemul mitului, absconsitatea tragic – metaforică a fatalității de tipul stupei budiste, potrivit căreia pământul îndură și cerul poeziei acoperă...
Situat între valorile limită ale culorilor negru – corăbii negre; umbra negrului castel, cu sugestia întunecimii preluate din mediul exterior – și albul luminos, din auriul astrului. – o mreajă de văpaie alunecând în odaia fetei - , incipitul poemului legendar „Luceafărul”, din Vishnu negru – Shiva alb, aduce ecouri primordiale cuprinse de freamătul posibilităților manifestării.
Prima întâlnire a cuplului astru – muritoare este, ca în „Călin (file din poveste)”, una onirică pentru ea și intermediată de oglindă pentru el, obiect de cult inițiatic reflectând adevărul inimii, ca în poveștile occidentului sau ca în ritualul societăților secrete orientale, obiect preluat și de Novalis în povestirea „Discipolii la Saïs”.
Un simbol astral, oglinda inițiatică scoate lumina divină din grotă și o răsfrânge peste lume, ca în mitul japonez al lui Amaterasu, atât de îndrăgit de Scriitoarea – Regină Carmen Sylva.
La chemările fetei, întrupările Luceafărului, în sensul grav al epifaniei de la capătul unor proceduri de moarte inițiatică, valabile personajelor predestinate, se fac gradual. Tânărul voievod din cer și din mare, cu păr de aur moale, în vânăt giulgi, din decolorarea negrului, dar deja învestit cu ceremoniosul toiag, aici încununat cu trestii, semnul apei genuine și simbol purificator al reînnoirii, pare fetei un înger mort, iar oferta veciei palatelor de mărgean, de roșu – rubedo, fază a regenerării alchimice, este refuzată. A doua încarnare, din soare și noapte, superioară prin încoronarea de foc pe negre vițele-i de păr, fac din Luceafăr un simbol regal, poate inspirat chiar de recenta noastră dobândire a formei guvernamentale de regalitate, îmblânzit de sugestia ridicării la cer după modelul mitului creștin al lui Christos și în ciuda frumuseții onirice a unui demon, pe care fata de împărat i-o constată. Splendidă rămâne prospețimea sentimentului erotic specifică perioadei veroniene pe care sufletul o păstrează: O, vin în părul tău bălai / S-anin cununi de stele...
În plan ezoteric, ne aflăm în momentul de grea cumpănă al demersului renașterii și al renunțării la celălalt, care include credința minții și a sufletului. Pentru Creangă, fostul diacon, dezlegarea era și mai grea. Metempsihoza Omului Verde în Sfânta Duminică din „Povestea lui Harap-Alb” presupune convertirea simbolului, dintr-o libertate responsabilă care își alege transmigrația. În crearea personajului Sfânta Duminică, o ființă aparentă, Creangă este favorizat de o realitate ieșeană unică, întrupată de Sfânta Parascheva, patroana orașului, care îl uimea pe Paul de Allepo, oaspetele din chiar vremea generosului ctitor al templului de la Trei Ierarhi. În 1641, Vasile Lupu aducea moaștele Sfintei, pentru care zidise și împodobise în culorile ortodoxiei: doi arbori verzi de fistic străjuiau intrarea...În dreapta tronului, sub o cupolă cu stâlpi de marmură albă, un sicriu pe dinafară și pe dinăuntru căptușit cu roșu și bătut în cuie de argint...Și ea este ca și cum ar fi înviată, învăluită în covoară de mătasă...Sfânta, singura Regină a Lumii, cu virtuți radiante, priveghea orașul din încă trei biserici iar Creangă, cunoscătorul livresc al raiului, o dăruia cu luxul bulgăriilor din Tătărași, doldora de sălături renumite și lăudate de el în propria „Geografie”.
Și prințul Carol se botezase la Sinaia, în cristelnița de argint adusă de la Domnița Bălașa, dar la întoarcere, sfințitul athanor a dispărut ca prin minune...
În cazul astrului de foc, fiecare întruchipare îl face și mai îndrăgostit, miracolul iubirii înrobitoare îl determină să ceară dezlegarea de nemurire și dacă Ea nu mai vrea, pe cine ceartă Eminescu? Pe Veronica în nici un caz, fiindcă ea l-a vrut și mort...Celeilalte, din strada Plopilor fără soț, îi cerea fatidica oră de iubire, ei i-ar fi dăruit vecia rândurilor de vieți înscrisă în carta de cristal a Palatului vrăjit.
Percinet nu are nici pe departe caratele scepticismului de gravitate filozofică ale omului de geniu. El este numai prinț, inițiat de grad inferior, succesor al dinastiei pe care trebuie să o continue prin căsătorie, dar din dragoste, Gracieuse este predestinată și cucerită pas cu pas asemenea unei prețioase comori. Nici când neîncrezătoarea prințesă nimerește în fundul pământului, Percinet nu renunță. În urma ei palatul de cristal se năruia, ca să se refacă, în infern, la a doua lui chemare și regăsirea cuplului. O poveste de dragoste de peste 400 de ani, în care, ca și astăzi, este nevoie de doi.
Mai nouă, sentința „Luceafărului”, de un balcanism bogomilic, scapă în hățișul mitului. Vasile, căpetenia bogomililor, zicea în fața lui Alexie Comnenul: Cinstiți pe demoni; nu ca să vă folosească, ci pentru ca să nu vă strice...
Scrisoarea (56), singura mărturie a iertării și a iubirii neîntrerupte, redeschide cartea Christinei Zarifopol-Illias, calea spre palatul de cristal, ca și Luceafărul, un mit inițiatic.

Note

1. M. Eminescu, ms. 2275, f. 56, Biblioteca Academiei Române
2. M. Eminescu, ms. 2255, f. 316-321 [Concept] [ianuarie-iunie 1876], apud Simona Cioculesu, „Când te-am văzut Verena...”, 1998, p. 14-17
3. S. (81), august 1882, „Dulcea mea Doamnă”...”, p. 185
4. S. (56), 10 aprilie 1882, Ibidem, p. 141
5. Aug. Z.N. Pop, „Pe urmele lui Mihai Eminescu”, Ed. Sport-Turism, Buc., 1978, p. 225
6. Ibidem, p. 226
7. „La Belle aux cheveux d’or”, „Contes des Fées”, Paris, 1928, p. 121, traducerea autoarei.
8. Op. Cit., p. 111
9. Radu Comănescu – Emilian M. Dobrescu, „Istoria francmasoneriei universale”, Ed. Tempus SRL, Buc., 1992, p. 30
10. Radu Comănescu – Emilian M. Dobrescu, Op. cit., p. 112
11. Dan Lăzărescu, „Românii în francmasoneria universală”, Centrul Național de Studii Francmasonice, Buc., 1997, p. 42-43, Nota 116
12. Ibidem
13. Ibidem
14. Plinius „Naturalis historia”, 16, 249
15. Em. Ciomac, „Viața și opera lui Richard Wagner”, Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II, Buc., 1934, p. 270-271
16. Ibidem, p. 258-259