Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie/Capitolul 2

by Teofil Sidorovici

Aspect 2

PRIN GRAȚIA LUI DUMNEZEU
ȘI VOINȚA NAȚIONALĂ

 

INCĂ din cea mai străveche alcătuire a Neamului nostru, din cea dintâi orânduire națională, spre Dumnezeu și spre Domn ne-am îndreptat gândul.

La zămislirea poporului Român, altoit pe tulpina Daco-Romană, credința în Cel Atotputernic a stat ca o făclie de veghe și lumină.

Poate că nu este neam care să fi încredințat soarta cu mai multă căldură, dragoste și nădejde în mâinile ziditorului lumii, ca noi Românii.

Deaceea am și dăinuit, străbătând pripoarele istoriei cu sabia într’o mână și Crucea în cealaltă.

Am fost un popor plăzmuit din răscruci de vremi și la răspântii de năvăliri.

Cea dintâi tresărire de conștiință națională, a început cu acelaș cuvânt cu care și azi Românul își începe lucrul: „Doamne-ajută!”

Când îți reazemi încrederea vieții în puterea lui Dumnezeu, aștepți cu seninătate izbânda. Câte văleaturi nu păreau că ne sunt lespezi de mormânt! Câte neamuri sprijinite pe forță și ambiții, n’au trecut cum trec zăpoarele primăvara la topirea zăpezilor! Noi, pietrele, am rămas.

Ce taină ne-a păstrat ființa?

Credința nestrămutată în Dumnezeu, ca și dragostea și încrederea în Cel miruit de El să ne călăuzească soarta: în Domn și Rege.

Prin aceștia am izbândit.

Românul de azi ca și străbunul de odinioară își face aceiaș mărturisire de credință:

 

Un Dumnezeu avem în cer,
Un Rege pe pământ avem...

 

Credința nestrămutată în aceste două icoane ale eternității, nu ne-a putut-o smulge din cugete nici-o supușenie, nici-o silnicie.

Ce frumos ne vorbește Marele nostru Suveran despre însemnătatea bisericii străbune:

 

„In trecutul nostru, cheia de boltă a rezistenței naționale a fost biserica — căci noțiunile de patriotism și de credință se confundau într’una singură — influența organizării sale a fost covârșitoare, în decursul vremurilor.

In lăcașurile sfinte de sub jurisdicția Mitropoliei moldovenești, s’a putut păstra în vremuri de răzmerițe și de bejenie, credința în puterea de rezistență națională”.

(Comemorarea Iul Alexandru cel Bun — 30 Octombrie 1932).

 

„Biserica noastră pravoslavnică, întărindu-se, pătrunzând cu adevărat în sufletele tuturor, are acest rol covârșitor de a oțeli românismul, de a-i da putere, de a-l face nepieritor”.

(Investirea episcopului de Cetatea Albă și Ismail — 24 Aprilie 1934).

 

„Biserica lui Hristos, și în deosebi a noastră cea ortodoxă, este o biserică îngăduitoare, o biserică a bunătății, a milei și a păcii.

Păstorii acestei biserici trebue să facă dintr’însa un lucru viu.

Credința nu stă oblojită, numai în cele patru ziduri ale bisericii, ci în sufletul fiecăruia.

Aveți grija acestor suflete, doritoare de pace, doritoare de bine”.

(Investirea episcopilor de Huși și Caransebeș — 8 Martie 1934).

 

„Biserica a fost centrul cultural al vieții românești, și e bine ca ea să rămâie tot astfel”.

(Investirea episcopilor de Huși și Caransebeș — 8 Martie 1934)

 

„Biserica este a lui Dumnezeu și a neamului, deci și a Regelui, care prin faptă și lege întruchipează neamul; numai lor trebue să le slujească Biserica, și aceasta spre întărirea și demnitatea ei”.

(Investirea Mitropolitului Bucovinei — 30 Octombrie 1935).

 

Popoarele fără scutul credinței, oricât de tari vor fi fost, au rămas doar în paginile cronicilor prăfuite de vremi.

Unde sunt Tătarii, Cumanii, Pecenegii, Avarii?... Ca fumul s’au risipit, înghițiți de alte seminții ale pământului.

Noi am rămas.

Despărțiți cum am fost, nu ne-am rătăcit totuș. Aveam în suflete Credința în Cel de Sus și Nădejdea în Cel de pe pământ.

Prin ele Domnitorii trecutului și-au făcut loc în istorie, istorie pe care au împodobit-o cu vrednicii fără de seamăn.

Cu câtă nespusă mândrie cetim azi, în letopisețele vremii, titlurile voevozilor de demult:

„Io Mircea Basarab din mila lui Dumnezeu Mare Voevod și Domnitor a toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărăști și Amlașului și Făgărașului Herțog, al Banatului de Severin Domn și de amândouă părțile pe toată Dunărea până la Marea cea mare și cetății Dârstorului singur Stăpânitor”...

Sau:

„Din mila lui Dumnezeu, Io Ștefan Voevod Domnul Moldovei”...

Sau:

„Io Mihai, din mila lui Dumnezeu, Voevod al Țării Românești, al Ardealului și Moldovei baștele și întăritură a toată creștinătatea”...

Cetindu-le, asculți par’că de peste veacuri, chemare de bucium și simți cum se cimentează o legătură trainică între văleaturile ce-au trecut și cele ce-au să vină.

Când ființa neamului și-a putut scutura zgura înrâuririlor străine, când a prins a se înfiripa o conștiință nouă în sufletul celor ce vorbeau acelaș grai potrivindu-se în cuget și simțiri și năzuind spre acelaș ideal, atunci titlul voevozilor s’a întregit cu un element nou.

Astăzi, Măritul și Slăvitul nostru Rege Carol al II-lea ca și iluștrii Săi predecesori, își statornicește temeiul domniei pe puterea și ajutorul lui Dumnezeu, dar în acelaș timp și pe voința Neamului:

Prin grația lui Dumnezeu și voința Națională, Noi Carol al II-lea Regele României, la toți de față și viitori, Sănătate!

Urare din bătrâni, care unește sub faldurile aceluiaș sceptru, puterea sfântă a lui Dumnezeu, năzuința poporului și strămoșescul salut: Sănătate!

Cu gândul îndreptat spre Cel Atotputernic astăzi ca și în trecut, cu inimile pline de dragostea curată pentru Cel hărăzit de Dumnezeu să ne fie Ocrotitor și Conducător, cu credința neșovăitoare în steaua românismului biruitor, stăm ca o stâncă de granit în jurul Tronului, cucerind tot mai mult locul pe care-l merităm și în care ne-a așezat:

Grația lui Dumnezeu și vrednicia străbunilor.

SCRUTĂTOR DE ORIZONTURI

 

IN vreme de război știm câtă nădejde se pune pe ostașul ce veghează de sus din creasta unui deal sau munte, pentruca mulțimea oștirii să nu fie primejduită de vr’un atac dușman.

Sentinela e ochiu neadormit, gata să descopere orice mișcare dincolo, în lagărul inamic. Se știe deasemenea, că lupta este pe jumătate câștigată, atunci când ai putut să afli gândul celor din față.

Dar în timp de pace?

Mai întâi, cuvântul acesta își justifică doar aparent, înțelesul.

Când nu e stare de război, adică atunci când luptătorii a două tabere nu-și asvârle unii altora moartea prin iureș de gloanțe și obuze, suntem deprinși să credem că viețuim în pace.

Realitatea acestei noțiuni însă, rămâne mereu un ideal depărtat, spre care ne îndeamnă statornic împăratul lumii prin binecuvântarea-i cerească: Pace vouă.

Vremea de pace este în fond, un câmp de luptă mai vajnic decât războiul propriu zis, mai cumplit decât bătălia cu tunuri și celelalte arme omorâtoare.

Aici stau la pândă interese vitale, năzuințe de supremație, orgolii de popoare. Aici se încrucișează alte spade și se valorifică alte arme de luptă. O Pace pierdută mai mult decât un Război pierdut, înseamnă adesea mormântul întregii națiuni.

Când glasul tunului a început, o Țară face un singur efort, cu desnădejdea pe care o dă teama de un destin tragic. În această împrejurare hotărăște oțelul și sufletul întărit de credință în dreptatea unei cauze.

În marea și permanenta bătălie a vremii de pace însă, trebuește un Scrutător de orizonturi totdeauna gata la postul de veghe, totdeauna cu privirea ațintită spre depărtările lumii, totdeauna cunoscător al schimbărilor condițiunilor de viață, totdeauna gata să vâslească acolo unde nu pândește colțul de stâncă ori țărmul nisipos.

Lupta aceasta cu valurile nestatornice ale întrecerilor de popoare, este grea, foarte grea.

Este grea mai ales pentru țările cu bogății și frumuseți naturale, râvnite de cei din jur.

Poziția României după marele războiu, este fixată temeinic pe un principiu de o înaltă etică națională:

Nu avem gânduri de cuceriri, dar ne-apărăm cu ultima picătură de sânge, brazda hotarelor firești.

Acel care și-a pus urechea la pământ ascultând și descifrând unanima dorință și voință a poporului, pe care apoi s’o înscrie pe steagul năzuințelor de viitor, este M. S. Regele Carol al II-lea, neobosit Scrutător de orizonturi, Simbol și interpret al neamului, ce-L înconjoară cu toată căldura unui devotament fără seamăn. Aceste rare și Inalte calități de prevedere, manifestate de Ilustrul nostru Suveran în primul deceniu de domnie, ne-au așezat Patria pe un plan de apreciată ierarhie în concertul popoarelor lumii. O spunem aceasta cu legitimă mândrie noi Românii, dar au recunoscut-o și națiunile europene ca și țările de dincolo de ape.

Ca să poți fi apreciat ca popor, trebue să dovedești o puternică voință de înfăptuiri în interior, dar în acelaș timp trebue să te afirmi și dincolo de hotare.

Ca Prinț Moștenitor, M. S. Regele a călătorit mult, întregindu-Și și desăvârșindu-Și cunoașterea temeinică a civilizației umane.

Din ocolul lumii s’a reîntors cu sufletul încărcat de năzuința și dragostea de înălțare a Patriei mărite.

Ce orizont cuprinzător își va fi statornicit în acea epocă de idealism tineresc al vârstei de adolescent!

A trecut printre stâncile de argint ale Bosforului și Arhipelagului, s’a oprit la Acropole să descifreze taina veacurilor de civilizație elenă, a colindat Egiptul cu piramidele și Sfinxul pustiului împurpurat, în înfricoșătoarele cataracte ale Nilului cu mormintele dela Luxor și misterele templului ridicat de Ramses al II-lea, a navigat spre Indii, mângâind cu privirea imensitatea albastră a Oceanului Indian, a vânat lei și pantere în pădurile virgine de bambuși și palmieri, a trăit viața mistică a credincioșilor lui Budha ca și viața sclipitoare a Rajahilor, a simțit fiorul Pagodelor cu reminescențele unei vieți necunoscute nouă, a străbătut Imperiul galben cu toată comoara datinilor și obiceiurilor arhaice, ducând pretutindeni în suflet icoana Țării dragi și dorul de a o revedea.

In rostogolirea istoriei, a avut prilejul să cunoască viața sub cele mai reale aspecte, iar vitregia unor vremuri pe care le-a bravat, departe de a-l descuraja, I-au sporit elanul de a-și ridica Neamul.

La chemarea poporului Său iubit, pe care-l cunoștea atât de bine din tranșeele dela Oituz, Mărăști, Mără-șești și Cireșoaia, iată-L Rege tânăr și dornic de a fi Cel dintâi slujitor al intereselor naționale.

Un deceniu de frământări, transformări și lupte cum n’a mai cunoscut cronica lumii, I-au pus în lumină Inaltele-I însușiri de Suveran, ales de Dumnezeu să ne chezășuiască destinul, într’una din cele mai grele cotituri ale istoriei.

Nu s’a mulțumit numai cu informațiunile, ori cât ar fi fost ele de juste, ci a căutat să verifice personal realitățile vieții internaționale, prin contactul direct cu marii conducători de State.

Iată-L Oaspete al țărilor vecine, iată-L invitat al Regelui Angliei și împărat al Marei Britanii, iată-L la Paris la Președintele Republicii, iată-L la Führerul Cancelar al Germaniei.

Pretutindeni a purtat cu mândrie icoana Patriei pe care o simboliza, pretutindeni Și-a afirmat voința de a o ridica și a o face cunoscută, împletindu-i năzuința de pașnică colaborare cu hotărîrea nestrămutată de a-i păstra neștirbit patrimoniul din străbuni.

Acest mare spor de prestigiu, ce s’a adăogat prin Inaltele vizite făcute conducătorilor de State, strălucirii și demnității românești, s’a valorificat prin acțiuni de un covârșitor folos național, așezând astfel o coloană puternică poziției noastre de putere europeană.

Increderea în noi a crescut, dragostea și recunoștința față de Tron și Purtătorul de Coroană sunt azi sentimente mai calde și mai puternice ca oricând, iar hotărîrea de a fi: gata la datorie, formează chezășia isbânzii de viitor.

Suntem un popor ce-și vede liniștit de munca pentru ridicarea sa, căci sus la postul de veghe avem un Suveran Scrutător de orizonturi, în care credem cu toată puterea ființei noastre.

CĂLĂUZITOR
AL DESTINULUI ROMÂNESC

 

NU putem cunoaște tainele pe cari ni le păstrează viitorul. Istoria popoarelor este o carte aspră, care nu îngădue nimănui să i se cetească toate paginile dintr’odată.

Definiția istoriei o dă așa de frumos Marele nostru Străjer:

 

„Istoria este mai presus de toate un ceaslov al înțelepciunii din care trebue culese cât mai multe fapte pentru ziua de azi și pentru ziua de mâine.

Prea des nu se văd decât grijile prin care trecem, prea rar ne uităm greutățile prin care am trecut și pe care le-am biruit”.

(24 Ianuarie 1934)

 

Ceeace a fost și este, înseamnă capitole dintr’o epopee, despre care judecata noastră poate formula critici, dar asupra celor ce vor fi mâine, sau dincolo de mâine, ascuțimea iscoditoare a minții omenești nu poate pătrunde, decât printr’o relativă concluzie trasă din premizele acțiunilor cunoscute.

Pentru tot ceeace așteptăm însă, pentru necunoscutul ce ne preocupă și ne strecoară în suflet o grije permanentă cu nădejdi de mai bine, întrebuințăm cuvântul Destin.

Destinul, spre deosebire de fatalitate, este dinamic.

El cere celor ce-l așteaptă, o cât mai mare încordare, pentru a-l ridica în strălucire și lumină.

Poporul românesc nu și-a așteptat niciodată destinul, cu brațele încrucișate. Zicătorile pline de înțelepciune ale neamului, ne-o dovedesc:

„Ajută-te singur, dacă vrei să te ajute și Dumnezeu" sau:

„Cum îți vei așterne așa vei dormi", sau: „Ca să nu te înneci, trebue să dai din mâini".

Toate acestea sunt principii de viață, scoase din lunga experiență a trecutului; legi care se potrivesc tot așa de bine individului, ca și colectivității naționale.

Recentele evenimente istorice ne stau pildă vie și ne învață că la făurirea acestui destin contribuim cu toții, dela cel mai modest slujitor al Patriei, până la cel cu rosturi și înalte răspunderi de Stat.

Cine ne călăuzește spre culmea de lumină a viitorului?

Care este permanența ce leagă văleaturile și generațiile ce se urmează?

Ce factor determină calea spre acest destin pe care sufletul nostru îl dorește cât mai fericit, cât mai strălucit?

Un frumos răspuns îl găsim în cartea „Enquete sur la Monarchie“ de Maurras prin glasul lui Buffet:

Un Suveran ereditar se confundă cu destinul neamului ce l-a ales. El reprezintă creerul și sistemul nervos central al unei națiuni. Freamătă cel dintâi la semnele primejdiei pe care știe să le descopere ca nimeni altul și nu are decât o singură aspirație: aceia a Neamului Său.

Construcția sa de ordin spiritual este după cum sună un enunț geometric, poziția în care-L obligă să acționeze interesul și binele public. Și El se poate înșela fără îndoială, dar e factorul Suprem care sesisează și îndrep-tează fără întârziere.

Ceeace este admirabil înfr’o monarhie, este suplețea și varietatea forței sale, siguranța viitorului.

Rândurile de mai sus învederează covârșitorul rol al unui Suveran, în călăuzirea poporului spre destinul său.

M. S. Regele Carol al II-lea, pe care Providența ni L-a dăruit într’unul din momentele critice ale vieții publice de după război, intrase de mult în conștiința Neamului ce-L înconjurase cu atâta dragoste, cu atâta respect și cu atâta nădejde pentru consolidarea Patriei întregite, la înfăptuirea căreia luase parte ca ostaș, ca sfetnic și ca Prinț de Coroană.

Născut și crescut pe pământ românesc, hrănit din bucuriile și durerile poporului, sorbind din datini și obiceiuri vechi aceiaș pătimașe dragoste de glie, cucerit de taina sfântă a credinței străbune și strângător al tuturor năzuințelor obștești, Suveranul nostru este cu adevărat creerul și sistemul nervos central al Națiunii Române, cum definește pe Monarh, Charles Maurras.

Ca și Marii Săi înaintași, Suveranul României Și-a înfrățit destinul cu al Țării pe care o simbolizează, simțind vibrațiile năzuințelor obștești din care descifrează și trasează liniile mari ale viitorului.

Nici un alt Rege al pământului n’a trăit mai intens viața autentică a țării sale, ca Marele nostru Suveran.

Aici stă una din marile taine ale strălucitelor realizări cu care Și-a împodobit domnia.

Cine n’a tresărit de o nestăpânită admirație, când L-a văzut copil cu păr de aur, îmbrăcat cu straele de cioban, în cămașă înflorată cu arnici, în opinci țărănești și căciula din străbuni, rezemat în bâta crestată cu migală de mânuța Lui de copil regesc?

Prințul Carol, spune distinsa scriitoare franceză Mi-chelle Deroyer, în lucrarea „Au Pays de Carol II“, este un Prinț autentic Român. Primele Sale gânguriri au fost „Baba" poveștilor vechi și „Ursu". Creșterea ce I s’a dat a fost severă, căci viața pentru Conducătorii de popoare este mai aspră decât a supușilor. In sufletele lor trebuește sădit principiul dreptății prin cunoașterea tuturor greutăților de trai.

Prințul Carol știa din cea mai fragedă vârstă că Patria Sa își durase existența din suferințele trecutului milenar.

Ce mult doria El să fie asemănător cu acei Voevozi apărători ai Crucii și gliei strămoșești:

Mircea Voevodul, MiKai Viteazul, Ștefan cel Mare, Brâncoveanu etc.

Când i se povestea despre viața marilor Domnitori și ai precursorilor căliți în suferință, ochii Săi albaștri se înviorau de o putere tainică și în suflet se proecta arză-toarea dorință de a fi cât mai curând în serviciul Patriei și poporului Său.

Trăirea aceasta nemijlocită a realităților românești, I-a prilejuit cunoașterea profundă a sufletului național și prețuirea frumoaselor calități pe care a știut să le descopere și să le pună în valoare atunci când vremurile au cerut.

Și dacă este adevărat că în vremuri de restriște se cimentează legătura sfântă între Rege și Popor, apoi epo-peia întregirii, a cărei prefață s’a scris cu atâta suferință și sbucium sufletesc, îndurate dela Rege și toți membrii Familiei regale până la cel din urmă cetățean al Țării, a fost examenul marei încercări a dragostei nemăsurate care pornește de sus în jos, în aceiaș măsură cu care se ridică de jos în sus.

Destinul Neamului Românesc?!

II așteptăm pe șantierul muncii de ridicare a Țării cu mistria consolidării dinăuntru și cu armele în piramidă.

In fața noastră se găsește un simbol: Regele Țării.

Din culmea în care se găsește la înaltul Său post de comandă, scrutează cărările soartei și hotărăște legile de măreție națională.

Avem un drum comun și credem cu tărie în steaua viitorului nostru, spre care ne călăuzește cu atâta grijă și părintească ocrotire, Marele Străjer al Țării în fru-moasele-I cuvinte:

„Toți Românii sunt datori, în aceste clipe, când multe primejdii se pot ivi, să lase la o parte interesele personale, și să munciască cot la cot, într'un singur gând: al consolidării naționale.

Toți trebuie să fie conștienți că numai printr’o întărire și înflorire a obștei românești, poate fiecare să-și găsiască fericirea și liniștea.

Nu poate să mai existe în România de mâine un interes particular, care să nu stea alături cu interesul obștesc al Patriei.

Consolidarea țării este o datorie față de istorie, față de sutele de generații care au luptat și au pătimit pentru menținerea unui neam statornic, care și-a jucat, tăcut dar hotărât, rolul lui în desvoltarea civilizației europene.

In numele acestui trecut, în numele acestor străbuni, cari au îndurat atâtea pentru viabilitatea neamului românesc, trebuim noi, cei de astăzi și aceia care ne vor urma, să luptăm și să ne unim, pentru ca o moștenire atât de glorioasă să fie ferită de orice primejdie dușmană!

(Răspuns la felicitările Guvernului — 1 Ianuarie 1939).

SIMBOL AL UNITĂȚII NAȚIONALE

 

DACĂ analizăm puțin cel mai redus nucleu de colectivitate, familia, observăm în mic, aceleași fenomene cari determină și legile fundamentale după care evoluiază o Națiune.

Tatăl reprezintă girul de autoritate și prestigiu familiar, iar grija lui de căpetenie este îndreptată spre o existență cât mai onorabilă și de un cât mai accentuat prestigiu. El asigură poziția socială a micii colectivități prin tot ce poate înfăptui, ca și prin posibilitățile sale de afirmare.

Una din grijile de căpetenie este aceia de a se releva în mediul înconjurător, câștigând încrederea și respectul unanim.

Părintele stabilește în acelaș timp unitatea de familie, armonizând viața copiilor și celorlalți membri, punând de acord interesele generale și fixând liniile unei conduite care să realizeze principiul educativ și etica bunelor deprinderi.

El trebue să aibe în vedere vârsta celor pe cari îi ocrotește, varietatea aptitudinilor și preocupărilor firești.

Ca să poată reuși în greaua sa misiune, tatăl are nevoe să fie înțeles și ajutat, respectat și mai presus de toate iubit.

Orice acțiune lăturalnică a unuia din membri, se răsfrânge asupra bunului mers al familiei întregi.

Munca și credința trebue să fie pentru toți temeiul de viață colectivă.

Dacă lărgim acum cadrul acestei celule sociale și reconstituim organismul marei colectivități naționale, găsim aceleași elemente principale, pe fundamentul cărora se ridică o Țară.

Părintele ocrotitor și călăuzitor al marei familii românești este Suveranul.

Din câmpul vast al multiplelor Sale preocupări, Monarhul își asumă tot ceeace poate creia nimbul de lumină și prestigiu pentru poporul Său.

El face istoria.

De Regele Carol I se leagă independența țării, regalitatea și primele începuturi de civilizație autohtonă. El a tras cea dintâi brazdă pe un ogor ce-și aștepta sămânța nenumăratelor înfăptuiri.

Regele Ferdinand I a înscris în istoria Neamului un alt capitol de glorioase vrednicii românești, culminând cu epopeia întregirii.

M. Sa Regele Carol al II-lea, al treilea în scaun de Regi, a deschis odată cu primul deceniu de domnie un capitol care încoronează și pune în valoare marile înfăptuiri de până aci, statornicind o înțeleaptă pedagogie națională, care să transforme sufletul românesc, dându-i totdeodată conștiința unei misiuni ce are de împlinit aici la porțile orientului.

La frageda vârstă a visurilor de adolescent (17 ani), iată ce scria sub pseudonimul „Cadero” (Caxol de România) în revista științelor aplicate:

 

O, Români! ieșiți din scepticismul vostru și ajutați pe aceia cari sunt meniți să facă a fălfâi pe câmpul nesfârșit al văzduhului, drapelul măreț al Patriei...

 

Coloanele de rezistență și tărie, le-a fixat în comandamente de muncă, cristalizate în principiul sfânt al unității de simțire și acțiune.

Războiul întregirii a fost câștigat prin jertfe grele.

Din sutele de mii de morminte presărate pe întinsul Țării așezată în dreptele-i hotare, răsar tot atâtea lumini ce ne țin trează conștiința marilor îndatoriri. Pe creste de munte ca și pe zăvoaie de ape, oriunde îți întorci privirea, întâlnești mărturia sacrificiului obștesc al generațiilor ce ne-au lăsat moștenirea visată din strămoși.

Deasupra tuturor jertfelor, deasupra conștiinții și răspunderilor prezente, deasupra plaiurilor însorite de cele mai calde și luminoase raze și peste comoara neprețuită a datinilor, obiceiurilor, a portului, a graiului și sufletului românesc, fâlfâie permanența unui Simbol spre care ni se îndreaptă gândul și hotărîrea, dragostea și nădejdea: Regele Țării.

El reprezintă Unitatea veșnică a neamului, icoana care strânge din privirile celor 20 milioane de Români, ce se îndreaptă cu nețărmurită dragoste spre ea, fiorul năzuințelor obștești călăuzindu-le spre limanul strălucirii veșnice.

Ce cuvinte de evanghelie adresează tineretului!

 

„Unificarea națională, a făcut-o generația dinaintea voastră; consolidarea acestei unificări, voi, generațiile ce se ridică, aveți datoria de a o împlini”.

(8 Iunie 1937).

 

„Fiecare generație cu timpul ei, fiecare generație cu mentalitatea ei, fiecare generație cu sufletul ei.

Fără a crede că generațiile, care au făcut marele război și care, cu sufletul lor de atunci, au înfăptuit unificarea definitivă a României, au fost mai prejos decât cele de astăzi, am credința că sufletul generației de astăzi, este ceeace trebue Țării de astăzi”.

(Doctor honoris causa Universitatea Cluj — 13 Iunie 1937).

 

„Fiecare tânăr trebue crescut în credința că este mândru de a fi român, că este mândru de țara lui și că, prin sentimentul lui de solidaritate națională și prin muncă neprecupețită în folosul obștesc, trebue să contribue la progresul Patriei”.

(Radio — 1 Decembrie 1935)

 

„Am luptat cu credință și am biruit, cu jertfa intereselor noastre individuale.

Această jertfă nu s’a sfârșit cu împlinirea primului țel al luptei, ci ea trebuie să continue, ca să se îndeplinească unitatea sufletească a tuturor forțelor pentru cucerirea țelurilor de mâine: prosperitatea și întărirea României”.

(Inaugurarea Arcului de Triumf — 1 Decembrie 1936).

 

„Numai o Românie unită va putea năzui la o desăvârșită consolidare și glorie.

Numai o Românie unită va fi în stare să fie atât de puternică, încât nici un dușman — fie dinăuntru, fie din afară — să nu îndrăznească să se atingă de ea”.

(Școala pregătitoare de ofițeri — 18 Decembrie 1938).

 

Cine poate prețui și înțelege mai bine această Unitate de suflet românesc decât Suveranul, care a trăit momentele mari ale înfăptuirii ei și care a contribuit efectiv la realizarea idealului național?

„România trebue de acum înainte să pășească pe un drum nou.

Ea trebue să-și afirme ființa ei națională și intangibilitatea granițelor, prin alte mijloace decât pietrele de hotar și piepturile vitejilor ei ostași”.

(Iași, decorarea orașului — 1 Noembrie 1933).

 

In tranșeele din valea Cașinului ca și la Oituz în timpul grelelor lupte, Prințul Carol înfruntând primejdiile, venea ca o rază de nădejde și încurajare, de multe ori pe neașteptate, controlând hrana trupei, starea echipamentului, dând prețioase îndrumări tactice și ridicând moralul ostașilor din primele linii.

Astăzi, acest măreț Simbol al Unității naționale este așezat ca un talisman al isbânzii în sufletele tuturor Românilor, radiind încrederea și dragostea pentru propășirea Patriei.

Copiii, viitorul Neamului, se pregătesc în spiritul cel nou al doctrinei străjerești, pe care a dăruit-o generațiilor ce se ridică ca pe o hrană a sufletelor ce trebuesc oțelite, asigurând astfel veșnicia unității naționale. Prezentul e clipa care zboară. Viitorul a fost și este pentru M. Sa Regele preocuparea de căpetenie, căci el reprezintă veșnicia.

Pentru această veșnicie Și-a închinat toate puterile și însușirile cu care a fost înzestrat de Dumnezeu.

Ce frumos și cât de strălucit a fixat Majestatea Sa în discursul dela 27 Februarie 1939, dăruirea unei părți a sbuciumului de fiecare zi, pentru cele ce vor rămâne dincolo de existența noastră:

„Trăim pentru viitor, prin tot ce-a fost bun și sănătos în trecutul nostru. Datorăm urmașilor noștri moștenirea neprihănită a străbunilor. Nu trăim pentru noi și pentru ziua de azi. Noi cei de-acuma suntem pieritori. Veșnică este entitatea națională. Veșnic este progresul Națiunii. Iată scopul. Pentru ea trebue să ne închinăm viața și toată munca noastră. Nu producem pentru ceeace este pieritor, ci pentru ceeace rămâne de-apururea. Simbolul veșniciei sunt copiii noștri, iar veșnica noastră este România.

La muncă deci cu Credință pentru Patria noastră scumpă.

Trăiască România veșnică în hotarele ei firești”.

 

Cuvinte de evanghelie, smulse din suflet și dăruite sufletelor.

Iată cum Suveranul ne arată datoria față de Patrie:

 

„A fost o fatalitate istorică, a fost un fapt contra căruia oricine ar fi putut să lupte, dar care trebuia să se sfârșească prin acea unire a tuturor Românilor.

Dar niciodată această realizare, oricât de naturală ar fi ea, nu și-ar fi avut înțelesul ei înalt, nu ar fi putut să însemne în istoria lumii același lucru, dacă nu ar fi fost clădită pe temelia unor sacrificii de sânge, care au făcut ca această credință să fie vie și care pentru viitor ne impune nouă, generația de astăzi și cea de mâine, datoria neprihănită de a păstra această moștenire neștirbită și din ce în ce mai întărită din punct de vedere al credinței naționale și din punct de vedere al puterii morale”.

(Alba Iulia. Desvelirea monumentului lui Horia, Cloșca și Crișan — 14 Octombrie 1937).

 

Când zicem Rege, înțelegem Țara și veșnicia unității naționale.

TEZAUR AL NĂZUINȚELOR DE VIITOR

 

„Noi, aci, la marginea de răsărit a Europei, am fost zidul asupra căruia s’au prăvălit atâtea și atâtea năvăliri și noi am rămas aci neclintiți, îndeplinindu-ne fără șovăire înalta misiune a destinului nostru istoric.

Poetul a zis: „Apa trece pietrele rămân”. Un lucru e cert: permanența poporului român.

(Radio — Ora Națiunii — 18 Septembrie 1933).

FIECARE avem o năzuință spre care tindem, dar la capătul căreia nu ajungem niciodată. Ceeace ni se pare că am atins în anumite împrejurări, nu este decât o fază a idealului. Năzuința este un nesfârșit urcuș de munte. Când credem că am ajuns, vedem că alt orizont se deschide, dincolo de care urmează un altul.

Este senzul vieții și justificarea ei.

Idealul este veșnic, ca și năzuința de a-l realiza.

Odată de mult, ni se părea că Unirea tuturor Românilor este supremul ideal. In momentul când l-am înfăptuit, ne-am dat seama că ceeace visam nu era decât o etapă în drumul fără de sfârșit al viitorului.

Din culmea unde am ajuns prin atâtea jertfe și deasupra căreia credeam că ne vom odihni dominând împrejurimile, am văzut că se ridică noui creste și plaiuri, spre care ne îmbie puterea interioară a năzuinței.

Viața nu suferă odihna și se răzbună pe acei ce-o prelungesc.

O epocă de popas a unei Națiuni, fie ea cât de scurtă, face să se distanțeze de celelalte. Sforțarea va trebui să se dubleze și descurajarea se profilează în conștiințe.

Deaceea, ca și țăranul care simte că se odihnește când întoarce plugul la capătul răzorului, pentru a-l înfige apoi într’o brazdă nouă, poporul românesc își găsește izvorul de energie în varietatea preocupărilor și acțiunilor constructive.

Primul exemplu îl dă însuși M. Sa Regele Carol al II-lea, neobosit răscolitor de energii și cercetător atent al nevoilor de viață națională, în care pulsează ritmul vieții obștești și năzuințele poporului:

 

„Spada care se ridică falnică spre cer, să fie semn tuturor acelora cari râvnesc asupra pământului românesc; această spadă va cădea fulgerător, afirmând încă odată tăria și dreptul nostru”.

(Desvelirea Monumentului Biruinței la Mărășești — 20 Septembrie 1934).

 

„România nu-și alcătuește o forță armată în scopuri agresive; hotărît nu, dar tot așa de hotărît o întărește, ca să apere, în orice clipă, granițele ei firești și drepturile neamului românesc.

Aceasta întărire a oștirii, asigură poziția noastră internațională și dă mai multă greutate cuvântului nostru.

Ea ajută firul politicii externe, politică de independență și demnitate națională.

Vrem raporturi bune cu toți, vrem conviețuire pașnică cu vecinii noștri.

Vom păstra alianțele noastre, vom iubi pe prietenii noștri, dar vom apăra cu hotărîre și sfințenie drepturile noastre”.

(Răspuns la felicitările Guvernului — 1 Ianuarie 1939).

 

Aceste năzuințe, în manifestarea cărora descifrezi o declanșare de energii colective, se îndreaptă spre orizonturi deosebite, dar care formează complexul vieții naționale.

Apărarea hotarelor și integrității naționale. Cea dintâi și cea mai puternică năzuință manifestată statornic de Marele Străjer al Țării, ca un reflex al nestrămutatei voinți naționale, este apărarea și întărirea granițelor românești ca și a întregii vieți autohtone.

Pentru realizarea acestui imperativ, Majestatea Sa nu precupețește nici-un sacrificiu, nici-o sforțare. Prin întărirea continuă a armatei în frunteta căreia se găsește, prin înzestrarea acestui factor de o covârșitoare însemnătate pentru asigurarea viitorului, cu tot materialul necesar dar și cu tăria unei credințe în dreptatea cauzei, M. Sa Regele a dovedit că știe ce vrea.

Ceeace face însă tăria de stâncă a preocupărilor de apărare națională, este mai mult decât orice, temeiul unei etici a cărei profunzime justifică certitudinea victoriei: Noi nu urmărim cuceriri de neamuri, dar ne apărăm brazda sub care avem îngropați străbunii.

Par’că ne vine din adâncuri de veac, ecoul versurilor cu care Mircea își statornicia isbânda:

 

Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și Neamul
Și de-aceia tot ce mișcă ’n țara asta, râul, ramul
Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman ți-este
Dușmănit vei fi de toate, făr’a prinde chiar de veste.

 

Dragostea deosebită pe care M. S. Regele o arată statornic armatei, se evidențiază și din frumoasa tradiție de a se găsi în zile de sărbători mereu în mijlocul ostașilor și corpului ofițeresc ca și din Inaltul gest de a invita la Palat și a reține la masă pe toți tinerii ofițeri șefi de promoție din diferitele arme, în ziua fericită când li se așează pe umăr prima tresă de sublocotenent. Sunt clipe mărețe cari se reflectă în adâncurile suflete ostășești, cimentând legătura curată între Comandantul Suprem și acei ce-L reprezintă în fața unităților.

Ce cuvinte frumoase le adresează cu acest prilej Suveranul:

„Spre a fi un ofițer definitiv trebue mai presus de toate să fii cetățean desăvârșit.

Din tot sufletul doresc ca ofițerii Români să fie pildă tuturora, având înaintea ochilor virtuțile ce stau la temelia oricărei armate; credință către Suveran, dragoste de Patrie, camaraderie loială, simțul neșovăitor al datoriei”.

(Jurământul noilor ofițeri — 1 Iulie 1931).

 

„Cariera de ofițer este un apostolat, semănat de greutăți și de sacrificii pe care nu le poți învinge decât prin înalte virtuți sufletești”.

(Sinaia. Inălțarea la gradul de sublocotenent al Măriei Sale Voevodului Mihai — 25 Octombrie 1937).

 

„A fi ofițer nu înseamnă a purta numai uniforma; înseamnă a fi om întreg și înainte de toate, a avea spiritul de credință și spiritul neprecupețit al disciplinei.

Acest suflet, care sunt convins că bate în sufletele voastre, trebue să se desvolte și să crească, ca să devină o a doua natură”.

(Ridicarea la gradul de sublocotenent a promoției 1937 Măria Sa Mihai Mare Voevod de Alba Iulia — 4 Iulie 1937).

 

„In timp de pace educatori ai națiunii, în timp de război apărători vajnici ai granițelor țării, aceasta este datoria voastră de orice clipă”.

(Jurământul elevilor școlii militare București — 18 Noembrie 1933).

 

„Cariera de ofițer nu este o meserie ca ori și care alta, ea este un apostolat, căruia îi dăruești toată ființa ta.

Esența chiar a jurământului ostășesc este nobilă, căci ea conține făgăduiala de a rămâne credincios fără șovăire până la suprema jertfă.

Ofițerul, deci, din această clipă nu mai aparține decât Patriei. El are datoria supremă de a fi statornic în slujba acestei singure cauze”.

(Școala pregătitoare de ofițeri — 18 Decembrie 1938).

 

„Ați înțeles, dorind să deveniți ofițeri, o carieră care a fost totdeauna socotită ca una din cele mai nobile.

In trecut, ea era alcătuită numai din aleșii clanului boeresc; astăzi ea este larg deschisă oricui.

Dar chiar dacă ea nu mai este alcătuită dintr’o nobilime de naștere, ea trebue să constitue o elită a națiunii, o noblețe a sufletului, plină de credință către Țară și Tron”.

(Școala pregătitoare de ofițeri — 18 Decembrie 1938).

SPRIJINITOR ȘI OCROTITOR AL CULTURII NAȚIONALE

 

O altă preocupare a Suveranului nostru care reprezintă o puternică năzuință a tânărului popor românesc, este cultura națională.

Cu slovă de aur ne-o spune M. S. Regele:

 

„Ce a însemnat această nație românească în cultura omenirii?

Fără șovăire avem dreptul de a răspunde că și noi avem un loc, fie el chiar modest, dar în modestia lui, ho-tărîtor și falnic.

Dacă n’ar fi decât faptul că de zidul mândrilor Carpați s’au izbit și fărâmițat atâtea cotropiri distrugătoare a lumii civilizate de pe atunci!

Noi am fost creozotul istoric în care s’a contopit într’o veșnică fierbere, cultura Apusului cu aceia a Răsăritului. Din acest aliaj, produs al atâtor dureri și puteri de rezistență, a răsărit cultura specific românească”.

(La Soc. Radio-Difuziune — 11 Februarie 1932).

 

îmbogățirea patrimoniului prin tot ce poate creia spiritul românesc, prin ;tot ce poate constitui o mândrie care să treacă dincolo de hotar, constitue un puternic mijloc de afirmare a geniului național.

Iată câteva fragmente din evanghelia culturii românești:

„In sufletul Meu este o dragoste adâncă și o credință desăvârșită, că prin carte, se propagă cultura și că prin cultură se înalță un neam".

(Ziua cS.rtti — 24 Iunie 1938).

„Oamenii sunt trecători, faptele lor chiar sunt trecătoare, dar gândirea lor rămâne veșnic, ca o pecete a timpurilor‘.

(Săptămâna cărții — 12 Mai 1935).

„Eu nu pot concepe că o țară poate să însemneze ceva, ori cât ar fi de mare puterea ei armată, dacă nu-și sporește până la extrem patrimoniul intelectual. Numai prin acest aport adus tezaurului cultural al omenirii, o națiune poate rămâne înscrisă, pentru totdeauna în istoria civilizației".

(Academia Română — 3 Noenxbrie 1931).

,Neamurile dela care au rămas cele mai adânci urme au fost acelea care au excelat pe tărâmul culturii, al civilizației și progresului omenirii".

(Serbările Astrei —- 8 Septembrie 1933).

>rAstăzi, când neamul nostru are fericirea de a fi unit într’un singur trup, opera culturală stă pe primul plan ' al înfăptuirilor, căci ea este chezășia supremă a menținerii neamului nostru“.

(Serbările Astrei — 8 Septembrie 1933).

„Cultura nu este un lucru de sine stătător; este un element de căpetenie în sinteza puterii și dreptului la viață al unui neam.

Ea este partea nepieritoare a patriotismului național, care dă dreptul unui popor de a supraviețui eternității".

(Universitatea Cluj, ,.Doctor honoris causa" — 13 Iunie 1937),

M. S. Regele a dinamizat cultura noastră, stimulând energiile și așezându-le în cadrul vieții de stat. Iubitor al graiului curat moștenit dela strămoși știe ca nimeni altul să cucerească prin frumusețea discursurilor pornite din adâncul sufletului, adevărate pagini de evanghelie românească și îndreptare de viață obștească. înzestrat cu podoabele unei culturi superioare, Marele Străjer e în curent cu întreaga evoluție a spiritului omenesc. Prin tot ce a realizat în acest domeniu ca și prin grija și atenția de care s’a bucurat cultura și știința românească, M. S. Regele Carol al II-lea merită cu prisosință titlul de Regele Culturii.

Iată câteva exemple de prețuire a cărții:

„Cartea este acel motor de vieață, acel mare îndrumător spre fapte, care, din frageda copilărie, până la adânci bătrânețe, este un tovarăș neprețuit al omului.

Dela copilul mic, cate răsfoește—adesea rupându-le— foile, și pe care iiu-l atrag decât pozele, până la adolescentul purtat de ritmul poeziei, și până la omul matur, care citește ca să-și întărească sufletul, cartea reprezintă întreaga desfășurare a vieții omenești”.

(Ziua. Cârtii — 20 Mai 1933).

„Prăznuirea cărții, care este bine și trebue să fie totdeauna o tradiție sfântă a intelectualității românești, este o prăznuire a gândului și a sufletului întregului nostru neam”.

(Inaugurarea săptămânii cărții — 12 Mai 1935).

,J?rodusul literaturii românești trebue să fie produsul întregului șuflet al neamului Meu.

Iată directiva Mea:

„Dela sufletul scriitorilor la sufletul cititorilor și prin sufletul cititorilor la ridicarea sufletului neamului”.

Iată lozinca, ce de astăzi înainte trebue să conducă scriitorimea”.

(Luna cârtii — 9 Mai 1930).

MARE ÎNDRUMĂTOR IN ECONOMIA NAȚIONALA

9

UN popor își statornicește puterea existenții pe coloana economiei naționale. M. Sa Regele a înțeles acest însemnat comandament și a dat impuls tuturor ramurilor de producție românească. Industrii de tot felul și-au luat avânt și bogăția țării cu nesecatele ei isvoare, a fost pusă în valoare. Un spirit nou începe să se adâncească în conștiința publică: naționalizarea tuturor ramurilor de producție în care abundau străinii. înalta preocupare s’a extins apoi asupra principiului de completă independență economică, prin acorduri ou străinătatea unde să ne desfacem produsele.

Ce cuvinte pline de îmbărbătare rostește Marele nostru Rege!:

„Desvoltarea bogățiilor naturale ale României este una din nevoile absolute ale zilei de mâine; nu putem lăsa atâtea ș atâtea comori neproductive.

Pentru a propăși avem nevoie de no ui mijloace și aceste mijloace trebuiesc găsite“.

(Răspuns la felicitările Guvernului — 1 Ianuarie 1939).

„In această încurajare, în această nouă desvoltare, care voiți să o dați industriei cânepei și inului, Eu nu văd numai un mare spor de venit pentru economia națională, văd mai ales împlinirea unui gol în vieafa țărănească.

Țăranul nostru, obișnuit de a lucra numai cultura pământului și de a se odihni în restul timpului, va găsi prin această nouă industrie, — care trebue să fie o industrie casnică, — mijloace noui de trai și o speranță sănătoasă de bună și rodnică îmbogățire".

(Expoziția Ligii naționale a femeilor române — 10 Mai 1937).

>hAceastă Academie este o școală de știință, dar este o școală care are și un scop înalt național: acela de a crea o adevărată economie națională, un adevărat comerț și o industrie națională românească".

(Inaugurarea Bibliotecii Academiei de înalte studii comerciale ii industriale din București — 30 Noembrie 1935).

STRĂLUCIT ANIMATOR DE TINERET

IN cadrul marilor probleme de interes național și ca o expresie a năzuinții de asigurarea viitorului, M. S. Regele a luat sub înalta Sa ocrotire educația și îndrumarea tineretului.

STRAJA ȚARII este o instituție al cărei fundament ideologic și doctrinar a fost fixat de Majestatea Sa, prin aplicarea unei metode specific românești. Șase milioane de tineri cresc astăzi în atmosfera vieții celei noui, în. drumați de o sută de mii de comandanți, profesori, învățători, ca și din celelalte profesiuni sau îndeletniciri.

Icoana Țării, așezată în concertul popoarelor lumii la loc de cinste, se întregește astfel prin temeinica pregătire a generațiilor ce se ridică, asigurând desvoltarea viitoare a Neamului prin realizarea Devizei:

Credință și Muncă pentru Țară și Rege!

STRĂJER AL CREDINȚEI SI TRADIȚIILOR STRĂMOȘEȘTI

CREDINȚA care nu este urmată de exemplul viu al faptei, este un pom fără roade. Numai atunci fiorul sfânt ce încălzește un suflet, dobândește aureola desăvârșirii, când a putut depăși cadrul unei abstracțiuni, intrând în domeniul creiației.

Credința neamului nostru este dinamică. Pe fondul ei moral și religios se brodează fapta, generatoare de progres.

M. S. Regele Carol al II-lea este și în acest domeniu de spiritualitate, Cel dintâi la datorie.

Născut pe pământul Patriei, botezat în religia strămoșească, Fiul de Rege coborîtor din cele mai ilustre familii domnitoare, a avut ca orice Român în jurul cristel-niții, în care avea să fie scufundat după datină, aceleași fețe bisericești îmbrăcate în aceleași odăjdii sfinte, supus acelorași orânduiri ale credinței.

Dragostea de biserică și cele sfinte, formează pentru Suveranul României, una din principalele caracteristici ale vieții.

Crede cu toată tăria în legile creștine și le respectă cu adâncă cucernicie.

Iată câteva din mărețele îndemnuri ale Suveranului:

„Biserica a fost centrul cultural al vieții românești, și e bine ca ea să rămâie tot astfel\

(Investirea eplscopilor de Huși și Caransebeș — 8 Martie 1934)

„După școală, în care s'a învățat ce trebue să știe fiecare, voi ierarhii aveți frumoasa datorie de a fi educatorii slujitorilor altarului.

Puterea noastră, a unui popor, oglindește puterea morală a bisericii lui.

Faceți ca această oglindire să fie așa, ca toți să ne bucurăm de dânsa".

(Investirea eplscopilor Aradului și Hotlnulul) 21 Decembrie 1935

,JYlai mult ca oricând, parabola Mântuitorului despre semănător este actuală, dar nu trebuie să ne speriem de pământul neroditor; ca și în agricultură, trebuie să învățăm să ne pregătim ogorul, ca să încolțească mai roditor lanul".

(Investirea Mitropolitului Moldovei șl Sucevei) 30 Ianuarie 1935

La Palatul regal, postul este o realitate cum poate doar la țăranul satelor se mai întâlnește.

După lăsatul de sec, întreaga bucătărie este schimbată, iar viata în cuprinsul Palatului este străbătută de o cucernicie cu adevărat creștinească.

Din loc în loc, pe largul coridor de duce spre Capelă, mugurii de aur ai candelelor luminează icoane vechi de sute de ani, multe fără podoaba metalică.

In postul Paștelui, „când încep deniile, Majestatea Sa, întovărășit de Augustul Său Fiu, Moștenitorul Tronului, pornește fără alai spre dealul Patriarhiei, unde înge-nunche pe lespedea rece ce-ți dă fiorii veșniciei, împlinind astfel nu 6 datorie, ci răspunzând unui adânc sentiment fată de Acel pe care-L chiamă în scrisul cronicii Regale: Prin grația lui Dumnezeu...

In dangătul clopotelor din noaptea cea sfântă a învierii, Majestatea Sa descifrează taina cea mare a renașterii Neamului Românesc și împărtășania pe care o primește după ce mai întâi Și-a făcut mărturisirea, înseamnă legătura sfântă pe care o împlinește ca Uns al Domnului, între Divinitate și Popor.

Adânc iubitor de biserică, Suveranul nostru a subliniat în nenumărate rânduri cu prilejul învestirii de înalte fete bisericești, rolul ei covârșitor în desvoltarea statului român.

,J3iserica trebue să fie dinamică, generatoare de fapte mărețe, așa cum a fost mereu în trecutul neamului nostru".

Ce bisericuță sau mănăstire voevodalâ, a rămas necercetată și neajutată de Marele nostru Străjer al Credinței?!

Când la împlinirea a 400 de ani dela moartea lui Ștefan Voevod, clopotul cel mare dela Putna, ca un semn al apropiatei mântuiri a Neamului s’a spart într’o ultimă tânguire a poporului subjugat, Suveranul a fost Cel care a dăruit un altul nou, ce-avea să bată ca o trâmbiță de libertate, puțin mai târziu.

Această preocupare și înclinare a Majestății Sale spre cele orânduite de D/umnezeu pe pământ, a făcut ca după prăbușirea bisericii din răsărit, rolul de coordonator al credinței creștine ortodoxe, să revie poporului român.

Când aceleași practici din veac se săvârșesc aidoma de Rege ca și de supușii Săi, când acelaș fior al Divinității le încălzește inimile și le ocrotește pașii, nu e de mirare devotamentul și nețărmurita dragoste a Neamului către Acel ce străjuește Credința lăsată de strămoși și pe aripile căruia ne-am înălțat o Patrie.

Dar Majestatea Sa Regele este un adânc iubitor și prețuitor de datini și obiceiuri străbune. Atunci când Și-a dat seama că această pârghie de propășire românească a început să slăbească, a făcut ca prin Străjerie să înflorească din nou, dând astfel pecetea Regească pe o pagină de puternică afirmare națională.

Datina și obiceiul sunt rădăcini care au sfredelit veacurile, hrănind coroana generațiilor ce se ridică. Plin practica lor ne legăm de trecut și din ele sorbim puteri de viață nouă. Datina ne amintește de virtuțile străbune, de tăria cu care Neamul a înfruntat primejdiile, de lanțul generațiilor ce zac sub lespezi de morminte.

Majestatea Sa Regele a deschis și în domeniul practicii lor, cărare de lumină.

De Crăciun primește colindul Augustului Său Fiu și al străjerilor-camarazi, împărțindu-le daruri după obicei, ascultă cântecele lor de stea și irozi, iese în pragul Palatului pentru a primi urările plugușorului la coarnele căruia se află Insăș Măria Sa Marele Voevod Mihai, troznind voinicește din bice cu: Mânați măi, hăi! hăi !, în noaptea de Anul Nou, rostește apoi către popor urarea de belșug și fericire, prietenește sorcova cu urâturile ei ca și colindele cu Leroi Doamne.

La Bobotează, înconjurat de înalți demnitrai, aruncă Crucea în apa Dâmboviței, urmând tradiția marilor înaintași, de Paște II așteaptă pe masă, când vine dela înviere, castronul cu ouă roșii și încondeiate lângă cozonacul tradițional, la fel ca pe orice român iubitor de cele ce-a moștenit din moși strămoși, iar de Sf. Gheorghe, Patronul Casei Regale, al Armatei, al Străjii Țării și al întregului popor, așează brazda verde în pragul Palatului și ramura înfrunzită alături.

In toate găsește un farmec și o plăcere deosebită, toate îi redeșteaptă în minte paginile istoriei și trecutului nostru. Prin datini și obiceiuri ne păstrăm ființa neamului, unindu-ne toate puterile pentru ridicarea ei sus, cât mai sus cu putință.

Ii plac nespus de mult bisericuțele vechi cu încrustări măestre din yeac, cu sfinți ce abia se mai deosebesc din giulgiul înegrit al vremii, ou atmosfera cucernică de bătrânesc, în care mai plutește o ușoară boare de smirnă și busuioc.

In viroaga Peleșului ce-și cântă din clopoțeii cascadelor imnul turburător al măreției divine, aproape de Castelul Foișor, cuib de odihnă al M. S. Regelui în scurtul popas de vacanță, în umbra codrului de fagi dela poalele Furnicii, Suveranul a așezat o bisericuță, veche de peste o jumătate de mileniu, descoperită de M. Sa într’unul din satele de munte ale Ardealului.

Și podoaba aceasta nouă, dă o mai mare strălucire acelui colț fermecător, unde Regii României se simt mai aproape de Dumnezeu.

In afară de aceasta, M. S. Regele este iun mare iubitor al -șezătorilor. La Centrele de Inițiere pentru formarea Comandanților dela Breaza, Predeal și Sf. Gheorghe, Marele Străjer a întârziat de-atâtea ori sub coviltirul nopților cu lună în jurul focul străjeresc, alături de străjerii adunați la șezătoare. Ii place nespus de mult cântecul popular, glumele, ghicitorile, strigăturile, jocul românesc.

Ce minunată prețuire a tradițiilor din partea Marelui Străjerl:

„Această credință și această muncă pentru ridicarea tineretului și pentru înzestrarea sufletească a țării, se bizue atât pe ziua de eri, cât și pe ziua de azi.

Și amintirile trecutului, vitejiile trecute, cu năzuințele și speranțele în vremuri mai bune decât cele de azi, întruninduse în acelaș mănunchiu, sunt îndemnul suprem al generației de azi și al speranțelor de mâine".

(Serbările arcăsești dela BucșoaLa-Bucovina — 2 Iulie 1937).

— Cântați acum „I-auzi valea", a cerut odată la o șezătoare dela Breaza.

— Nu prea știm Majestate, că e cântec de demult...

— De demult... a răspuns zâmbitor Suveranul, dar cât de frumoase sunt cântecele noastre vechi. De ce să le dăm uitării. Cântecul acesta mi-aduce aminte de vremea războiului, când Mă găseam cu vânătorii de munte pe front.

Să cântați atunci „Graiul Neamului".

— Nu-l avem în repertoriu...

— Sunt cântece care nu trebuesc să lipsească dela șe-zătorile noastre frumoase, încheie Suveranul, căci ele ne amintesc de împrejurări pe care nu le putem uita.

Deaceea am dat străjerilor ca imn „Trei culori", pe care atâtia îl uitaseră și deaceea îmi place s’ascult ,JPe-al nostru steag” ori „Deșteaptă-te Române"...

Majestatea Sa Regele este și un mare iubitor al jocului românesc.

Odată, într’o zi de Paști, dinainte de război, a poposit, venind dela Castelul de vânătoare din Bahna Rusului, în diurn spre Câmpulungul Muscelului, împreună cu Ilustrul Său Părinte, pe atunci Prinț de Coroană, în satul de munte Bughea de jos.

Aici, în bătătura unui han unde se încinsese hora mândră a fetelor și flăcăilor în haina lor de sărbătoare, M. S, Regele, adolescent cu dragoste de tot ce e românesc, s’a oprit, a ciocnit ouă roșii, s’a dat în scrânciob și a intrat apoi în horă învățând cele mai grele dansuri ca: de doi, sârba, brâulețul, alunelul și altele.

Ziua aceea a rămas sfântă pentru Românii acestui plai de munte și de frumusețea ei povestesc azi cu drag cei ce-au avut norocul s’o trăiască.

Străjer al Credinței și Tradițiilor Românești, Majesta-tea Sa Regele Carol al II-lea, știe să sădească aceiaș dragoste și prețuire a tot ce-a fost și în sufletul Celui ce reprezintă nădejdea de viitor, Măria Sa Mairele Voevod Mihai de Alba Iulia.

MARE IUBITOR AL ȚĂRĂNIMII

IN MIJLOCUL ARCAȘILOR LA BUCȘOAIA

„Caracterul țăranilor români este una din preocupările Mele cele mai importante ca Rege.

Acest caracter pe care ei și l-au format In cei 600 de ani, are nevoie astăzi de un adaos de cultură și de un standard de vieafă mai ridicat.

Dacă aș avea libertatea să mă ocup numai de ei, ambiția Mea ar fi să ridic cât mai mult nivelul cultural al țăranului.”

MAI mult de 80% din populara tării noastre o formează țărănimea.

Ea reprezintă specificul național și în sufletul ei curat, se oglindește adevărata viață românească.

In acest deceniu de domnie, Majestatea Sa Regele în Inalta-I grijă pentru viitor, a arătat o deosebită atenție și pentru problema de naționalizare a orașelor, prin înlesnirea circulației elementului autohton. Când această mare operă va fi înfăptuită, acelaș suflet sănătos și acelaș ritm de viață cuminte și așezată va fi pretutindeni, la sate ca și la orașe.

Țăranul, Talpa Țării, cum așa de frumos i se spune, a fost în anii de domnie ai Suveranului nostru, centrul înaltelor Sale preocupări, așa cum a spus M. Sa într’o conferință studenților agronomi:

„Eu personal sunt agricultor și îmi dau bine seama ca în această țară de țărani, agricultura are un loc deosebit în economia națională și organizația de Stat" .

Toate reformele agrare ori sociale, au fost valorificate prin legiuiri, care să ocrotească și să ridice nivelul de viață al băștinașului țăran.

Iată câteva din gândurile înalte ale M. S. Regelui:

„Dar în agricultură, poate mai mult decât în celelalte studii, este nevoie de suflete, este nevoie de dragoste de pământ. Agricultura a devenit astăzi o îndeletnicite complexă. Pe lângă agricultura propriu zisă, sunt atâtea științe anexe care trebuesc studiate și care trebuesc în deosebi practicate, spre a se putea ridica economia națională a țării noastre, la locul ce i se cuvine".

„De ani de zile, prin experiența Mea personală, urmăresc problemele agricole dela noi din țară și Mi-am dat seama de complexitatea lor, dar Mi-am dat seama, mai ales, de frumusețea rezultatelor ce se pot obține printr’o muncă stăruitoare și plină de nădejdi. Sunt zile grele, sunt momente când crezi că nu vei putea reuși. Pot să vă asigur că dacă se muncește cu suflet și cu convingere, vom putea ajunge departe și vom putea ridica nivelul economiei noastre naționale".

(La Academia de înalte Studii Agronomice) 3 Noembrie 1931.

„Nu trebue să uite nimeni — fie profesor, fie student — oricât ar învăța în laboratoarele ce se găsesc între aceste ziduri, laboratorul cel mai spornic și cel mai bun este pământul".

(23 Octombrie 1932),

„In fața agricuîlorilor, adunați astăzi aci, îmi iau din nou angajamentul, de a sta de veghe, ca această ramură a economiei naționale, ramură de căpetenie a propășirii țării, să se îndrepte spre calea cea mai bună, printr'un progres vădit și real.

Cer deci tuturor celor întruniți în acest congres, să aibă încredere în Mine și să-Mi dea cel mai neprecupețit concurs, pentru aducerea la îndeplinire a acestui deziderat, care trebue să fie un deziderat cald și imperios al tuturor Românilor".

(28 Februarie 1937).

Dragostea, și adânca prețuire a M. Sale Regelui pentru răsturnătorul de brazdă, pornește dintr’o profundă cunoaștere a sufletului țărănesc, dintr’o afinitate de viață cu podoabele aceleiaș înțelepciuni, dintr’o nesecată prețuire a însușirilor morale a păturii de jos, ca și dintr’o cunoaștere a posibilităților și vredniciilor de care țărănimea este capabilă în momentele grele prin care soarta ne silește uneori să trecem.

Când vede chipul unui țăran, așa de asemănător cu al străbunilor1 Daci, chipul Majestății Sale Regelui se luminează de o bucurie sinceră și curată. In fața Lui, atâția „Moș Gheorghe" cu chipul ars de soare și mușchi de oțel sub cămașa îțlbă și-au învârtit stângaci pălăria, rostind în grai simplu câte-o nevoie sau răspunzând fără ascunzișuri, unei întrebări.

Atâția din gloata cea mare a poporului au simțit în mâna lor bătătorită, mâna de Rege energică dar prietenească.

— Aman mai strânge și sănătos dă mâna împăratul nostru, ține-L-ar Domnul, spunea la ai săi, un țăran din Ardeal dela Araci, când Vodă i-a cinstit căminul.

— Șapte ani să nu te mai speli pe mâna ceia vericule, că de mare cinste ai avut noroc, răspundea un altul.

In marea iubire ce-o arată țăranului Român, Majes-tatea Sa Regele își concretizează întreaga iubire de țară-

Ce mărețe și de neuitat au fost clipele petrecute în mijlocul voinicilor Arcași din Bucovina, la marile serbări din Bucșoaial

In ziua de 2 Iulie 1937, când M. Sa Regele se întorcea din vizita făcută peste hotare, Bucovina prin arcașii ei, s’a gândit să-L primească și să-L sărbătorească așa cum strămoșii sărbătoriau isbânzile Voevodului Ștefan după vredniciile însemnate cu lăcașuri sfinte.

La vestea cea mare s’au strâns din codri și plaiurile acestui fermecător colț de pământ românesc, sute de mii de oameni porniți călări pe cai împodobiți cu lăicere și năframe, în căruțe gătite ca de nuntă sau pe jos, adunându-se în zăvoiul de pe apa Moldovei, pe-acolo pe unde odinioară Dragoș alergase după zimbrul al cărui cap avea să slujească ca stemă a Moldovei.

Veneau în valuri nesfârșite, zile de-arândul, poposind ca ’n vremi apuse, în luminișuri de codru, aprinzând focuri pe creste, doinind din fluer ori caval și făcând să răsune hăurile de buciumul vestitor a bine.

Pe chipurile lor aspre cu privirea caldă, arcașii în strae albe, cu căciuli și pieptar de blăniță neagră, iar femeile și fetele cu podoabele portului din strămoși, păreau ca răsăriți din alaiurile poveștilor cu împărați.

In freamătul acelei mulțimi, pe care n’o mai putea cuprinde valea din preajma Voronețului, se putea ceti toată nețărmurita dragoste a poporului, pentru Cel ce-i scăpase de lanțurile robiei.

Și după ce rândurile nesfârșite ale arcașilor-străjeri au defilat prin fața Suveranului și a tânărului Vlăstar Regesc Măria Sa Marele Voevod Mihai, după ce-au făcut să defileze convoiul carelor, ce înfățișau tot atâtea rânduiri moștenite de demult, ca: turma cu stâna și ciobanii, plugul cu rodul spicelor, codrul cu Huțulii, bărbați și femei călări pe cai de munte, după ce norodul urcat până și în copaci ca să poată vedea pe Regele lor, și-a mărturisit în nesfârșite urale, dragostea și devotamentul, arcășimea și-a împodobit înaltul Oaspete cu brâul și buzduganul de Mare Vornic, iar pe tânărul Voevod, cu insemnele vechi ale Căpităniei de plai.

Cu lacrimile pe obraz, cel mai bătrân dintre arcași cu părul alb răsfirat pe spate în plete lungi, cu sumanul pe umeri, cu straie albe din strămoși și cu opinca de demult, a ieșit în fața M. Sale dar n’a putut să rostească nici un cuvânt. I-a întins doar buzduganul și cu mâna dreaptă ridicată, părea că-I arată undeva spre turla Voronețului.

Iar M. Sa Regele, cu o necunoscută bucurie și emoție în priviri, i-a strâns mâna bătătorită de muncă, salutând mulțimea cu buzduganul Vorniciei.

Printr’o fericită coincidență era aceiaș zi, când se comemorau 433 ani dela moartea Marelui Voevod al creștinătății.

S’a întins apoi masă mare acolo pe lunca Moldovei și neuitată va rămâne ziua, când Regele Țării și Fiul Său au petrecut delaolaltă cu poporul.

Iubirea cea mare a Suveranului nostru pentru țăran se descoperă și în opera regală de Inaltă ajutorare a păturii de jos. In vreme de nenorociri, când focul, apa sau seceta pustiesc gospodăriile sau ogoarele nădejdii lor, generozitatea Regală se manifestă statornic. Din caseta particulară trimite ajutoare de mare preț, pe care apoi sfetnicii Săi le completează prin măsuri oficiale.

Satul Dioști din Oltenia, distrus de un năpraznic incendiu, a fost reclădit din Inalta dorință a M. Sale, prin

Fundația Regală ce-i poartă numele. Deasemenea, Suveranul prețuitor și iubitor de glie ca și de cei ce-o lucrează, a dăruit anul acesta, 1000 de pluguri țăranilor vrednici de pe tot cuprinsul Țării.

Ce frumos se adresează echipelor studențești pregătite să ducă în besna satelor lumina călăuzitoare a faptei:

„Nu plecați acolo ca să faceți muncă de paradă, ci vă duceți în acele colțuri pierdute de țară ca să întreprindeți o lucrare de fiecare clipă, o lucrare migăloasă, dar o lucrare care trebue să lase urme trainice în fiecare sat. Dorința Mea este ca după plecarea echipelor satul să fie cât se poate de transformat. Primenit ca înfățișare pe dinafară, primenit ca viață lăuntrică.

Dacă vă indic aceste lucruri, este ca să vă arăt că munca voastră trebue să fie o muncă pilduitoare.

Va trebui să treceți din casă în casă, să vorbiți cu fiecare, să-i îndrumați și să-i sfătuiți. Când veți ajunge acolo, duceți satelor acestora toată dragostea Mea și tot sufletul Meu. Sper că dragostea Mea și sufletul pe ca-re-L am pentru țara și țăranii noștri, va putea să se răsfrângă în sufletul și dragostea pe care le veți pune în munca ce vă cer”...

Dragostea de țăran și munca sa, ne-o dovedește Marele nostru Suveran, în exemple ce vor rămâne trecute în legendă.

Nu L-am văzut oare în urma brazdei la coarnele plugului purtat voinicește de Augustul Său Fiu?l

PEDAGOG ȘI EDUCATOR

„Trebue lucrat cu toate puterile pentru educația poporului nostru, căci o instrucție fără o educație, este adesea mai primejdioasă decât folositoare.”

(Răspuns la Adresa Comisiei Cameril) 18 Decembrie 1934.

PEDAGOGIA unui popor este o știință fără de margini, ea trebuind să se adapteze mereu nevoilor vieții, dar în acelaș timp, este și o mare artă. Regele-Pedagog, este forma cea mai evoluată a unui regim constituțional.

Dacă educația propriu zisă înseamnă trecerea conștientului în subconștient, după definiția lui Gustav Le Bon, sau formarea unui număr cât mai mare de bune deprinderi, apoi aplicarea acestui principiu la viața națională cere întâi de toate un Mare și desăvârșit Pedagog.

A face ca întreaga colectivitate a unei țări să meargă statornic pe drumul unor acțiuni la început dirijate, pen-truca mai târziu să devină o necesitate organică, a forma unui popor mănunchiul bunelor deprinderi care să se evidențieze în gând, în suflet și ’n acțiune, este un proces de transformare totală a conștiințelor, ce nu poate fi atins decât printr’o voință și perseverență mereu sporite, ca și prin arta de a ști să se folosească mijloacele de acțiune.

Majestății Sale Regelui Carol al II-lea I s’a dat pentru aceasta, titlul de Regele-Pedagog.

Iată câteva podoabe ale înaltului gând Regesc:

„Educația nouă care vi se cere este o educație de dragoste dar și o educație de disciplină; iată baza pe care va trebui așezat noua clădire a Statului român".

(8 Iunie 1935).

„Biserica corespunde sufletului, școala minții și educația fizică corpului.

Intre aceste trei instituțiuni trebue să existe legătura cea mai strânsă, căci numai atunci se va ajunge la edu-cațiunea integrală a sufletului omenesc.

Trebue să lărgim puțin cadrul școalei.

Astăzi nu este numai cartea,'ci este armonia perfectă între mine, suflet și corp, care trebue să existe".

(Sfințirea, Catedralei Sf. Dumitru sl centenarul liceului din Cralova) 26 Octombrie 1933

„In mișcarea străjerismului s’a urmărit ceva nou.

Nu s’a urmărit numai un gând de a face o jucărie sau o educație fizică. Ne-am gândit, acei care am creat-o, că pentru consolidarea acestui neam, avem nevoie de ceva nou, de o mișcare nouă, de o înviorare care să pătrundă până în fibrele cele mai adânci ale întregii popu-lațiuni.

Iată ce înseamnă pentru Mine și ce trebue să însemneze pentru toată țara — Străjeria".

<8 Iunie 1935).

„Creșterea tineretului în așa fel ca să devie cetățeni veșnic conștienți de drepturile, dar mai presus de toate, de datoriile lor, iată năzuința la care trebue să tindă școala, biserica și toate societatea românească".

(Răspuns la Adresa Comisiei Camerii) 18 Decembrie 1934.

„Voi sunteți acei cari veți fi chemați mâne să duceți mai departe opera începută și, fiecare în profesiunea pe care și-a ales-o, să puneți câte o cărămidă la edificiul României de mâne, după 'rostul, capacitatea și îndeletnicirea fiecăruia".

(Cluj. Deschiderea Universității) 21 Octombrie 1930.

„Iubiți studenți, la cine mai mult decât la voi tinerii, care, sub oblăduirea dascălilor voștri, vă pregătiți pentru cariera de mâine, pot găsi acea dorință de mai bine, acel entuziasm 'al idealului abia întrezărit, grație cărora se pot înfăptui marile opere pe care țara și Regele vostru au dreptul a le cere dela orișice cetățean, în deosebi dela voi".

(Cluj. Deschiderea Universității» 21 Octombrie 1930).

Ca să poți îndrepta ceva într’o țară, trebue să te cobori adânc în plămada vieții obștești, pentru a-ți da seama de cauzele ce împiedecă procesul normal al ridicării ei. Cunoașterea însă, oricât ar fi ea de temeinică, nu ajunge. E munca de laborator ce ți-a descoperit prin analize de tot felul, prezența microbului. Dacă rămâne numai la aceasta, poate constitui operă științifică dar nu și socială.

Descoperirea cauzelor, cere pedagogului să găsească și mijloacele de a înlătura efectul, care să le aplice și să urmărească perseverent rezultatul final.

Numai atunci munca este întreagă și misiunea dusă la bun sfârșit.

Suveranul nostru se găsește în câmpul acestor legi ale pedagogiei naționale.

A cercetat din vremea fragedei copilării nevoile nației, le-a trăit și le-a simțit. A căutat apoi și a găsit mijloacele cele mai potrivite pentru a le combate și a perseverat în lupta pentru lumină.

A răscolit mai întâi sufletele, trezindu-le, dându-le aripi de măreață năzuință. A fost un strălucit exemplu.

La vârsta de 21 ani Și-a făcut intrarea în viața plină de răspunderi, printr’un gest simbolic.

Iată rândurile cu care își însoțea Inalta-I pildă, adresate primului sfetnic al țării din vremea aceia:

„Vremea răspunderilor a început și pentru Mine, pu-nându-Mi înainte, pe lângă sarcina pregătirii Mele, pentru chemarea ce Mă așteaptă și îndatoririle către cei lipsiți ori în suferință. Pătruns de acest gând, dăruesc suma de lei 50,000 pe care vă rog să binevoiți a o întrebuința într’un scop folositor țărănimii noastre, pentru nevoile și întărirea căreia inima Mea va fi pururea deschisă. Aș dori să se ridice trei școli primare de sat: una în Dobrogea, alta în Moldova și alta în Oltenia”.

De-atunci, câte opere, câte înfăptuiri pe ogorul îndrumării și educației naționalei

In mintea Sa clar-văzătoare, Suveranul cu o intuiție de Mare Pedagog, a întrevăzut puterea unei metode, căreia nu i se recunoștea valoarea de prim factor al transformării vieții obștești: Metoda cuceririi tineretului cu ajutorul căruia să poată influența generațiile mature.

înzestrat cu un puternic spirit de observație și adânc pătrunzător al tainelor sufletului omenesc, M. Sa Regele a simțit ce influență puternică exercită o pilduitoare viață de copil asupra părinților mai întâi și apoi asupra întregului mediu înconjurător.

Trăia Insuș, realitățile acestui principiu, ca Părinte.

M. Sa Regele și-a dat seama că tineretul vrea ceva ce i se refuză, ceva plăcut, ceva care să-l ridice pe culmea năzuințelor de fantastic, proprii acestei vârste, ceva ce nu putea găsi în școală, care-i cerea doar efort de în-magazinarea cunoștințelor.

Forma de înoire a vieții, opera cea mare a unei primeniri sufletești, nu se putea începe decât prin tineret.

Societatea adultă primește mai greu formele de viață nouă, când aceasta i se cere direct; se lasă însă ușor câștigată printr’o statornică influență în care nu se vădește scopul.

Din acest complex de realități a răsărit opera cea mare a Străjii Țării, care prin mărețele-i realizări s’a impus atenției publice, a câștigat și a influențat întregul popor, prefațând marea reformă a sufletului național.

Trasând liniile mari ale mișcării străjerești, Majestatea Sa Regele Carol II s’a dovedit un Mare Pedagog, care a știut să formuleze o pedagogie proprie Neamului Românesc. Prin felul cum a știut să îndrumeze tineretul în mijlocul căruia a așezat pe Insăș Augustul Său Fiu Moștenitor de Tron, prin luminile geniului Său ce che-zășuesc viitorul neamului, Suveranul a dovedit reale și strălucite calități de Educator.

Câtă deosebire între metodele vechi cu ajutorul cărora se făcea educația Fiilor de Regi și între forma profund umană și în acelaș timp națională, în care M. Sa Regele își crește unicul Fiul

Din cele -20 milioane de.locuitori ai Tării, prea puțini sunt acei ce nu L-au văzut și nu L-au înconjurat cu nețărmurită dragoste pe câmpul muncii și vredniciilor străjerești.

Pe nesimțite s’au statornicit legături sfinte între Coroană și Popor, suveranități contopite în Acel ce reprezintă destinele Neamului.

CTITOR AL PEDAGOGIEI ROMANEȘTI

EDUCAȚIA este în aceiaș măsură o știință și o artă. Cunoașterea legilor fundamentale ale des-voltării sufletești, pătrunderea temeinică a principiilor de evoluție și de influențare a individului, ca și alegerea mijloacelor cele mai potrivite pentru atingerea scopului educativ, cer din partea unui educator o cât mai cuprinzătoare cultură.

Modul de aplicare însă, ca și dexteritatea de a alege din acest mare depozit al pedagogiei armele sau materialul care să se potrivească vârstei, individualității, mediului ambiant și mai cu seamă să corespundă năzuințelor firești ale vremii, toate acestea cer din partea educatorului o deosebită abilitate, o artă.

Trebue să recunoaștem și s’o mărturisim, că până mai acum cinci ani nu aveam o pedagogie românească.

încercările lăudabile ale unor distinși și emeriți pedagogi, erau sublimate de spiritul tradiționalist al vremii trecute.

Cel care a avut curajul să transpună știința educației depe planul vast al generalității și teoriei, pe planul unor necesități de ordin național și social, Cel care a croit o haină proprie pedagogiei românești, este M. S. Regele Caroi II.

N’a enunțat teoretic o știință după care să se influențeze sufletul românesc, ci descifrând din năzuințele nației în mijlocul căreia S’a născut și trăește, comandamentele viitorului, a pornit la drum sănătos, experimentând cu clasa de școlari a Augustului Său Fiu, o nouă metodă cu un conținut autohton.

Ca și agricultorul înțelept, care înainte de a-și însămânța ogorul face o cultură de probă, tot astfel înaltul Ctitor al pedagogiei românești, înainte de a consacra noua metodă în opera de îndrumare a tineretului prin străjerie, a experimentat-o ani dearândul în restrânsă colectivitate școlară a Măriei Sale Marelui Voevod.

Sub directa supraveghere a Regelui-Pedagog, rezultatele obținute au fost strălucite.

Noua direcție a îndrumării tineretului, pornește dela ideia formării unui cetățean conștient de datoriile și drepturile sale, legat de brazda strămoșească prin trăirea vieții curate românești, cu fapte care să-l lege de mediul local și mai presus de toate, încrezător în destinele neamului său, iubitor și slujitor al simbolului unității naționale: Suveranul și Dinastia.

Pedagogia viitorului a fost fixată de M. S. Regele în pagini de o adâncă înțelegere a vremilor de azi:

„Străjerii sunt acei cari trebue să ducă mai departe această operă, nu cu arma pumnului, ci mai ales cu arma sufletului și a inimii românești.

Este o sarcină de dragoste, este o sarcină de credință, este o sarcină care devine un comandament moral mai presus de orice, pentru acela care-și iubește Patria. Pregătirea unei generații sănătoase pentru ziua de mâne, este cel mai înalt și mai sfânt comandament, pe care tre-bue să-l aibă conducătorii unui neam.

Rezultatul a ceeace se vede azi, este dovada că, un popor ca al nostru poate orice. Bine condus — condus mai ales cu suflet și cu dragoste — vom putea deveni un popor capabil să se impună admirației întregii omeniri". .

„Vouă străjerilor vi se cere un lucru, cere este chezășia unui progres sigur, vi se cere dragostea, pentru conducător și mai presus de toate, dragoste și conștiinciozitate de muncă.

Muncind fără preget, muncind cu dragoste, veți fi acei cari veți clădi o țară nouă, o țară puternică, o țară care nu va putea fi biruită pe nici un teren.

Aceasta trebue să fie credința care să vă conducă de azi înainte, și care trebue să fie idealul întregii voastre vieți.

Așa cum s’a început prin această mișcare a tineretului o viață nouă pentru țara noastră, tot astfel va trebui, dându-ne mâna cu toții, să creem în jurul acestei mișcări o viață nouă, pentru orice moment al Neamului nostru.

Voi, luptătorii de mâine și noi cei de azi, trebue să fim mânați de aceeași credință și de acelaș ideal.

Educația nouă care vi se cere, o educație de dragoste dat și o educație de disciplină, iată baza pe care va trebui așezată noua clădire a Statului român.

Către voi, dragi copii, la această serbare care îmi umple sufletul de nemărginită bucurie, merge sufletul și credința Mea și din toată inima vă spun acele cuvinte cari reprezintă un întreg ideal de viață:

„Curățenie de viață sufletească și trupească".

SANATATE1

(8 Iunie 1935).

„Ținând seama de cei încărunțiți în slujba Statului, de experiența lor întotdeauna folositoare și de devotamentul lor încercat, îmi dați voe, în această zi a speranței și a necesităților de clădire a viitorului, să Mă bizui pe avântul și rezervorul de energie al generației tinere și să ridic paharul. Meu pentru reînoirea sufletească a Neamului".

(8 Iunie 1935).

„Sufletul Meu se umple de bucurie și plecând din mijlocul vostru Mă simt înălțat. Un nou val de energie și de încredere Mă va urmări încă mult timp. Acestea le datoresc muncii voastre, credinței voastre, voiei bune în care lucrați. Voi care sunteți oștirea de mâine, o știrea cea salvatoare de pace, sunteți chemați a răspândi și a întări o credință nouă într’o Țară nouă".

(7 Iulie 1935).

„Străjerismul nu este în rezumat altceva, decât un efort de a ridica generațiile de mâine, spre a fi în toate folositoare Patriei".

„De unde a răsărit nevoia de a creia această mișcare, cred că este ușor de ghicit. Ea este o urmare a războiului. Tineretul nostru creștea fără nici un ideal. Atâtea manifestațiuni morbide se arătau, care pentru aceia cu dragoste de neam și cu simțul răspunderii viitorului, puneau o problemă vitală: „Ce va deveni această țară atât de frumoasă, atât de bogată, dacă generația de mâne trăește în această lipsă de avânt, această lipsă de ideal pentru lucruri frumoase și utile".

„Credința: baza oricărei acțiuni; trebue să arătăm deci tineretului nostru că, spre a propăși în viața lui, trebue să aibă înainte de toate credință. Credința în Dumnezeu și în Biserica strămoșească, credința în țara lor, credința către Acela care întruchipează patria: Suveranul. Dar dacă în sufletul lor, în toată firea lor, au acest îndemn al eului, ei mai trebue să învețe, că fără corolarul credinței: munca, nu poate îndeplini nimic.

Plecând deci dela aceste principii temeinice, am clădit tot idealul nostru de educație și tot programul nostru de muncă. Să nu uităm că ne adresăm în primul rând către elementele al căror suflet, mentalitate și trup sunt în plină formație, deci și mijloacele noastre trebue să fie alese ca să corespundă materialului ce-l luăm în primire.

Multă lume nu vede în toată această mișcare decât partea ei pur formalistică, formațiuni, ceremonial, costum, salut, etc.

Acestea nu sunt scopul, ci numai mijlocul. Partea formalistică are menirea de a așeza străjerul într'un cadru de disciplină, de spirit de corp, de camaraderie și solidaritate.

Prin aceste sentimente indispensabile pentru bunul mers al unei organizări sociale, voim să formăm un spirit care dela solidaritatea celulei, să devie un sentiment de solidaritate națională. Dela sentimentul de mândrie al micei unități, la sentimentul de mândrie al Neamului”.

„Noi nu suntem o școală, noi suntem o credință, un avânt. Lucrul nostru se face pe cât se poate în aer liber. Trăind în mijlocul naturii, îmbibând trupul cu aer curat, vroim să creștem tineretul astfel, ca să devie cetățeni puternici, curați și voioși.

O grijă deosebită o punem pentru desvoltarea sentimentului național. Copiii noștri trebue să învețe că dacă unele lucruri bune se pot aduce de peste graniță, sunt atâtea aci în pământul Țării și în sufletul poporului, care să facă din Români și neamul nostru, una din țările și unul dintre popoarele cele mai strălucite din lume.

Noi suntem o mișcare de regenerare națională și acei cari ne-am înhămat cu toată credința și dragostea la acest crez, știm că vom reuși, că generațiile de mâine ne urmează cu tot sufletul lor neprihănit și dornic de mai bine".

„Ce frumoasă va putea fi România de mâine, o țară unitară și solidară, împrejurul unui gând, deviza noastră: „Credință și Muncă pentru Țară și Rege".

Ora. străjerllor la Radio (2 Decembrie 1935).

„Tot viitorul unei țări se reazimă pe copiii de astăzi, deci sufletul lor, creșterii lor, trebue să îndreptăm toate gândurile și toate sforțările noastre.

Lozinca noastră trebue să fie salvarea zilei de mâine, prin o integrală educațiune a tineretului.

Această mișcare a străjeriei a luat acum în al doilea an de activitate, un avânt atât de frumos, încât ne dă cele mai frumoase nădejdi de viitor.

Acelora cari se îndoesc încă de frumusețea și utilitatea noastră, le recomand să se ducă la școli și în satele străjerești și să vadă ce real progres s’a dobândit în scurt timp.

E adevărat că ne-am înhămat la o operă uriașă, la o operă care cere timp spre a-și da roadele integrale.

Dar toți acei cari au pornit la drum, au pornit cd| atâta dragoste, cu atâta avânt, încât nu se poate, să nu ieșim pe deplin victorioși.

Românul are atâtea calități, atâtea virtuți și atâtea posibilități care, în nenumărate împrejurări au dormit și care numai prin avântul de neînvins al tinerimii trebuesc aduse la lumină și puse definitiv în slujba patriei.

Străjeria nu este școala de carte, ea este școala vieții pentru un neam întreg.

Străjerul înainte de toate trebue crescut să fie un bun cetățean, un desăvârșit patriot, iubitor de Neam și de Rege, mândru că este Român.

Străjerul trebue să desvolte esența virtuților Românismului și să le pună prin voința și credința sa în slujba României. Aceste generații pe care le creștem cu drag și grijă, trebuesc1 să fie mâne adevărații slujbași și ostași ai Patriei.

Trebue să aibă conștiința, că orice cetățean demn de acest nume, — începând cu Regele, — este toată viața lui un slujbaș și un ostaș al Țării.

Fiecare cetățean este o rotiță din mecanismul Statului, și pentruca întregul organism să fie pe deplin de folos, trebue ca fiecare, la locul unde l-a așezat sparta, să-și facă pe deplin datoria, mânat de un singur gând și călăuzit de un singur suflet, acel al neamului său.

Niciodată — privind acest falnic tineret plin de avânt — nu Mi se pare mai vie, vechea noastră zicătoare: „Apa trece pietrele rămân".

• Voi străjerii sunteți pietrele, voi sunteți temelia nepieritoare pe care voim să clădim o Românie mai bună, o Românie de neclintit în hotarele ei firești.

Acest tineret crescut în acelaș ideal — căruia îi făurim un suflet unic, plin de avânt, de încredere în slujba unui naționalism constructiv, fără de prihană — mâne când va fi vârstnic ne va da un popor care va fi în orice împrejurare la înălțimea sacrificiilor cerute de un patriotism desăvârșit".

„Luați și voi, cum trebuie să luăm toți, ce e bun dela părinții și strămoșii noștri; luați din năzuințele de veacuri ale Neamului nostru, acea tărie care ni-e fala, — și strânși uniți într'o singură voință, într’un singur avânt să plămădim România cea nouă a Românismului biruitor".

(8 Iunie 1936).

„Astăzi în fața primejdiilor cari tind să ne cotropească și din dreapta și din stânga, de peste tot, problema învățătorului s’a schimbat. El nu mai este acela care va trebui să învețe numai buchea cărții, nu mai este acela care până acum a avut și un rol economic; astăzi toate acestea trebue să dispară în fața pericolului enorm și ceeace se cere învățătorului este întărirea sufletului Românismului.

Și prin Românism, vreau să înțeleg scoaterea virtuților latente ale acestui neam, ca să facă din el una din gințile cele mai puternice și cele mai falnice ale lumii".

„Rostul vostru de a fi străjeri înseamnă cu mult mai mult decât un ceremonial sau o formalitate, înseamnă puterea unei credințe, lată dece sforțarea voastră să fie de a trăi acest crez. In ziua în care străjerul s'a legat în fața lui Dumnezeu și a mai marilor săi printr'un legământ, s’a legat nu numai pentru clipele când se adună cuibul, ci pentru întreaga viață, pentru toate împrejurările chiar până dincolo de viață, când se va găsi la câteva palme sub pământ".

(23 Aprilie 1937. Investirea Măriei Sale Marelui Voevod Mibai).

„Străjeria are menirea de a face ca ceeace am învățat, să aplicăm în fiecare zi, după puterile noastre, pentru binele tuturora. Individualismul în străjerie trebue des-voltat sub o formă, alta decât a fost până acum. Nu trebue să știm multe pentru noi, ci pentru toți. Să nu existe gelozie, să se spună că acela știe mai mult sau mai bine, să nu arate nimeni că este mai mare. Trebue desvoltat sentimentul ce s’a cultivat până acum în armată: cama, raderia, strângerea sufletelor laolaltă pentru binele comun.

Toți trebue să fie convinși să ajute pe aproapele cât poate și când poate. Fiecare locuitor, care trăește aici pe pământul românesc, are menirea hărăzită de Dumnezeu pentru binele colectiv. Primul ministru și măturătorul de stradă au aceiaș importanță socială dacă își îndeplinesc cu conștiinciozitate menirea lor, fiecare în spațiul lui. Să știe fiecare că nu poate fi bun român, dacă nu va face, acolo unde este, ceeace trebue să facă, când și cum trebue să facă cu conștiinciozitate și cu dorința ca tot ceeace face, să se răsfrângă în chipul cel mai fericit asupra tuturor, pentru progresul Neamului și Țării.

(5 Octombrie 1937. Breaza).

,J?iecare vreme cu nevoile ei. Mișcarea aceasta este o nevoe a vremurilor de azi, când toți, și mici și mari — mai ales cei tineri — năzuesc către noui idealuri, simt în sufletul lor nevoia unei munci închinate patriei și neamului. Am venit să umplem acest gol și să dăm tineretului românesc un nou crez, un nou avânt pentru binele patriei.

Unificarea națională a făcut-o generația dinaintea voastră; consolidarea acestei unificări, voi generațiile ce se ridică, aveți datoria de a o împlini. Iată de ce bucuria Mea e mare, văzând felul cum tineretul Meu a răspuns la chemarea ce I-am făcut și sub mândrele falduri ale drapelului străjeriei, s‘a înhămat la munca cea mare a României de mâine.

Acest viitor, pe care voi cei tineri îl veți făuri, este plin de jertfe, în tot cazul, cere o muncă încordată și o credință fără margini. Dar, dacă ea este adesea grea, ea trebue făurită cu voe bună și bucurie. La noi nu există sentimentul că te-ai jertfit pentru cauza ta, pentru neamul tău, ci numai bucuria nesfârșită că ai făcut un pas înainte și ai înfăptuit ceva în folosul obștei românești. Munca noastră este o muncă individuală, într’un efort comun, în folosul comunității. Această comunitate este una singură: România și Neamul Românesc. Orice mui\că pentru progresul acestei comunități este o binecuvântate a cerului.

(8 Iunie 1937).

„Noi nu suntem o școală searbădă, buchisită în cărți, noi batem puternic în piepturile Românilor adevărați.

Fără ură pentru alții, noi credem în puterea și dreptul de viață ale Românilor, noi credem că tot ceeace au clădit cu atâta râvnă înaintașii noștri este temelia pe care trebue clădit edificiul nou al României viitoare.

Străjerii au scris în crezul lor: PRIMATUL MUNCII, PRIMATUL PROPĂȘIRII NEAMULUI PRIN TOT CEEACE E SĂNĂTOS IN POPORUL NOSTRU.

In sufletul fiecăruia dintre străjerii de azi trebue să se înrădăcineze lozinca, că realizările individuale sunt toate pentru folosul obștesc.

Meritul fiecăruia este un adaos la progresul entității naționale românești.

In aceasta stă puterea noastră morală: INDIVIDUALITATE IN COMUNITATE.

Iată adevăratul naționalism constructiv, iată chezășia progresului nostru, iată visul străjeresc al viitorului.

Munca aceasta a fiecăruia, într'un scop înălțător de folos al entității românești, este cheia de boltă a puterii naționale românești de mâne.

Noi nu facem paradă, noi plămădim suflete și aceste suflete trebuie oțelite într’un crez; acest crez este adevârâtul patriotism: încordarea tuturor eforturilor — fiecare după putința sa, — pentru ridicarea și întărirea adevăratului românism creator.

Cu toate că aceste îndrumări sunt înfățișate prin cuvinte, Eu nu cer străjerilor cuvinte, ci fapte.

Faptele sunt singurele realități și străjeria trebue să fie reală".

„O nouă așezare s'a dat României, pusă pe temelia muncii și a credinței: s’a dat țării o nouă libertate, o libertate de disciplină făuritoare de progres.

Ritmul României viitoare va trebui să fie acela al credinței care vi se insuflă vouă.

In nici o acțiune nu trebue să mai persiste egocentrismul individual, ci numai credința că orice acțiune este menită să întărească patrimoniul comunității române.

Eu doresc ca aceste cuvinte, rostite azi vouă, să treacă dincolo de marginele, oricât de largi ar fi, ale organizației și să se sădească adânc în sufletul tuturor iubitorilor de Patrie,

Credințele și lozincele străjerilor să devie credințele și lozincele întregului Meu popor.

(8 Iunie 1838).

„Chemați la o școală de viață nouă, la școala care nu-i școală, ci viața însăși, vă îndrumați ca o oștire de neînvins spre țărmuri mai luminoase, spre vremuri mai sănătoase.

înălțarea și întărirea noastră nu o putem face numai prin măsuri c,u rezultate imediate, ci și prin o temeinică pregătire a viitorului.

Acest viitor este strâns legat de generațiile care vor veni; iată dece am făcut acea chemare către copiii Țării Mele, copiii de astăzi cari vor fi cetățenii de mâne.

In sufletul vostru voim să sădim acea credință nestrămutată în forța vie a Românismului, voim a face ca prin munca fiecăruia să propășească totalitatea Națiunii.

Fără o muncă stăruitoare individuală și fără o credință de neînfrânt în capacitate și destinele Neamului, nici un progres nu se poate clădi pe o temelie solidă.

Viață nouă, viață de avânt, viață de încredere în viitorul României, iată ce trebue dobândit dela tinerele vlăstare ale Țării.

Noi nu uităm și nu disprețuim trecutul, dar privim spre un viitor tot mai înălțat al României de mâne.

Avem o singură dorință, un singur avânt: „excelsior7“

Școala „Străjii” este o școală de viață, este o școală care se adapă din isvoarele vii ale naturii, din învățămintele de toate zilele.

Noi nu suntem o Românie care a început astăzi, ci suntem urmarea valurilor de strămoși care merg tot înainte, suntem trăsura de legătură vie între eri și mâine”.

„Dacă Straja s’a îndreptat către copii, lozincele ei, școala ei de viață și morala ei, formează un cod de purtare cetățenească, care trebue urmat de toți, chiar când nevoile vieții l-au silit, să desbrace uniforma tineretului.

Străjer nu este numai acela care poartă pe umăr insigna noastră, ci este acela care are o clădire sufletească deosebită, este acela care până în adânci bătrânețe trăește activ morala străjerească.

Ori și unde să se recunoască unul dintre noi, că e mai cinstit, mai voios, mai credincios, mai muncitor decât altul",

<8 Iunie 1939).