Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie

TEOFIL GH. SIDOROVICI

CAROL II

DIN CULMEA UNUI DECENIU
DE GLORIOASĂ DOMNIE

CAPITOLUL I

DIN VIAȚA MAJESTĂȚII SALE REGELUI CAROL II

REGELE NOSTRU

REGE!

Cuvânt pe care buzele îl rostesc cu evlavie și respect, vorbă cu înțeles tainic de cronică a trecutului, de siguranță a prezentului, de năzuință a viitorului...

Rege!

Prin această sonoră exteriorizare a unui sentiment unic, deschidem o fereastră dintr’un palat al unei plăsmuiri de basm și divinitate, pătrundem și noi în lumea conducătorilor de noroade și înțelegem un imn din care slava și mărirea se desprind ca niște aripi, ce duc în fâlfâiri de strălucire, o existență... o existență de muncă, de sbucium, de restriști sufletești, de îngrijorări, de rare bucurii...

Fiecare trăim plăcerea ori durerea noastră personală, la care se mai adaugă cele ale colectivității de familie. Cercul este restrâns.

Un Rege trăește însă viața milioanelor de supuși, bucurându-se cu ei, îndurerându-se de greutățile vieții lor, respirând complexul nevoilor vremii, cu idealurile, cu năzuințele, cu nădejdile generațiilor cu care va face istoria unui lung șir de ani.

Un Rege răspunde de soarta poporului Său în fața lui Dumnezeu și în fața istoriei.

— Ai vrea să fii Rege? întrebase odată cineva pe Voltaire.

— O! nu... nu, răspunse acesta, este o meserie pe care eu niciodată n’aș putea-o îndeplini, căci cea dintâi condiție ce ți se cere, este să nu-ți mai aparții...

O ZI DIN VIAȚA UNUI REGE

NOUTĂȚILE ZILEI MAI INTÂI

PĂTRUNDEM pe ușa largă a palatului ca’ntr’un templu de mistere. Sgomotul pașilor turbură liniștea încăperilor, de pe pereții cărora zâmbesc chipuri de demult, plăzmuiri de artă rară, ce-au înfruntat și vor înfrunta secole de-a rândul.

Odată cu răsăritul soarelui, un Om s’a așezat la biroul de lucru. De pe fereastra largă, perspectiva orizonturilor românești se deschide ca o pagină de heroglife care trebuesc descifrate.

E Regele nostru!

Tânăr, cu fața ușor bronzată de soarele ce l-a îmbrățișat în raze de foc și lumină, (cu prilejul deselor participări la momentele mai însemnate ale vieții obștești, cu privirea senină și ochi de cer albastru din cari isvorăsc torente de energie, cu statura de voinic ce simbolizează așa de bine sănătatea și vigoarea Neamului, cu voioșia întipărită pe față, Stăpânul unui norod de peste 20 milioane, e Cel dintâi gata la datorie.

În fața maldărului de ziare românești și străine, Suveranul se oprește ca un călător, care înainte de a-și continua drumul, cercetează cu atenție harta generală, pentru a se orienta. Nu-I face nimeni mai dinainte adnotări sau sublinieri de articole. Regele Țării vrea ca El singur să descopere și să sesizeze pulsul vieții obștești. Citește până și cele mai mici cotidiane ori periodice, căci oriunde în cuprinsul paginilor ieșite proaspăt din rotativă, se poate găsi un gând, o realitate socială, o sugestie.

Presa streină Îl interesează în aceiași măsură ca și presa națională. De-acolo desprinde ca dintr’o vâltoare în care clocotesc năzuințele popoarelor, drumul cel drept, pe care trebuesc îndrumate interesele Patriei.

Ține să fie informat asupra tuturor acțiunilor duse pe plan internațional și analizându-le în lumina ecourilor de presă, știe în ce măsură pot influența viața neamurilor.

Apreciază mult pe mânuitorii de condei ai scrisului zilnic și folosește anumite împrejurări pentru a discuta cu ei atitudini, în legătură cu problemele zilei. Libertatea opiniei este o lege dela care Suveranul nu s’a abătut niciodată. Pretinde însă o desăvârșită bună credință la oricare ziarist și o perfectă obiectivitate în tratarea sau critica diferitelor teme.

— Ziaristica, a spus cândva M. Sa Regele, nu este numai o profesiune, ci mai mult decât atâta, este o misiune, o școală care reflectă atât seriozitatea vieții unui popor cât și năzuințele lui de viitor.

Îl impresionau cu totul neplăcut atacurile pătimașe cu care se umpleau în trecut coloanele unor ziare cu privire la diferite persoane, atacuri ce întreceau anumite limite îngăduite.

MICUL DEJUN

DUPĂ profunda lectură a ziarelor, Suveranul ia micul dejun în intimitatea Măriei Sale Marelui Voevod Mihai, pe care-L îmbrățișează și-L sărută cu multă afecțiune părintească. Regăsirea aceasta după o noapte de odihnă, risipește par’că umbrele tuturor incertitudinelor și constituie răscrucea dela care amândoi pornesc cu bărbăție spre șantierele multiplelor preocupări: Este un tonic al vieții regale.

Micul dejun, după sistemul englezesc, cu fructe din abundență, este sobru și scurt.

Tictacul pendulei amintește stăruitor că bunul mers al statului Îl cere pe Unul la postul de comandă, iar pe Celălalt acolo pe câmpul uceniciei regale.

Aceiaș despărțire plină de dragoste urmează, după ce Fiul de Rege a schițat fugitiv programul dimineții, program fixat de cu seară de însuși M. S. Regele și Directorul școalei princiare. Tatăl face ultimile recomandări mândrului Său Fiu, care, îmbrăcat în bluza străjerească, cu mânecile suflecate, e gata de lucru. Orele de muncă Îi despart, pentruca să-i apropie în căldura aceleiaș înalte conștiințe a datoriei ce trebuie îndeplinită. — Spor la muncă Mihăiță...

Și Fiul de Rege, a cărei statură e gata s’o depășească pe-a Tatălui, se înclină respectuos, mulțumind cu’n zâmbet ce-I adâncește gropița din obraz.

AUDIENȚE DE SERVICIU

ÎN biroul, pe care stau așezate într’o desăvârșită ordine, vase ou flori, mape cu dosare, călimări, tocuri și alte requizite, câteva bibelouri și fotografii, Regele Țării își continuă activitatea.

Adjutantul de serviciu așteaptă, cu hârtiile urgente rânduite după însemnătatea problemelor ce conțin, semnalul de încuviințare a prezentării.

Suveranul citește cu atenție, se întoarce uneori asupra aceleiaș fraze, adnotează cu creionul pe margine, subliniază un fragment pecetluindu-l cu un semn de întrebare, schimbă un cuvânt care nu definește înțelesul unui aliniat.

Hârtia care I se pare că necesită un studiu mai aprofundat, o retine într’o mapă specială, pentruca s’o mai discute cu Sfetnicii în drept. Orice grabă în rezolvarea problemelor capitale, poate duce la un efect dăunător, de aceia totul trebue bine chibzuit.

După raportul Adjut. de serviciu, urmează Șeful Casei Civile și Șeful Casei Militare, după care se rânduesc audientele Miniștrilor Secretari de Stat, a ofițerilor Generali Comandanți de mari unități, a Șefului de Stat Major etc.

Mâna Sa albă cu degete mlădioase răsfoește atent filele dosarelor, în care spiritul de pătrundere al acestui geniu regal, răscolește până și cele mai mici detalii.

Suveranul României este un adevărat misionar al ridicării Neamului Său. Complexul vieții naționale și sociale cere o permanentă luptă pentru statornicirea uniui făgaș de viață adaptat la împrejurări.

Proectele ce se înfățișează trebuesc bine studiate și puse la punct. M. Sa Regele nu se bizue pe generalități.

Problemele militare își găsesc în acest desăvârșit Ostaș și Suprem Comandant, soluționările celei mai desăvârșite competențe.

E surprinzător pentru veacul nostru de specializări, această complexitate și cuprinzătoare activitate în toate domeniile vieții.

În aceiași măsură II pasionează problemele de ordin juridic, cele militare, cele de învățământ și educație, de sănătate publică, de asistență socială, de tehnică, de agricultură și finanțe, de apărare națională.

În audiențele Miniștrilor, se desbat totdeauna chestiuni de importanță capitală.

M. S. Regele Carol II este un fermecător partener în discuții și totdeauna găsește cea mai potrivită deslegare spinoaselor probleme.

Are o putere de răbdare într’adevăr unică și știe să’nfrângă prin argumente decisive păreri contrarii, fără să se prevaleze niciodată de Înalta-I situațiune. Recunoaște deasemenea orice opinie care ar evidenția justețea unei cauze, ori de unde ar veni.

Audiențele de serviciu sunt adevărate cursuri academice, unde se face prea puțină teorie, dar se face studiul aplicativ al vieții, la nevoile colectivității românești.

DEJUNUL REGAL

LA ora 14, Suveranul e anunțat că dejunul este gata. Măria Sa Marele Voevod iese în întâmpinarea Părintelui cu brațele deschise și împreună cu Adjut. de serviciu, se-așează în jurul mesei.

De multe ori are invitați personali, fie dintre Miniștri, fie din ofițerii armatei, fie din personalitățile marcante ale țării ori din străinătate, savanți, scriitori, ziariști, oameni de știință ori înalte fețe bisericești și conducători de instituții.

Dejunul este simplu și sobru, fără acea luxuriantă grămădire de mâncări cu sosuri picante. Obișnuit, Suveranul ia în timpul mesei un păhărel cu vin și rareori câte un pahar cu bere. Bucatele ce-I plac mai mult sunt cele care fac parte din bucătăria românească și în deosebi sărmăluțele cu varză, cu slănină afumată și smântână, ce fac deliciul meselor regale, mai ales când sunt de față invitați străini.

Între felurile de mâncare, Suveranul fumează cu poftă. De multe ori are invitați la dejun și pe Rezidenții regali, prefecții de județe și primarii orașelor.

Din interesantele convorbiri, pe care Suveranul știe să le poarte în toate domeniile de activitate profesională stăpânind temeinic până și amănuntele diferitelor probleme de specialitate, culege direct informațiuni prețioase asupra tuturor realităților de pe teritoriu. Se statornicesc cu acest prilej planuri de viitor potrivit ansamblului de lucru, dozându-se acțiunile fiecărei instituții, după nevoile vremii. M. S. Regele, arhitect ilustru al marelui laborator de muncă națională, apreciază vredniciile, dă sugestii de viitor și stimulează energiile creiatoare.

Îi place în mod deosebit să cunoască părerea diferitelor personalități și asupra domeniilor unde acestea nu activează.

De pildă, stă de vorbă cu omul de știință asupra problemelor de apărare națională, cu ofițerul superior asupra problemelor de educație, cu personalitățile tehnice asupra chestiunilor de artă etc. Din urzeala aceasta de idei, Regele Țării poate cunoaște temeinic atât nevoile urgente cât și năzuințele obștești.

Comunicativitatea de o înaltă noblețe regală, face ca pojghița rezervelor și distanța protocolară să dispară, făcând loc unei ambianțe de încredere, sinceritate și obiectivitate.

Dejunul regal își are apoi și partea de voioșie cu o notă veselă. Suveranul povestește cu mult farmec, întâmplări prin care a trecut, amintiri de demult, anecdote.

Râde cu atâta poftă, încât fără să vrei te trezești în hora unei voioșii, din care te reține din timp în timp realitatea că stai alături de Regele Țării.

M. S. Regele este un Pedagog și un Psiholog fără pereche.

Întâlnirile și convorbirile cu oamenii de seamă ai țării ca și cu acei ce poartă răspunderi mai modeste, până la țăranul, ce-și spune păsul fără ocoluri și vorbește cum i-i portul, prilejuesc Suveranului o cunoaștere profundă și justă apreciere a sfetnicilor Săi.

La unele discuțiuni participă și Măria Sa Marele Voevod.

Dealtfel în timpul dejunului, Fiul de Rege povestește din întâmplările zilei, farmecul programului, și ghidușiile camarazilor de clasă.

Câteodată M, Sa încuviințează să se invite la masă și camarazii de școală ai Măriei Sale, cu care prilej Suveranul se regăsește în anii adolescenții exuberante.

DIN NOU LA LUCRU

DUPĂ dejun, Suveranul se odihnește fără să doarmă, o jumătate de oră. Se plimbă singur pe aleele parcului regal, urmărește cu mintea un proces ce nu s’a cristalizat încă, se oprește sub creanga lăsată a unui castan ascultând trilul unei pasări, își lasă privirea să se afunde în boschete de umbră, ori se încântă de sborul elegant al unei rândunele.

Câteodată pornește cu mașina spre marginile păduroase ale Capitalei să se recreeze în plin aer, dar ora 15 Îl regăsește din nou în cabinetul de lucru, unde dosarele așteaptă o apostilă și o semnătură de întărire regală.

Reîncep apoi audiențele.

Personalități streine în trecere sau în vizită la noi în țară, conducătorii instituțiilor Ctitorii regale, conducătorii înaltelor instituții de cultură, Academiile, Societățile de binefacere, etc. etc.

Înaltele ctitorii ale M. S. Regelui, creiate cu multă trudă și cu sacrificii personale, formează câmpul unei permanente preocupări regești. Nu-I plac ficțiunile. Înaltul gir regal nu este o formă. Majestatea Sa le conduce efectiv, fixându-le doctrine și mijloacele de acțiune. Se interesează apoi de-aproape de bunul mers al lor, le inspectează și le îndrumează permanent. Niciodată Regele României nu se mulțumește cu jumătăți de măsură. Când s’a convins de necesitatea imperioasă a unei instituții, îi urmărește realizarea cu o perseverență de neînvins.

Cercetează cu de-amănuntul întreaga lor activitate pentru a nu rămâne la suprafață, ci a coborî în fondul problemelor pentru rezolvarea cărora au fost creiate.

În audiențele de după amiază, Majestatea Sa cercetează împreună cu apropiații Săi colaboratori, atât metoda de lucru cât și posibilitățile de realizare ale planului minuțios întocmit.

În legătură cu diferitele Societăți pe care le patronează, Suveranul nostru nu rămâne niciodată la bariera formei.

Chiamă pe conducătorii lor, se interesează statornic de bunul lor mers, le descoperă punctele slabe și le coordonează activitatea.

Din timp în timp, atunci când audiențele nu se grămădesc în număr prea mare, M. Sa Regele asistă la lecțiile Măriei Sale Marelui Voevod Mihai, urmărește programul zilei și completează directivele generale ale pregătirii ce se dă Augustului Moștenitor de Tron.

Iar când seara își coboară din nou aripa ocrotitoare peste frământările obositoare ale zilei, când sbuciumul atâtor preocupări începe a se liniști, când mașinile nu se mai vântură grăbite prin curtea palatului, atunci o frunte obosită se ridică de pe brazda nesfârșită a ogorului regesc și pașii Suveranului se îndreaptă din nou spre parcul de castani, cu umbre prelungite peste ronduri de flori mirositoare.

CUM IȘI PETRECE SEARA

ÎN jurul orei 20, M. S. Regele servește cina în apartamentul privat. Masa de seară este frugală.

Consultă programul de radio și-I face deosebită plăcere să asculte muzică clasică și românească. Îl interesează deasemenea conferințele rostite la microfon, în legătură cu diferitele probleme de activitate.

Câteodată alege din discoteca personală discuri, pe cari le reproduce patefonul. Cufundat în fotoliu, Suveranul se lasă furat de vraja melodiilor, antidot minunat al grijilor de peste zi.

Îi plac deasemenea simfoniile de orgă, pe care a instalat-o în Sala Tronului, unde din când în când se dau concerte muzicale din operele de seamă, conduse de marii maeștri ai orchestrelor române și străine. La aceste concerte iau parte și invitați, alături de Casa Militară și Civilă.

După un mic joc cu Măria Sa Marele Voevod, Suveranul își îmbrățișează cu părintească afecțiune Fiul, de care se desparte apoi, trecând în biroul personal.

Aici găsește raportul bibliotecarului, în care sunt trecute lucrările apărute în țară, iar din străinătate cele mai importante. Un Suveran, așa cum este M. S. Regele Carol II, vrea să fie la curent cu literatura, cu arta, știința și technica.

Citește mult și subliniază pasagii mai frumoase ori mai interesante. În timpul audiențelor, sau la reuniunile dela dejun, Suveranul se întreține cu cei de față asupra lucrărilor de seamă recent apărute, recomandându-le uneori ca isvoare de folos în variatele preocupări sociale sau naționale.

De foarte multe ori, atunci când orchestrația tumultoasă a acestui nesfârșit șantier de muncă, al Capitalei, și-a zăgăzuit în liniște cel din urmă ecou, în singurătatea Palatului Regesc, la un biurou pe care dintr’o lampă plouă raze de lumină, o frunte sprijinită de mână își prelungește efortul, pentruca a doua zi o lege nouă să accelereze ritmul vieții naționale, ori un decret să statornicească altă albie treburilor publice.

Înzestrat de Dumnezeu cu o putere de muncă puțin comună, Suveranul României învinge cu ușurință cele mai mari eforturi fizice și intelectuale.

Hotărîrile ce ia sunt adânc chibzuite. Nicio măsură pripită, nici un gest prematur. Carul statului trebue îndrumat pe cărările cele mai bune și cele mai potrivite.

Nu-și precupețește niciodată osteneala. Dimpotrivă, Majestatea Sa simte o adevărată plăcere a efortului, dus uneori peste limitele unei rezistențe fizice.

Dintr’un depărtat colț de țară, un apel al unei autorități, uneori modeste, solicită Înalta-I prezență la o inaugurare de monument, la o sfințire de biserică, la o depunere de jurământ, la o prăznuire istorică etc.

Suveranul Și-o trece în „memento" zilnic și face tot ce-I stă în putință pentru ca să răspundă chemării. E soare dogoritor sau ploaie, e aproape sau departe, nu-L interesează. E țara Lui și norodul Îl așteaptă. Cu o suită restrânsă și cu un ceremonial simplu, M. S. Regele pornește la drum dintr’un capăt la altul al tării.

Cetim în această prodigioasă dărnicie de atenție regească, pilda vie pe care o oferă Augustului Său Fiu Moștenitor de Tron, nelipsit dela solemnitățile patronate de Suveran.

Îi place nespus de mult să se găsească între copii, între străjeri. Vorba lor cu stângăcie de gesturi Îl amuză. Copiii prind însă repede curaj, căci Regele Pedagog știe să se coboare până la ei, încurajându-i și câștigându-i.

Odată, la Araci, vizitând realizările străjerești din acest sat ardelean, Majestatea Șa Regele se opri lângă o căsuță în poarta căreia, o fetiță se ițea să-L vadă mai bine.

O mângâie pe fată și o întrebă cum o chiamă.

Fetita rosti repede numele și după ce Suveranul se depărtă câțiva pași isbucni în plâns.

— Dece plângi? o întrebăm noi.

— Am vorbit cu Regele, putu să răspundă printre sughițuri fetita. Era exteriorizarea celei mai nețărmurite fericiri.

PASIUNILE UNUI REGE

ÎN afară de marea și puternica pasiune a conducerii treburilor Țării, după planul atotcuprinzător întocmit și susținut de cea mai vastă cu putință rețea informativă în toate domeniile de viață, Suveranul își are câteva pasiuni personale.

Conducerea automobilului, unul din multiplele sporturi, Îi creiază o stare sufletească recreativă, după care energia de lucru sporește.

Pe vreme rea se retrage în biroul filatelic, unde trăește clipe de adâncă satisfacție, întocmind și completând mereu vasta colecție de mărci, strânse din toate unghiurile pământului și din toate vremurile. Câte nu descifrează Suveranul în chipurile ce apar pe minusculul ecran al pătrățelelor zimțuite și ce istorie universală se desprinde ca dintr’un film evocatori

O altă pasiune a M. S. Regelui este vânătoarea.

Nu din dorința de a ucide animale sau păsări, ci din plăcerea de a evada din timp în timp, afundându-se într’un hățiș de codru, în umbra sihlei plină de mistere, în lumea tăcută și speriată a jigăniilor, unde poți simți o emoție rară, ce-ți dă fiori necunoscuți.

O vânătoare înseamnă reconfortarea trupească și sufletească cu oboseli de drum pe cărări de picior, cu așteptări prelungite în trâmbe de zăpadă, cu hurducări de căruțe pe jumătate încărcate cu fân, cu masa luată în grabă în luminișuri de codru fără lachei și fără tacâmuri, dar cu voioșia haiducească a lipsei de griji.

La vânătoare, M. Sa Regele invită o serie de personalități, chiar dacă nu toate sunt familiarizate cu acest sport.

E totuși un prilej de cunoaștere reciprocă, de lămurire a unor atitudini, de rezolvarea problemelor la ordinea zilei.

În rariștea, unde în amurg se aprinde focul și unde se pregătesc fripturi vânătorești, Suveranul își descoperă una din cele mai luminoase laturi ale strălucitei Sale personalități. E Omul pe care-L nimbează însușirile rare de bun tovarăș, de stimulator al isprăvilor vânătorești, plin de umor și nesecat tezaur de povești.

Atunci e mai vesel ca oricând și orice glumă Îl amuză. Râde până la lacrimi și spiritele cu care își punctează vorbirea, ating înălțimi nebănuite. E românul plin de duh cum zice poporul.

O altă pasiune a Suveranului o constitue câinii.

Are doi pekinezi favoriți cari aproape tot timpul stau în preajma Augustului Stăpân, umbre credincioase și pline de drăgălășenie.

TRĂSĂTURI CARACTERISTICE

CEL ales de soartă să chezășuiască destinele unui popor, întrunește în chip armonic toate însușirile reale ale unui Strălucit Conducător.

Rareori se supără și-atunci numai pentru a determina o grabnică îndreptare de greșeli.

Niciodată nu jicnește. Cuvântul Său este hotărît, fără putință de a fi răstălmăcit, dar în acelaș timp nu poartă accentul imperativ.

Respectă opinia tuturor, celor de bună credință.

Ține să cunoască bine pe acei cu cari colaborează, le apreciază meritele, dar, sub o formă care nu jenează, le arată și greșelile. Observațiunile Suveranului nu lasă niciodată amărăciuni în suflete. Din contra, năzuință de îndreptare și recunoștință.

De multe ori nu e nevoie să-Și manifeste părerea prin vorbe. Un gest, o privire, sunt deajuns pentru cei deprinși să-L cunoască.

Atmosfera de veselie Îl încântă.

Una din marile însușiri regale, este aceia, de a nu se lăsa influențat direct. M. Sa Regele ține să se convingă personal înainte de a lua o hotărîre. Când s’a convins însă, măsura nu menajează pe nimeni.

Prietenii personale, nu poate avea.

Îi sunt prieteni toți acei ce-L înțeleg și-L ajută prin vredniciile și spiritul lor de jertfă închinat binelui obștesc și prin acest unghi le apreciază meritele și-I stimează. Prieteni ai Suveranului pot fi și sfetnicii de sus, ca și orice țăran de jos.

Înalta prețuire a Suveranului e în funcție de ceeace un om poate contribui la ridicarea Neamului. Atât și nimic mai mult.

Nu-I plac acei ce caută să se insinueze, ca și acei cari rămân într’o rezervă dincolo de elementarele obligațiuni fată de problemele interesului obștesc.

Iubește mult sinceritatea oriunde-ar întâlni-o: la copilul cu privirea limpede și naivă, la țăranul cu vorba pe șleau, ori la cei din fruntea treburilor tării.

Nu-L încântă laudele și nu-L impresionează criticile. E omul ce se privește sincer, în oglinda proprie-I conștiințe.

Dintre cei ce-I sunt colaboratori, nimeni nu are dreptul să se prevaleze de favoruri speciale. Suveranul e al țării întregi și în măsură egală, dragostea Lui se reflectă asupra tuturora.

Cine crede că măgulindu-L se apropie de El, se înșeală, căci în fond se depărtează.

Îi plac reuniunile unde veselia este nealterată de protocol, dar Îi displac balurile și dansul.

Se înduioșează de durerile omenești și nimic nu-L impresionează ca lacrimile unui copil.

Ajută din caseta personală familiile sărace împovărate de numeroși copii și se bucură nespus când Înaltu-I gest găsește imitatori.

Îl impresionează deasemenea nenorocirile, oriunde și în orice mediu s’ar abate, căutând să le ușureze prin Înalta-I prezență sau ajutoare personale.

Primejdiile de orice natură, nu-L derutează. Cu sânge rece le judecă prin prisma unei desăvârșite obiectivități.

Stăpânește orice situație, iar calmul ce manifestă se răsfrânge asupra tuturora.

E un mare iubitor de ordine căci, după cum deatâtea ori a afirmat, ordinea este virtutea ce se învață dela natură.

Măsurile exagerate de pază, Îl afectează. E fericit când poate scăpa de ele. Vrea să ia contact nemijlocit cu poporul și cu copiii, iar, ca să nu-i intimideze prin fast, vine îmbrăcat în simpla uniformă de Mare Străjer.

E aspru cu sine în îndeplinirea datoriilor.

Deaceea, în timpul manevrelor, la solemnități, parade etc. dă primul exemplu de punctualitate și conștiinciozitate.

Punctualitatea, mai cu seamă, constitue pentru M. S. Regele un act de onoare. Nu-și îngăduie niciodată derogarea dela acest principiu și tot astfel pretinde dela toți, respectarea lui.

Când un bărbat de stat, căruia i se fixase audiența de o oră a întârziat 45 minute, Suveranul l-a întrerupt binevoitor după ultimul sfert de oră, amintindu-i că audiența a luat sfârșit.

Bucuriile cele mai mari ale Suveranului nostru, sunt acelea care se referă la progresul național și la puterea cu care națiunea se afirmă în concertul popoarelor lumii.

Grija de oștire, stă în fruntea tuturora.

E un neîntrecut strateg și orice manevră la care participă activ, Îl pasionează. La critică folosește argumente de o înaltă valoare tactică și uimește prin agerimea cu care pătrunde în miezul diferitelor situații. Este un strălucit ofițer de Stat Major, cu o pregătire militară desăvârșită.

A trăit în mijlocul soldaților și ofițerilor încă din anii adolescenței și în timpul războiului a organizat minunatele trupe ale vânătorilor de munte, pe care le-a și comandat pe front.

Iubește pe soldat și preocuparea de căpetenie este aceia de a-l pune în condițiuni excelente de viață, atât în timp de pace cât mai cu seamă în timp de război.

Iubește deasemenea pe ofițer și-l vrea cât mai apropiat de sufletul ostașului, căci spiritul de camaraderie coboară luminos dela Rege până la ultimul soldat.

Este un mare amator de artă și posedă una din cele mai însemnate colecții de picturi și sculpturi.

E un mare iubitor de artă veche bisericească pe care o cunoaște și o apreciază.

Pe nesfârșitul hali al etajului de sus dela Palat, se văd din loc în loc icoane de sute de ani, tablouri cu renume și obiecte sculptate ori pirogravate.

Îi plac culorile ce se armonizează fără să supere ochiul și măiestrita lor îmbinare o ia dela florile naturii.

Caută prin orice mijloace să ridice standardul de viață al oricărui român în toate domeniile: higienic, nutritiv etc. Când a dat uniforma albă străjerilor, s’a gândit, întâi de toate, că ea constitue un bun prilej de a sădi în tineret, băeți și fete, deprinderile de curățenie, căci albul trădează cea mai ușoară pată. Va sili în felul acesta să se spele cămașa și basca cât mai des și în acelaș timp, corpul să fie curat.

— Uniforma străjerului, a spus M. Sa, trebue să fie expresia sufletului său și oglinda calităților sale de vrednicie.

Suveranul este foarte chibzuit în cheltueli și foarte econom. Își administrează bunurile personale ca unul din cei mai desăvârșiți gospodari și nici-o sumă nu se plătește fără să fi avut în prealabil aprobarea și semnătura Sa. E însă foarte larg atunci când poate ajuta sau pune în valoare anumite laturi ale domeniului regal prin creiații de tot felul.

Spiritul acesta de chibzuință l-a imprimat și finanțelor publice, a căror redresare se datorește într’o largă măsură exigenții Suveranului în ceeace privește natura cheltuelilor.

A moștenit într’un amestec armonic de sânge, toate marile însușiri ale rasselor cu care se înrudește, altoindule pe caracterul, vitejia și omenia românească, ce stau la temelia strălucitei Sale personalități.

Dela Anglo-Saxoni, acel spirit de perfect Gentlemen, de caracter neșovăelnic și de self-gouvernement.

Dela Germani, tenacitatea și perseverența în acțiune, spiritul de temeinică organizare și înclinare spre latura practică a vieții.

Dela Latini, vioiciunea, temperamentul, spontanietatea și ușurința de a sesiza și a se adapta împrejurărilor.

Dela rassa Slavă, înclinare spre misticismul măsurat al credinței, puterea de a se înfrâna, dragostea de aproapele și practica rânduelilor bisericești.

Religia este o necesitate imperioasă a vieții obștești și suprema lege a existenții unui popor.

De aceea, Suveranul nu precupețește nimic din ceeace ar contribui la transformarea bisericii creștine într’o biserică vie, dinamică și cu adevărat necesară pentru hrana sufletească a neamului românesc.

PROFUND CUNOSCĂTOR A TOT CE ESTE ROMÂNESC

CEL ce s’a născut în sânul poporului românesc, Prințul, așteptat de un neam pe care vremea cu ale ei frământări l-a înzestrat cu atâtea calități, avea să poarte în sânge tainicul fior al dragostei de trecut și iubirea pentru întreaga noastră artă populară.

Rar popor în care să predomine atâta gust artistic. În sufletul Românului, frântură a naturii dintr’o armonie divină, se oglindește nemijlocit un întreg mileniu de existență.

Ținut sub nedrepte supușenii și luptând din greu, cum spune cronicarul „la răspântia tuturor răutăților", poporul nostru n’a avut tihna trebuitoare pentru meșteșugul învățăturii, care să-i pună în valoare vredniciile din orice câmp de activitate.

Pe vremea când noi luam calea codrului părăsindu-ne așezările din albiile râurilor pentru a ne strânge în grupuri de luptă sub conducerea câte unui Cneaz sau Voevod, pe vremea când scrutam îngrijorați din vârfuri de stejari, orizonturile turburate de colbul năvălirilor barbare, pe acea vreme neamurile apusului pe care le apăram noi aici la porțile Orientului, își vedeau, tihnite, de treabă, ridicând cetăți de cultură, monumente de artă, ori alte opere de înaltă civilizație.

Dar geniul poporului nostru s’a manifestat totuși, chiar în acele vremuri de restriște.

O civilizație proprie și-a statornicit temeiuri puternice, în forme cu totul deosebite.

N’am avut arhitecți de mare renume, dar ne-am durat cetăți și locașuri de închinăciune ce-au înfruntat secole dearândul. N’am avut pictori cu renume, dar pe zidurile mănăstirilor voevodale, mâini de artiști au zugrăvit chipuri și întâmplări ce astăzi constitue o mândrie pentru noi și obiect de studiu și cercetări pentru străinătate.

N’am avut o tehnică a construcțiilor, dar căsuțele noastre de munte cu pridvoare și porți înflorate ca și bisericuțele cu turnuri prelungi, dovedesc un gust artistic neîntrecut.

N’am avut o literatură scrisă, căci binefacerile învățăturii de carte abia târziu au poposit pe meleagurile noastre, dar descifrăm năzuințele trecutului prin alte semne decât cele ale scrisului.

Ce sunt oare minunatele încrustări în lemn de pe stâlpii de stejar ai porților, de pe ușile bisericilor, de pe grinzile căsuțelor ori de pe ghioagele luptătorilor, decât expresii plastice de gânduri și nădejdi? Ce sunt înfloriturile de pe covoare ori de pe altițele iilor, ce sunt doinele și cântecele păstrate din generație în generație, ghicitorile, glumele, jocurile, obiceiurile, portul, decât o exteriorizare a sufletului românesc, lăsat urmașilor ca o vastă bibliotecă de arhaică cultură?

Ce sunt acele plăsmuiri pline de filosofie a baladelor populare, poveștile spuse la gura sobei, viersul fluierului, ori al frunzei, naiul și cobza, buciumul și cavalul?

Trecutul nostru nu și-a putut scrie civilizația, dar a lăsat-o moștenire din veac în veac, încrestând-o în suflete.

.......................................................

Toate acestea le-a cunoscut din frageda copilărie M. Sa Regele Carol II. Nimeni ca Suveranul nostru n’a pătruns mai adânc taina cea mare a trecutului românesc. I-a simțit farmecul și s’a lăsat atras de plăcerea cercetărilor, descoperind ceeace scăpase multor specialiști în materie de artă populară și folklor.

.......................................................

Odată, vizitând un mare muzeu din Capitala unei provincii, s’a oprit în fața unui covor vechiu, cu un colorit pierdut, pe eticheta căruia sta scris modelul, vechimea și regiunea unde fusese lucrat. Majestatea Sa Regele examinează cu atenție acest obiect de artă populară și se adresează directorului ce da lămuriri:

— Acesta nu pare a fi model oltenesc. Aș vrea să văd catalogul căci am impresia a fi mai degrabă din Banat.

Spre uimirea tuturor celor de față, într’adevăr, catalogul indica o localitate din Banat așa cum afirmase Suveranul cunoscător.

............................................................

Trecând printre șirurile de eleve ale unei școli normale din nordul țării. Majestatea Sa admiră frumoasele costume naționale și spuse adresându-se directoarei:

— Frumoase costume, dar nu înțeleg un lucru, când aveți portul Dv. moldovenesc așa de pitoresc, dece ați ales costumul național din Vâlcea?!

Arătându-I-se apoi un costum tipic gorjan, Suveranul deasemenea remarcă:

— Da, totul e din Gorj, afară de cămașă al cărei model e din Argeș.

............................................................

Altădată vizitând o veche mănăstire Voevodală, un profesor de istorie rezuma epoca cu întâmplările mai însemnate ale vremii. Suveranul ascultă cu deosebită bunăvoință dar la sfârșit, spre uimirea profesorului, intră în atâtea amănunte legând evenimentele epocii și determinând împrejurările istorice, încât puse în mare încurcătură pe omul de specialitate. Tot astfel asupra picturii vechi și caracterului ei, asupra inscripțiilor etc. Era savantul istoric legat de orice colțișor al pământului țării Sale cu urme de demult, evocatoare de mândrie românească.

............................................................

Un mare savant englez vizitându-ne țara, a fost primit în audiență de M. Sa Regele și reținut la dejun. Târziu, la plecare, părăsind Castelul dela Sinaia se adresă adjutantului de serviciu:

— Am impresia că plec dintr’o sală unde mi s’a ținut cea mai documentată prelegere asupra originii poporului Român. Suveranul Dv., dincolo de mantia Regală, poartă toga celui mai autentic cercetător de hrisoave și celui mai competent om de știință. Ferice de țara asupra căreia își întinde sceptrul domniei.

............................................................

Tot astfel în domeniul tradițiilor strămoșești, M. Sa Regele, înțelegător al valorii lor pentru întregul popor, s’a străduit nu numai să le practice ori să le cinstească prin Înalta-I prezență, atunci când Augustul Său Fiu Moștenitor de Tron le pregătea alături de ceilalți camarazi de clasă, dar mai presus de toate, a căutat să le înțeleagă tâlcul, adică să descifreze în ele acea istorie nescrisă a vieții străbune.

Suveranul ține cu tărie la obiceiurile Țării Sale și veghiază ca ele să nu fie uitate sau influențate.

În locul bradului împodobit la sărbătorile Crăciunului, obicei împământenit în vremea de după război, la Palat s’a colindat cu steaua făcută de Măria Sa Voevodul, s’a cântat „Florile Dalbe” și s’a trosnit din bici cu „Plugușorul”: Mânați măi, hăi! hăi!

Într’unul din drumurile pe care Majestatea Sa Regele le face cu atâta plăcere prin țara Sa, I-a răsărit în cale într’o geană de pădure, o cruce veche cu scrisul ros de vreme și aplecată pe o parte. Suveranul s’a aplecat asupra pietrii pe care mușchiul împletise o măiastră și fină broderie verde, pentru ca din jumătățile de litere slavone să reconstitue pecetea vremii pe care n’a cuprins-o cronica, sau pergamentul sdrențuit.

De 271 ani stătea acolo în rariștea scăldată de soare, biciuită de ploi și mângâiată de razele albastre ale lunii, pentruca în stânca ei cioplită de o mână dibace, Marele nostru Rege să poată ceti mărturia vredniciei românești de-acum trei secole.

............................................................

M. Sa Regele este un mare admirator al portului național. Cu prilejul învestirii M. Sale ca Mare Vornic al Arcașilor Bucovineni a rămas profund impresionat de nesfârșitele coloane ale miilor de bucovineni tineri și bătrâni, femei și copii, toji în portul lăsat din strămoși pe deasupra căruia înflorea panglica tricoloră. Cu tulnicele pe umeri, ou fluerul la brâu și cu căciulile împodobite, trecea o armată nouă de suflete românești, desprinsă ca dintr’o veche cronică a vremii lui Ștefan Voevod.

Iar Suveranul a stat în mijlocul lor, luând masa în aceeaș dumbravă depe malul Moldovei, ascultându-le cântecele și admirându-le jocurile.

— Ce frumos ar fi ca pretutindeni să reinvie portul național, a spus atunci Majestatea Sa.

Deaceea, STRAJA ȚARII și-a înscris printre obiectivele principale, întoarcerea la portul străbunilor, folosind cămașa de cânepă și portul regional.

............................................................

Cel dintâi Cetățean al Țării este și un mare iubitor și ocrotitor de codru, de munte, de râurile cu torente tumultoase, de rariști luminoase, de toată acea măreție a firii ce înaltă sufletul. Așezarea de basm dela Sinaia cu Peleșul ce-și îngână mereu povestea, cu freamătul codrului ce se destăinuește cui vrea să-l asculte, cu piscurile pleșuve ale Bucegilor, cu florile ce râd din margini de cărări, cu bisericuța veche de lemn adusă din Sihla Zarandului, cu toată armonia de basm a cuibului unde Dinastia noastră și-a petrecut răstimpul de odihnă, toate acestea, dovedesc un înalt gust artistic și o nestăvilită dragoste de natură.

La construcția Palatului Regal, care, așa cum fusese moștenit, nu mai corespundea mândriei României Mari, trebuia să se taie câțiva copaci ce secole dearândul dăruiseră umbră și farmec așezării voevodale.

M. Sa Regele a cerut să rămâie acolo unde sunt. Prea Îi spuneau multe și prea se legau ca o verigă de porțile trecutului. Deaceea se pot vedea astăzi ca niște străjeri ai vremii, ocoliți de cimentul teraselor și dând un farmec deosebit, măreței deschideri a Palatului. Sub acești copaci și-a petrecut copilăria, și prezenta lor e atât de odihnitoare pentru Cel așezat de soartă în scaunul de Rege al României.

CAPITOLUL II

PE ȘANTIERUL MUNCII DE RIDICARE A NEAMULUI

PRIN GRAȚIA LUI DUMNEZEU ȘI VOINȚA NAȚIONALĂ

ÎNCĂ din cea mai străveche alcătuire a Neamului nostru, din cea dintâi orânduire națională, spre Dumnezeu și spre Domn ne-am îndreptat gândul.

La zămislirea poporului Român, altoit pe tulpina Daco-Romană, credința în Cel Atotputernic a stat ca o făclie de veghe și lumină.

Poate că nu este neam care să fi încredințat soarta cu mai multă căldură, dragoste și nădejde în mâinile ziditorului lumii, ca noi Românii.

Deaceea am și dăinuit, străbătând pripoarele istoriei cu sabia într’o mână și Crucea în cealaltă.

Am fost un popor plăzmuit din răscruci de vremi și la răspântii de năvăliri.

Cea dintâi tresărire de conștiință națională, a început cu acelaș cuvânt cu care și azi Românul își începe lucrul: „Doamne-ajută!“

Când îți reazemi încrederea vieții în puterea lui Dumnezeu, aștepți cu seninătate izbânda. Câte văleaturi nu păreau că ne sunt lespezi de mormânt! Câte neamuri sprijinite pe forță și ambiții, n’au trecut cum trec zăpoarele primăvara la topirea zăpezilor! Noi, pietrele, am rămas.

Ce taină ne-a păstrat ființa?

Credința nestrămutată în Dumnezeu, ca și dragostea și încrederea în Cel miruit de El să ne călăuzească soarta: în Domn și Rege.

Prin aceștia am izbândit.

Românul de azi ca și străbunul de odinioară își face aceiaș mărturisire de credință:

Un Dumnezeu avem în cer,

Un Rege pe pământ avem...

Credința nestrămutată în aceste două icoane ale eternității, nu ne-a putut-o smulge din cugete nici-o supușenie, nici-o silnicie.

Ce frumos ne vorbește Marele nostru Suveran despre însemnătatea bisericii străbune:

„In trecutul nostru, cheia de boltă a rezistenței naționale a fost biserica — căci noțiunile de patriotism și de credință se confundau într’una singură — influența organizării sale a fost covârșitoare, în decursul vremurilor.

In lăcașurile sfinte de sub jurisdicția Mitropoliei moldovenești, s’a putut păstra în vremuri de răzmerițe și de bejenie, credința în puterea de rezistență națională".

(Comemorarea Iul Alexandru cel Bun — 30 Octombrie 1932).

„Biserica noastră pravoslavnică, întărindu-se, pătrunzând cu adevărat în sufletele tuturor, are acest rol covârșitor de a oțeli românismul, de a-i da putere, de a-l face nepieritor".

(Investirea episcopului de Cetatea Albă și Ismail — 24 Aprilie 1934).

„Biserica lui Hristos, și în deosebi a noastră cea ortodoxă, este o biserică îngăduitoare, o biserică a bunătății, a milei și a păcii.

Păstorii acestei biserici trebue să facă dintr'însa un lucru viu.

Credința nu stă oblojită, numai în cele patru ziduri ale bisericii, ci în sufletul fiecăruia.

Aveți grija acestor suflete, doritoare de pace, doritoare de bine".

(Investirea episcopilor de Huși ei Caransebeș — 8 Martie 1934).

„Biserica a fost centrul cultural al vieții românești, și e bine ca ea să rămâie tot astfel".

(Investirea episcopilor de Huși și Caransebeș — 8 Martie 1934)

„Biserica este a lui Dumnezeu și a neamului, deci și a Regelui, care prin faptă și lege întruchipează neamul; numai lor trebue să le slujească Biserica, și aceasta spre întărirea și demnitatea ei".

(Investirea Mitropolitului Bucovined — 30 Octombrie 1935).

Popoarele fără scutul credinței, oricât de tari vor fi fost, au rămas doar în paginile cronicilor prăfuite de vremi.

Unde sunt Tătarii, Cumanii, Pecenegii, Avarii?... Ca fumul s’au risipit, înghițiți de alte seminții ale pământului.

Noi am rămas.

Despărțiți cum am fost, nu ne-am rătăcit totuș. Aveam în suflete Credința în Cel de Sus și Nădejdea în Cel de pe pământ.

Prin ele Domnitorii trecutului și-au făcut loc în istorie, istorie pe care au împodobit-o cu vrednicii fără de seamăn.

Cu câtă nespusă mândrie cetim azi, în letopisețele vremii, titlurile voevozilor de demult:

„Io Mircea Basarab din mila lui Dumnezeu Mare Voevod și Domnitor a toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărăști și Amlașului și Făgărașului Herțog, al Banatului de Severin Domn și de amândouă părțile pe toată Dunărea până la Marea cea mare și cetății Dârstorului singur Stăpânitor”...

Sau:

„Din mila lui Dumnezeu, Io Ștefan Voevod Domnul Moldovei"...

Sau:

„Io Mihai, din mila lui Dumnezeu, Voevod al Țării Românești, al Ardealului și Moldovei baștele și întări-tură a toată creștinătatea"...

Cetindu-le, asculți par’că de peste veacuri, chemare de bucium și simți cum se cimentează o legătură trainică între văleaturile ce-au trecut și cele ce-au să vină.

Când ființa neamului și-a putut scutura zgura înrâuririlor străine, când a prins a se înfiripa o conștiință nouă în sufletul celor ce vorbeau acelaș grai potrivindu-se în cuget și simțiri și năzuind spre acelaș ideal, atunci titlul voevozilor s’a întregit cu un element nou.

Astăzi, Măritul și Slăvitul nostru Rege Carol al II-lea ca și iluștrii Săi predecesori, își statornicește temeiul domniei pe puterea și ajutorul lui Dumnezeu, dar în acelaș timp și pe voința Neamului:

Prin grația lui Dumnezeu și voința Națională, Noi Carol al II-lea Regele României, la toți de față și viitori, Sănătate!

Urare din bătrâni, care unește sub faldurile aceluiaș sceptru, puterea sfântă a lui Dumnezeu, năzuința poporului și strămoșescul salut: Sănătate!

Cu gândul îndreptat spre Cel Atotputernic astăzi ca și în trecut, cu inimile pline de dragostea curată pentru Cel hărăzit de Dumnezeu să ne fie Ocrotitor și Conducător, cu credința neșovăitoare în steaua românismului biruitor, stăm ca o stâncă de granit în jurul Tronului, cucerind tot mai mult locul pe care-l merităm și în care ne-a așezat:

Grația lui Dumnezeu și vrednicia străbunilor.

SCRUTĂTOR DE ORIZONTURI

ÎN vreme de război știm câtă nădejde se pune pe ostașul ce veghează de sus din creasta unui deal sau munte, pentruca mulțimea oștirii să nu fie primejduită de vr’un atac dușman.

Sentinela e ochiu neadormit, gata să descopere orice mișcare dincolo, în lagărul inamic. Se știe deasemenea, că lupta este pe jumătate câștigată, atunci când ai putut să afli gândul celor din față.

Dar în timp de pace?

Mai întâi, cuvântul acesta își justifică doar aparent, înțelesul.

Când nu e stare de război, adică atunci când luptătorii a două tabere nu-și asvârle unii altora moartea prin iureș de gloanțe și obuze, suntem deprinși să credem că viețuim în pace.

Realitatea acestei noțiuni însă, rămâne mereu un ideal depărtat, spre care ne îndeamnă statornic împăratul lumii prin binecuvântarea-i cerească: Pace vouă.

Vremea de pace este în fond, un câmp de luptă mai vajnic decât războiul propriu zis, mai cumplit decât bătălia cu tunuri și celelalte arme omorâtoare.

Aici stau la pândă interese vitale, năzuințe de supremație, orgolii de popoare. Aici se încrucișează alte spade și se valorifică alte arme de luptă. O Pace pierdută mai mult decât un Război pierdut, înseamnă adesea mormântul întregii națiuni.

Când glasul tunului a început, o Țară face un singur efort, cu desnădejdea pe care o dă teama de un destin tragic. În această împrejurare hotărăște oțelul și sufletul întărit de credință în dreptatea unei cauze.

În marea și permanenta bătălie a vremii de pace însă, trebuește un Scrutător de orizonturi totdeauna gata la postul de veghe, totdeauna cu privirea ațintită spre depărtările lumii, totdeauna cunoscător al schimbărilor condițiunilor de viață, totdeauna gata să vâslească acolo unde nu pândește colțul de stâncă ori țărmul nisipos.

Lupta aceasta cu valurile nestatornice ale întrecerilor de popoare, este grea, foarte grea.

Este grea mai ales pentru țările cu bogății și frumuseți naturale, râvnite de cei din jur.

Poziția României după marele războiu, este fixată temeinic pe un principiu de o înaltă etică națională:

Nu avem gânduri de cuceriri, dar ne-apărăm cu ultima picătură de sânge, brazda hotarelor firești.

Acel care și-a pus urechea la pământ ascultând și descifrând unanima dorință și voință a poporului, pe care apoi s’o înscrie pe steagul năzuințelor de viitor, este M. S. Regele Carol al II-lea, neobosit Scrutător de orizonturi, Simbol și interpret al neamului, ce-L înconjoară cu toată căldura unui devotament fără seamăn.

Aceste rare și înalte calități de prevedere, manifestate de Ilustrul nostru Suveran în primul deceniu de domnie, ne-au așezat Patria pe un plan de apreciată ierarhie în concertul popoarelor lumii. O spunem aceasta cu legitimă mândrie noi Românii, dar au recunoscut-o și națiunile europene ca și țările de dincolo de ape.

Ca să poți fi apreciat ca popor, trebue să dovedești o puternică voință de înfăptuiri în interior, dar în acelaș timp trebue să te afirmi și dincolo de hotare.

Ca Prinț Moștenitor, M. S. Regele a călătorit mult, întregindu-Și și desăvârșindu-Și cunoașterea temeinică a civilizației umane.

Din ocolul lumii s’a reîntors cu sufletul încărcat de năzuința și dragostea de înălțare a Patriei mărite.

Ce orizont cuprinzător își va fi statornicit în acea epocă de idealism tineresc al vârstei de adolescent!

A trecut printre stâncile de argint ale Bosforului și Arhipelagului, s’a oprit la Acropole să descifreze taina veacurilor de civilizație elenă, a colindat Egiptul cu piramidele și Sfinxul pustiului împurpurat, în înfricoșătoarele cataracte ale Nilului cu mormintele dela Luxor și misterele templului ridicat de Ramses al II-lea, a navigat spre Indii, mângâind cu privirea imensitatea albastră a Oceanului Indian, a vânat lei și pantere în pădurile virgine de bambuși și palmieri, a trăit viața mistică a credincioșilor lui Budha ca și viața sclipitoare a Rajahilor, a simțit fiorul Pagodelor cu reminescențele unei vieți necunoscute nouă, a străbătut Imperiul galben cu toată comoara datinilor și obiceiurilor arhaice, ducând pretutindeni în suflet icoana Țării dragi și dorul de a o revedea.

In rostogolirea istoriei, a avut prilejul să cunoască viața sub cele mai reale aspecte, iar vitregia unor vremuri pe care le-a bravat, departe de a-l descuraja, I-au sporit elanul de a-și ridica Neamul.

La chemarea poporului Său iubit, pe care-l cunoștea atât de bine din tranșeele dela Oituz, Mărăști, Mără-șești și Cireșoaia, iată-L Rege tânăr și dornic de a fi Cel dintâi slujitor al intereselor naționale.

Un deceniu de frământări, transformări și lupte cum n’a mai cunoscut cronica lumii, I-au pus în lumină Inal-tele-I însușiri de Suveran, ales de Dumnezeu să ne che-zășuiască destinul, într’una din cele mai grele cotituri ale istoriei.

Nu s’a mulțumit numai cu informațiunile, ori cât ar fi fost ele de juste, ci a căutat să verifice personal realitățile vieții internaționale, prin contactul direct cu marii conducători de State.

Iată-L Oaspete al țărilor vecine, iată-L invitat al Regelui Angliei și împărat al Marei Britanii, iată-L la Paris la Președintele Republicii, iată-L la Fiihrerul Cancelar al Germaniei.

Pretutindeni a purtat cu mândrie icoana Patriei pe care o simboliza, pretutindeni Și-a afirmat voința de a o ridica și a o face cunoscută, împletindu-i năzuința de pașnică colaborare cu hotărîrea nestrămutată de a-i păstra neștirbit patrimoniul din străbuni.

Acest mare spor de prestigiu, ce s’a adăogat prin înaltele vizite făcute conducătorilor de State, strălucirii și demnității românești, s’a valorificat prin acțiuni de un covârșitor folos național, așezând astfel o coloană puternică poziției noastre de putere europeană.

încrederea în noi a crescut, dragostea și recunoștința față de Tron și Purtătorul de Coroană sunt azi sentimente mai calde și mai puternice ca oricând, iar hotă-rîrea de a fi: gafa Za datorie, formează chezășia isbânzii de viitor.

Suntem un popor ce-și vede liniștit de munca pentru ridicarea sa, căci sus la postul de veghe avem un Suveran Scrutător de orizonturi, în care credem cu toată puterea ființei noastre.

CĂLĂUZITOR

AL DESTINULUI ROMÂNESC

NU putem cunoaște tainele pe cari ni le păstrează viitorul. Istoria popoarelor este o carte aspră, care nu îngădue nimănui să i se cetească toate paginile dintr'odată.

Definiția istoriei o dă așa de frumos Marele nostru Străjer:

„Istoria este mai presus de toate un ceaslov al înțelepciunii din care trebue culese cât mai multe fapte pentru ziua de azi și pentru ziua de mâine.

Prea des nu se văd decât grijile prin care trecem, prea rar ne uităm greutățile prin care am trecut și pe care le-am biruit

(24 Ianuarie 1934)

Ceeace a fost și este, înseamnă capitole dintr'o epo- . pee, despre care judecata noastră poate formula critici, dar asupra celor ce vor fi mâine, sau dincolo de mâine, ascuțimea iscoditoare a minții omenești nu poate pătrunde, decât printr’o relativă concluzie trasă din pre-mizele acțiunilor cunoscute.

Pentru tot ceeace așteptăm însă, pentru necunoscutul ce ne preocupă și ne strecoară în suflet o grije permanentă cu nădejdi de mai bine, întrebuințăm cuvântul Destin.

Destinul, spre deosebire de fatalitate, este dinamic.

El cere celor ce-l așteaptă, o cât mai mare încordare, pentru a-l ridica în strălucire și lumină.

Poporul românesc nu și-a așteptat niciodată destinul, cu brațele încrucișate. Zicătorile pline de înțelepciune ale neamului, ne-o dovedesc:

„Ajută-te singur, dacă vrei să te ajute și Dumnezeu" sau:

„Cum îți vei așterne așa vei dormi", sau: „Ca să nu te înneci, trebue să dai din mâini".

Toate acestea sunt principii de viață, scoase din lunga experiență a trecutului; legi care se potrivesc tot așa de bine individului, ca și colectivității naționale.

Recentele evenimente istorice ne stau pildă vie și ne învață că la făurirea acestui destin contribuim cu toții, dela cel mai modest slujitor al Patriei, până la cel cu rosturi și înalte răspunderi de Stat.

Cine ne călăuzește spre culmea de lumină a viitorului?

Care este permanența ce leagă văleaturile și generațiile ce se urmează?

Ce factor determină calea spre acest destin pe care sufletul nostru îl dorește cât mai fericit, cât mai strălucit?

Un frumos răspuns îl găsim în cartea „Enquete sur la Monarchie“ de Maurras prin glasul lui Buffet:

Un Suveran ereditar se confundă cu destinul neamului ce l-a ales. El reprezintă creerul și sistemul nervos central al unei națiuni. Freamătă cel dintâi la semnele primejdiei pe care știe să le descopere ca nimeni altul și nu are decât o singură aspirație: aceia a Neamului Său.

Construcția sa de ordin spiritual este după cum sună un enunț geometric, poziția în care-L obligă să acționeze interesul și binele public. Și El se poate înșela fără îndoială, dar e factorul Suprem care sesisează și îndrep-tează fără întârziere.

Ceeace este admirabil înfr’o monarhie, este suplețea și varietatea forței sale, siguranța viitorului.

Rândurile de mai sus învederează covârșitorul rol al unui Suveran, în călăuzirea poporului spre destinul său.

M. S. Regele Carol al II-lea, pe care Providența ni L-a dăruit într’unul din momentele critice ale vieții publice de după război, intrase de mult în conștiința Neamului ce-L înconjurase cu atâta dragoste, cu atâta respect și cu atâta nădejde pentru consolidarea Patriei întregite, la înfăptuirea căreia luase parte ca ostaș, ca sfetnic și ca Prinț de Coroană.

Născut și crescut pe pământ românesc, hrănit din bucuriile și durerile poporului, sorbind din datini și obiceiuri vechi aceiaș pătimașe dragoste de glie, cucerit de taina sfântă a credinței străbune și strângător al tuturor năzuințelor obștești, Suveranul nostru este cu adevărat creerul și sistemul nervos central al Națiunii Române, cum definește pe Monarh, Charles Maurras.

Ca și Marii Săi înaintași, Suveranul României Și-a înfrățit destinul cu al Țării pe care o simbolizează, simțind vibrațiile năzuințelor obștești din care descifrează și trasează liniile mari ale viitorului.

Nici un alt Rege al pământului n’a trăit mai intens viața autentică a țării sale, ca Marele nostru Suveran.

Aici stă una din marile taine ale strălucitelor realizări cu care Și-a împodobit domnia.

Cine n’a tresărit de o nestăpânită admirație, când L-a văzut copil cu păr de aur, îmbrăcat cu straele de cioban, în cămașă înflorată cu arnici, în opinci țărănești și căciula din străbuni, rezemat în bâta crestată cu migală de mânuța Lui de copil regesc?

Prințul Carol, spune distinsa scriitoare franceză Mi-chelle Deroyer, în lucrarea „Au Pays de Carol II“, este un Prinț autentic Român. Primele Sale gânguriri au fost „Baba" poveștilor vechi și „Ursu". Creșterea ce I s’a dat a fost severă, căci viața pentru Conducătorii de popoare este mai aspră decât a supușilor. In sufletele lor trebuește sădit principiul dreptății prin cunoașterea tuturor greutăților de trai.

Prințul Carol știa din cea mai fragedă vârstă că Patria Sa își durase existența din suferințele trecutului milenar.

Ce mult doria El să fie asemănător cu acei Voevozi apărători ai Crucii și gliei strămoșești:

Mircea Voevodul, MiKai Viteazul, Ștefan cel Mare, Brâncoveanu etc.

Când i se povestea despre viața marilor Domnitori și ai precursorilor căliți în suferință, ochii Săi albaștri se înviorau de o putere tainică și în suflet se proecta arză-toarea dorință de a fi cât mai curând în serviciul Patriei și poporului Său.

Trăirea aceasta nemijlocită a realităților românești, I-a prilejuit cunoașterea profundă a sufletului național și prețuirea frumoaselor calități pe care a știut să le descopere și să le pună în valoare atunci când vremurile au cerut.

Și dacă este adevărat că în vremuri de restriște se cimentează legătura sfântă între Rege și Popor, apoi epo-peia întregirii, a cărei prefață s’a scris cu atâta suferință și sbucium sufletesc, îndurate dela Rege și toți membrii Familiei regale până la cel din urmă cetățean al Țării, a fost examenul marei încercări a dragostei nemăsurate care pornește de sus în jos, în aceiaș măsură cu care se ridică de jos în sus.

Destinul Neamului Românesc?!

II așteptăm pe șantierul muncii de ridicare a Țării cu mistria consolidării dinăuntru și cu armele în piramidă.

In fața noastră se găsește un simbol: Regele Țării.

Din culmea în care se găsește la înaltul Său post de comandă, scrutează cărările soartei și hotărăște legile de măreție națională.

Avem un drum comun și credem cu tărie în steaua viitorului nostru, spre care ne călăuzește cu atâta grijă și părintească ocrotire, Marele Străjer al Țării în fru-moasele-I cuvinte:

„Toți Românii sunt datori, în aceste clipe, când multe primejdii se pot ivi, să lase la o parte interesele personale, și să munciască cot la cot, într'un singur gând: al consolidării naționale.

Toți trebuie să fie conștienți că numai printr’o întărire și înflorire a obștei românești, poate fiecare să-și găsiască fericirea și liniștea.

Nu poate să mai existe în România de mâine un interes particular, care să nu stea alături cu interesul obștesc al Patriei.

Consolidarea țării este o datorie față de istorie, față de sutele de generații care au luptat și au pătimit pentru menținerea unui neam statornic, care și-a jucat, tăcut dar hotărât, rolul lui în desvoltarea civilizației europene.

In numele acestui trecut, în numele acestor străbuni, cari au îndurat atâtea pentru viabilitatea neamului românesc, trebuim noi, cei de astăzi și aceia care ne vor urma, să luptăm și să ne unim, pentru ca o moștenire atât de glorioasă să fie ferită de orice primejdie dușmană!

(Răspuns la felicitările Guvernului — 1 Ianuarie 1939).

SIMBOL AL UNITĂȚII NAȚIONALE

DACA analizăm puțin cel mai redus nucleu de colectivitate, familia, observăm în mic, aceleași fenomene cari determină și legile fundamentale după care evoluiază o Națiune.

Tatăl reprezintă girul de autoritate și prestigiu familiar, iar grija lui de căpetenie este îndreptată spre o existență cât mai onorabilă și de un cât mai accentuat prestigiu. El asigură poziția socială a micii colectivități prin tot ce poate înfăptui, ca și prin posibilitățile sale de afirmare.

Una din grijile de căpetenie este aceia de a se releva în mediul înconjurător, câștigând încrederea și respectul unanim.

Părintele stabilește în acelaș timp unitatea de familie, armonizând viața copiilor și celorlalți membri, punând de acord interesele generale și fixând liniile unei conduite care să realizeze principiul educativ și etica bunelor deprinderi.

El trebue să aibe în vedere vârsta celor pe cari îi ocrotește, varietatea aptitudinilor și preocupărilor firești. Ca să poată reuși în greaua sa misiune, tatăl are nevoe să fie înțeles și ajutat, respectat și mai presus de toate iubit.

Orice acțiune lăturalnică a unuia din membri, se răsfrânge asupra bunului mers al familiei întregi.

Munca și credința trebue să fie pentru toți temeiul de viață colectivă.

Dacă lărgim acum cadrul acestei celule sociale și reconstituim organismul marei colectivități naționale, găsim aceleași elemente principale, pe fundamentul cărora se ridică o Țară.

Părintele ocrotitor și călăuzitor al marei familii românești este Suveranul.

Din câmpul vast al multiplelor Sale preocupări, Monarhul își asumă tot ceeace poate creia nimbul de lumină și prestigiu pentru poporul Său.

El face istoria.

De Regele Carol I se leagă independența țării, regalitatea și primele începuturi de civilizație autohtonă. El a tras cea dintâi brazdă pe un ogor ce-și aștepta sămânța nenumăratelor înfăptuiri.

Regele Ferdinand I a, înscris în istoria Neamului un alt capitol de glorioase vrednicii românești, culminând cu epopeia întregirii.

M. Sa Regele Carol al II-lea, al treilea în scaun de Regi, a deschis odată cu primul deceniu de domnie un capitol care încoronează și pune în valoare marile înfăptuiri de până aci, statornicind o înțeleaptă pedagogie națională, care să transforme sufletul românesc, dându-i totdeodată conștiința unei misiuni ce are de împlinit aici la porțile orientului.

La frageda vârstă a visurilor de adolescent (17 ani), iată ce scria sub pseudonimul „Cadero“ (Caxol de România) în revista științelor aplicate:

O, Români! ieșiți din scepticismul vostru și ajutați pe aceia cari sunt meniți să facă a fălfâi pe câmpul nesfârșit al văzduhului, drapelul măreț al Patriei... .

Coloanele de rezistență și tărie, le-a fixat în comandamente de muncă, cristalizate în principiul sfânt al unității de simțire și acțiune.

Războiul întregirii a fost câștigat prin jertfe grele.

Din sutele de mii de morminte presărate pe întinsul Țării alezată în dreptele-i hotare, răsar tot atâtea lumini ce ne țin trează conștiința marilor îndatoriri. Pe creste de munte ca și pe zăvoaie de ape, oriunde îți întorci privirea, întâlnești mărturia sacrificiului obștesc al generațiilor ce ne-au lăsat moștenirea visată din strămoși.

Deasupra tuturor jertfelor, deasupra conștiinții și răspunderilor prezente, deasupra plaiurilor însorite de cele mai calde și luminoase raze și peste comoara neprețuită a datinilor, obiceiurilor, a portului, a graiului și sufletului românesc, fâlfâie permanența unui Simbol spre care ni se îndreaptă gândul și hotărîrea, dragostea și nădejdea: Regele Țării.

El reprezintă Unitatea veșnică a neamului, icoana care strânge din privirile celor 20 milioane de Români, ce se îndreaptă cu nețărmurită dragoste spre ea, fiorul năzuințelor obștești călăuzindu-le spre limanul strălucirii veșnice.

Ce cuvinte de evanghelie adresează tineretului!

„Unificarea națională, a făcut-o generația dinaintea voastră; consolidarea acestei unificări, voi, generațiile ce se ridică, aveți datoria de a o împlini".

(8 Iunie 1937).

„Fiecare generație cu timpul ei, fiecare generație cu mentalitatea ei, fiecare generație cu sufletul ei.

Fără a crede că generațiile, care au făcut marele război și care, cu sufletul lor de atunci, au înfăptuit tmificarea definitivă a României, au fost mai prejos decât cele de astăzi, am credința că sufletul generației de astăzi, este ceeace trebue Țării de astăzi".

(Doctor honorls eausa Universitatea Cluj — 13 Iunie 1937).

,Fiecare tânăr trebue crescut în credința că este mândru de a fi român, că este mândru de țara lui și că, prin sentimentul lui de solidaritate națională și prin muncă neprecupețită în folosul obștesc, trebue să contribue la progresul Patriei".

(Radio — 1 Decembrie 1935)

,yAm luptat cu credință și am biruit, cu jertfa intereselor noastre individuale.

Această jertfă nu s’a sfârșit cu împlinirea primului țel al luptei, ci ea trebuie să continue, ca să se îndeplinească unitatea sufletească a tuturor forțelor pentru cucerirea țelurilor de mâine: prosperitatea și întărirea României".

(Inaugurarea Arcului de Triumf — 1 Decembrie 1936).

, JJumai o Românie unită va putea năzui la o desăvârșită consolidare și glorie.

Numai o Românie unită va fi în stare să fie atât de puternică, încât nici un dușman — fie dinăuntru, fie din afară — să nu îndrăznească să se atingă de ea".

(Școala pregătitoare de ofițeri — 18 Decembrie 1938).

Cine poate prețui și înțelege mai bine această Unitate de suflet românesc decât Suveranul, care a trăit momentele mari ale înfăptuirii ei și care a contribuit efectiv la realizarea idealului național?

,România trebue de acum înainte să pășească pe un drum nou.

Ea trebue să-și afirme ființa ei națională și intangibi-litatea granițelor, prin alte mijloace decât pietrele de hotar și piepturile vitejilor ei ostași".

(Iași, decorarea orașului «— 1 Noembrie 1933).

In tranșeele din valea Cașinului ca și la Oituz în timpul grelelor lupte, Prințul Carol înfruntând primejdiile, venea ca o rază de nădejde și încurajare, de multe ori pe neașteptate, controlând hrana trupei, starea echipamentului, dând prețioase îndrumări tactice și ridicând moralul ostașilor din primele linii.

Astăzi, acest măreț Simbol al Unității naționale este așezat ca un talisman al isbânzii în sufletele tuturor Românilor, radiind încrederea și dragostea pentru propășirea Patriei.

Copiii, viitorul Neamului, se pregătesc în spiritul cel nou al doctrinei străjer ești, pe care a dăruit-o generațiilor ce se ridică ca pe o hrană a sufletelor ce trebuesc oțe-lite, asigurând astfel veșnicia unității naționale. Prezentul e clipa care zboară. Viitorul a fost și este pentru M. Sa Regele preocuparea de căpetenie, căci el reprezintă veșnicia.

Pentru această veșnicie Și-a închinat toate puterile și însușirile cu care a fost înzestrat de Dumnezeu.

Ce frumos și cât de strălucit a fixat Majestatea Sa în discursul dela 27 Februarie 1939, dăruire^ unei părți a sbuciumului de fiecare zi, pentru cele ce vor rămâne dincolo de existența noastră:

„Trăim pentru viitor, prin tot ce-a fost bun și sănătos în trecutul nostru. Datorăm urmașilor noștri moștenirea neprihănită a străbunilor. Nu trăim pentru noi și pentru ziua de azi. Noi cei de-acuma suntem pieritori. Veșnică este entitatea națională. Veșnic este progresul Națiunii. Iată scopul. Pentru ea trebue să ne închinăm viața și toată munca noastră. Nvi producem pentru ceeace este pieritor, ci pentru ceeace rămâne de-apururea. Simbolul veșniciei sunt copiii noștri, iar veșnica noastră este România.

La muncă deci cu Credință pentru Patria noastră scumpă.

Trăiască România veșnică în hotarele ei firești".

Cuvinte de evanghelie, smulse din suflet și dăruite sufletelor.

Iată cum Suveranul ne arată datoria față de Patrie:

„A fost o fatalitate istorică, a fost un fapt contra căruia oricine ar fi putut să lupte, dar care trebuia să se sfârșească prin acea unire a tuturor Românilor.

Dar niciodată această realizare, oricât de naturală ar fi ea, nu și-ar fi avut înțelesul ei înalt, nu ar fi putut să însemne în istoria lumii același lucru, dacă nu ar fi fost clădită pe temelia unor sacrificii de sânge, care au făcut ca această credință să fie vie și care pentru viitor ne impune nouă, generația de astăzi și cea de mâine, datoria neprihănită de a păstra această moștenire neștirbită și din ce în ce mai întărită din punct de vedere al credinței naționale și din punct de vedere al puterii morale'

(Alba India. Desvellrea monumentului lui Horia, Cloșca și Crișan — 14 Octombrie 1937).

Când zicem Rege, înțelegem Țara și veșnicia unității naționale.

TEZAUR AL NĂZUINȚELOR DE VIITOR

„Noi, aci, la marginea de răsărit a Europei, am fost zidul asupra căruia s’au prăvălit atâtea și atâtea năvăliri și noi am rămas aci neclintiți, îndeplinindu-ne fără șovăire înalta misiune a destinului nostru istoric.

Poetul a zis: „Apa trece pietrele rămân”. Un lucru e cert: permanența poporului român.

(Radio — Ora Națiunii — 18 Septembrie 1933).

FIECARE avem o năzuință spre care tindem, dar Ia capătul căreia nu ajungem niciodată. Ceeace ni se pare că am atins în anumite împrejurări, nu este decât o fază a idealului. Năzuința este un nesfârșit urcuș de munte. Când credem că am ajuns, vedem că alt orizont se deschide, dincolo de care urmează un altul. Este senzul vieții și justificarea ei.

Idealul este veșnic, ca și năzuința de a-l realiza. Odată de mult, ni se părea că Unirea tuturor Românilor este supremul ideal. In momentul când l-am înfăptuit, ne-am dat seajna că ceeace visam nu era decât o etapă în drumul fără de sfârșit al viitorului.

Din culmea unde am ajuns prin atâtea jertfe și deasupra căreia credeam că ne vom odihni dominând împrejurimile, am văzut că se ridică noui creste și plaiuri, spre care ne îmbie puterea interioară a năzuinței.

Viața nu suferă odihna și se răzbună pe acei ce-o prelungesc.

O epocă de popas a unei Națiuni, fie ea cât de scurtă, face să se distanțeze de celelalte. Sforțarea va trebui să se dubleze și descurajarea se profilează în conștiințe.

Deaceea, ca și țăranul care simte că se odihnește când întoarce plugul la capătul răzorului, pentru a-l înfige apoi într’o brazdă nouă, poporul românesc își găsește izvorul de energie în varietatea preocupărilor și acțiunilor constructive.

Primul exemplu îl dă însuși M. Sa Regele Carol al II-lea, neobosit răscolitor de energii și cercetător atent al nevoilor de viață națională, în care pulsează ritmul vieții obștești și năzuințele poporului:

„Spada care se ridică falnică spre cer, să fie semn tuturor acelora cari râvnesc asupra pământului românesc; această spadă va cădea fulgerător, afirmând încă odată tăria și dreptul nostru".

(Desvelirea Monumentului Biruinței la MărMești — 20 Septembrie 1934).

„România nu-și alcătuește o forță armată în scopuri agresive; hotărît nu, dar tot așa de hotărît o întărește, ca să apere, în orice clipă, granițele ei firești și drepturile neamului românesc.

Aceasta întărire a oștirii, asigură poziția noastră inter7 națională și dă mai multă greutate cuvântului nostru.

Ea ajută firul politicii externe, politică de independență și demnitate națională.

Vrem raporturi bune cu toți, vrem conviețuire pașnică cu vecinii noștri.

Vom păstra alianțele noastre, vom iubi pe prietenii noștri, dar vom apăra cu hotărîre și sfințenie drepturile noastre".

(Răspuns la felicitările Guvernului — 1 Ianuarie 1939).

Aceste năzuințe, în manifestarea cărora descifrezi o declanșare de energii colective, se îndreaptă spre orizonturi deosebite, dar care formează complexul vieții naționale.

Apărarea hotarelor și integrității naționale. Cea dintâi și cea mai puternică năzuință manifestată statornic de Marele Străjer al Țării, ca un reflex al nestrămutatei vo-inți naționale, este apărarea și întărirea granițelor românești ca și a întregii vieți autohtone.

Pentru realizarea acestui imperativ, Majestatea Sa nu precupețește nici-un sacrificiu, nici-o sforțare. Prin întărirea continuă a armatei în frunteta căreia se găsește, prin înzestrarea acestui factor de o covârșitoare însemnătate pentru asigurarea viitorului, cu tot materialul necesar dar și cu tăria unei credințe în dreptatea cauzei, M. Sa Regele a dovedit că știe ce vrea.

Ceeace face însă tăria de stâncă a preocupărilor de apărare națională, este mai mult decât orice, temeiul unei etici a cărei profunzime justifică certitudinea victoriei i Noi nu urmărim cuceriri de neamuri, dar ne apărăm brazda sub care avem îngropați străbunii.

Par’că ne vine din adâncuri de veac, ecoul versurilor cu care Mircea își statornicia isbânda:

Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și Neamul

Și de-aceia tot ce mișcă ’n țara asta, râul, ramul

Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman ți-este

Dușmănit vei fi de toate, făr’a prinde chiar de veste.

Dragostea deosebită pe care M. S. Regele o arată statornic armatei, se evidențiază și din frumoasa tradiție de a se găsi în zile de sărbători mereu în mijlocul ostașilor și corpului ofițeresc ca și din înaltul gest de a invita la Palat și a reține la masă pe toți tinerii ofițeri șefi'de promoție din diferitele arme, în ziua fericită când li se așează pe umăr prima tresă de sublocotenent. Sunt clipe mărețe cari se reflectă în adâncurile suflete ostășești, cimentând legătura curată între Comandantul Suprem și acei ce-L reprezintă în fața unităților.

Ce cuvinte frumoase le adresează cu acest prilej Suveranul :

„Spre a fi un ofițer definitiv trebue mai presus de toate să fii cetățean desăvârșit.

Din tot sufletul doresc ca ofițerii Români să fie pildă tuturora, având înaintea ochilor virtuțile ce stau la temelia oricărei armate; credință către Suveran, dragoste de Patrie, camaraderie loială, simțul neșovăitor al datoriei".

(Jurământul noilor ofițeri — 1 Iulie 1931).

„Cariera de ofițer este un apostolat, semănat de greutăți și de sacrificii pe care nu le poți învinge decât prin înalte virtuți sufletești".

(Sinaia. înălțarea la gradul de sublocotenent al Măriei Sale Voevodului Mihai — 25 Octombrie 1937).

„A fi ofițer nu înseamnă a purta numai uniforma; înseamnă a fi om întreg și înainte de toate, a avea spiritul de credință și spiritul neprecupețit al disciplinei.

Acest suflet, care sunt convins că bate în sufletele voastre, trebue să se desvolte și să crească, ca să devină o a doua natură".

(Ridicarea la gradul de sublocotenent a promoției 1937 Măria Sa Mihai Mare Voevod de Alba Iulia — 4 Iulie 1937).

„In timp de pace educatori ai națiunii, în timp de război apărători vajnici ai granițelor țării, aceasta este datoria voastră de orice clipă".

(Jurământul elevilor școlii militare București — 18 Noembrie 1933).

„Cariera de ofițer nu este o meserie ca ori și care alta, ea este un apostolat, căruia îi dăruești toată ființa ta.

Esența chiar a jurământului ostășesc este nobilă, căci ea conține făgăduiala de a rămâne credincios fără șovăire până la suprema jertfă.

Ofițerul, deci, din această clipă nu mai aparține decât Patriei. El are datoria supremă de a fi statornic în slujba acestei singure cauze",

(Școala pregătitoare de ofițeri — 18 Decembrie 1938).

„Ați înțeles, dorind să deveniți ofițeri, o carieră care a fost totdeauna socotită ca una din cele mai nobile.

In trecut, ea era alcătuită numai din aleșii clanului boeresc; astăzi ea este larg deschisă oricui.

Dar chiar dacă ea nu mai este alcătuită dintr'o nobilime de naștere, ea trebue să constitue o elită a națiunii, o noblețe a sufletului, plină de credință către Țară și

nr* ti

lron .

(Școala pregătitoare de ofițeri — 18 Decembrie 1938).

SPRIJINITOR ȘI OCROTITOR AL CULTURII NAȚIONALE

O altă preocupare a Suveranului nostru care reprezintă o puternică năzuință a tânărului popor românesc, este cultura națională.

Cu slovă de aur ne-o spune M. S. Regele:

„Ce a însemnat această nație românească în cultura omenirii?

Fără șovăire avem dreptul de a răspunde că și noi avem un loc, fie el chiar modest, dar în modestia lui, ho-tărîtor și falnic.

Dacă n’ar fi decât faptul că de zidul mândrilor Car-pați s’au izbit și fărâmițat atâtea cotropiri distrugătoare a lumii civilizate de pe atunci!

Noi am fost creozotul istoric în care s’a contopit într’o veșnică fierbere, cultura Apusului cu aceia a Răsăritului. Din acest aliaj, produs al atâtor dureri și puteri de rezistență, a răsărit cultura specific româneasca'.

(La Soc, Badio-Lifuzlune — 11 Februarie 1932).

îmbogățirea patrimoniului prin tot ce poate creia spiritul românesc, prin ;tot ce poate constitui o mândrie care să treacă dincolo de hotar, constitue un puternic mijloc de afirmare a geniului național.

Iată câteva fragmente din evanghelia culturii românești:

„In sufletul Meu este o dragoste adâncă și o credință desăvârșită, că prin carte, se propagă cultura și că prin cultură se înalță un neam".

(Ziua cS.rtti — 24 Iunie 1938).

„Oamenii sunt trecători, faptele lor chiar sunt trecătoare, dar gândirea lor rămâne veșnic, ca o pecete a timpurilor‘.

(Săptămâna cărții — 12 Mai 1935).

„Eu nu pot concepe că o țară poate să însemneze ceva, ori cât ar fi de mare puterea ei armată, dacă nu-și sporește până la extrem patrimoniul intelectual. Numai prin acest aport adus tezaurului cultural al omenirii, o națiune poate rămâne înscrisă, pentru totdeauna în istoria civilizației".

(Academia Română — 3 Noenxbrie 1931).

,Neamurile dela care au rămas cele mai adânci urme au fost acelea care au excelat pe tărâmul culturii, al civilizației și progresului omenirii".

(Serbările Astrei —- 8 Septembrie 1933).

>rAstăzi, când neamul nostru are fericirea de a fi unit într’un singur trup, opera culturală stă pe primul plan ' al înfăptuirilor, căci ea este chezășia supremă a menținerii neamului nostru“.

(Serbările Astrei — 8 Septembrie 1933).

„Cultura nu este un lucru de sine stătător; este un element de căpetenie în sinteza puterii și dreptului la viață al unui neam.

Ea este partea nepieritoare a patriotismului național, care dă dreptul unui popor de a supraviețui eternității".

(Universitatea Cluj, ,.Doctor honoris causa" — 13 Iunie 1937),

M. S. Regele a dinamizat cultura noastră, stimulând energiile și așezându-le în cadrul vieții de stat. Iubitor al graiului curat moștenit dela strămoși știe ca nimeni altul să cucerească prin frumusețea discursurilor pornite din adâncul sufletului, adevărate pagini de evanghelie românească și îndreptare de viață obștească. înzestrat cu podoabele unei culturi superioare, Marele Străjer e în curent cu întreaga evoluție a spiritului omenesc. Prin tot ce a realizat în acest domeniu ca și prin grija și atenția de care s’a bucurat cultura și știința românească, M. S. Regele Carol al II-lea merită cu prisosință titlul de Regele Culturii.

Iată câteva exemple de prețuire a cărții:

„Cartea este acel motor de vieață, acel mare îndrumător spre fapte, care, din frageda copilărie, până la adânci bătrânețe, este un tovarăș neprețuit al omului.

Dela copilul mic, cate răsfoește—adesea rupându-le— foile, și pe care iiu-l atrag decât pozele, până la adolescentul purtat de ritmul poeziei, și până la omul matur, care citește ca să-și întărească sufletul, cartea reprezintă întreaga desfășurare a vieții omenești”.

(Ziua. Cârtii — 20 Mai 1933).

„Prăznuirea cărții, care este bine și trebue să fie totdeauna o tradiție sfântă a intelectualității românești, este o prăznuire a gândului și a sufletului întregului nostru neam”.

(Inaugurarea săptămânii cărții — 12 Mai 1935).

,J?rodusul literaturii românești trebue să fie produsul întregului șuflet al neamului Meu.

Iată directiva Mea:

„Dela sufletul scriitorilor la sufletul cititorilor și prin sufletul cititorilor la ridicarea sufletului neamului”.

Iată lozinca, ce de astăzi înainte trebue să conducă scriitorimea”.

(Luna cârtii — 9 Mai 1930).

MARE ÎNDRUMĂTOR IN ECONOMIA NAȚIONALA

9

UN popor își statornicește puterea existenții pe coloana economiei naționale. M. Sa Regele a înțeles acest însemnat comandament și a dat impuls tuturor ramurilor de producție românească. Industrii de tot felul și-au luat avânt și bogăția țării cu nesecatele ei isvoare, a fost pusă în valoare. Un spirit nou începe să se adâncească în conștiința publică: naționalizarea tuturor ramurilor de producție în care abundau străinii. înalta preocupare s’a extins apoi asupra principiului de completă independență economică, prin acorduri ou străinătatea unde să ne desfacem produsele.

Ce cuvinte pline de îmbărbătare rostește Marele nostru Rege!:

„Desvoltarea bogățiilor naturale ale României este una din nevoile absolute ale zilei de mâine; nu putem lăsa atâtea ș atâtea comori neproductive.

Pentru a propăși avem nevoie de no ui mijloace și aceste mijloace trebuiesc găsite“.

(Răspuns la felicitările Guvernului — 1 Ianuarie 1939).

„In această încurajare, în această nouă desvoltare, care voiți să o dați industriei cânepei și inului, Eu nu văd numai un mare spor de venit pentru economia națională, văd mai ales împlinirea unui gol în vieafa țărănească.

Țăranul nostru, obișnuit de a lucra numai cultura pământului și de a se odihni în restul timpului, va găsi prin această nouă industrie, — care trebue să fie o industrie casnică, — mijloace noui de trai și o speranță sănătoasă de bună și rodnică îmbogățire".

(Expoziția Ligii naționale a femeilor române — 10 Mai 1937).

>hAceastă Academie este o școală de știință, dar este o școală care are și un scop înalt național: acela de a crea o adevărată economie națională, un adevărat comerț și o industrie națională românească".

(Inaugurarea Bibliotecii Academiei de înalte studii comerciale ii industriale din București — 30 Noembrie 1935).

STRĂLUCIT ANIMATOR DE TINERET

IN cadrul marilor probleme de interes național și ca o expresie a năzuinții de asigurarea viitorului, M. S. Regele a luat sub înalta Sa ocrotire educația și îndrumarea tineretului.

STRAJA ȚARII este o instituție al cărei fundament ideologic și doctrinar a fost fixat de Majestatea Sa, prin aplicarea unei metode specific românești. Șase milioane de tineri cresc astăzi în atmosfera vieții celei noui, în. drumați de o sută de mii de comandanți, profesori, învățători, ca și din celelalte profesiuni sau îndeletniciri.

Icoana Țării, așezată în concertul popoarelor lumii la loc de cinste, se întregește astfel prin temeinica pregătire a generațiilor ce se ridică, asigurând desvoltarea viitoare a Neamului prin realizarea Devizei:

Credință și Muncă pentru Țară și Rege!

STRĂJER AL CREDINȚEI SI TRADIȚIILOR STRĂMOȘEȘTI

CREDINȚA care nu este urmată de exemplul viu al faptei, este un pom fără roade. Numai atunci fiorul sfânt ce încălzește un suflet, dobândește aureola desăvârșirii, când a putut depăși cadrul unei abstracțiuni, intrând în domeniul creiației.

Credința neamului nostru este dinamică. Pe fondul ei moral și religios se brodează fapta, generatoare de progres.

M. S. Regele Carol al II-lea este și în acest domeniu de spiritualitate, Cel dintâi la datorie.

Născut pe pământul Patriei, botezat în religia strămoșească, Fiul de Rege coborîtor din cele mai ilustre familii domnitoare, a avut ca orice Român în jurul cristel-niții, în care avea să fie scufundat după datină, aceleași fețe bisericești îmbrăcate în aceleași odăjdii sfinte, supus acelorași orânduiri ale credinței.

Dragostea de biserică și cele sfinte, formează pentru Suveranul României, una din principalele caracteristici ale vieții.

Crede cu toată tăria în legile creștine și le respectă cu adâncă cucernicie.

Iată câteva din mărețele îndemnuri ale Suveranului:

„Biserica a fost centrul cultural al vieții românești, și e bine ca ea să rămâie tot astfel\

(Investirea eplscopilor de Huși și Caransebeș — 8 Martie 1934)

„După școală, în care s'a învățat ce trebue să știe fiecare, voi ierarhii aveți frumoasa datorie de a fi educatorii slujitorilor altarului.

Puterea noastră, a unui popor, oglindește puterea morală a bisericii lui.

Faceți ca această oglindire să fie așa, ca toți să ne bucurăm de dânsa".

(Investirea eplscopilor Aradului și Hotlnulul) 21 Decembrie 1935

,JYlai mult ca oricând, parabola Mântuitorului despre semănător este actuală, dar nu trebuie să ne speriem de pământul neroditor; ca și în agricultură, trebuie să învățăm să ne pregătim ogorul, ca să încolțească mai roditor lanul".

(Investirea Mitropolitului Moldovei șl Sucevei) 30 Ianuarie 1935

La Palatul regal, postul este o realitate cum poate doar la țăranul satelor se mai întâlnește.

După lăsatul de sec, întreaga bucătărie este schimbată, iar viata în cuprinsul Palatului este străbătută de o cucernicie cu adevărat creștinească.

Din loc în loc, pe largul coridor de duce spre Capelă, mugurii de aur ai candelelor luminează icoane vechi de sute de ani, multe fără podoaba metalică.

In postul Paștelui, „când încep deniile, Majestatea Sa, întovărășit de Augustul Său Fiu, Moștenitorul Tronului, pornește fără alai spre dealul Patriarhiei, unde înge-nunche pe lespedea rece ce-ți dă fiorii veșniciei, împlinind astfel nu 6 datorie, ci răspunzând unui adânc sentiment fată de Acel pe care-L chiamă în scrisul cronicii Regale: Prin grația lui Dumnezeu...

In dangătul clopotelor din noaptea cea sfântă a învierii, Majestatea Sa descifrează taina cea mare a renașterii Neamului Românesc și împărtășania pe care o primește după ce mai întâi Și-a făcut mărturisirea, înseamnă legătura sfântă pe care o împlinește ca Uns al Domnului, între Divinitate și Popor.

Adânc iubitor de biserică, Suveranul nostru a subliniat în nenumărate rânduri cu prilejul învestirii de înalte fete bisericești, rolul ei covârșitor în desvoltarea statului român.

,J3iserica trebue să fie dinamică, generatoare de fapte mărețe, așa cum a fost mereu în trecutul neamului nostru".

Ce bisericuță sau mănăstire voevodalâ, a rămas necercetată și neajutată de Marele nostru Străjer al Credinței?!

Când la împlinirea a 400 de ani dela moartea lui Ștefan Voevod, clopotul cel mare dela Putna, ca un semn al apropiatei mântuiri a Neamului s’a spart într’o ultimă tânguire a poporului subjugat, Suveranul a fost Cel care a dăruit un altul nou, ce-avea să bată ca o trâmbiță de libertate, puțin mai târziu.

Această preocupare și înclinare a Majestății Sale spre cele orânduite de D/umnezeu pe pământ, a făcut ca după prăbușirea bisericii din răsărit, rolul de coordonator al credinței creștine ortodoxe, să revie poporului român.

Când aceleași practici din veac se săvârșesc aidoma de Rege ca și de supușii Săi, când acelaș fior al Divinității le încălzește inimile și le ocrotește pașii, nu e de mirare devotamentul și nețărmurita dragoste a Neamului către Acel ce străjuește Credința lăsată de strămoși și pe aripile căruia ne-am înălțat o Patrie.

Dar Majestatea Sa Regele este un adânc iubitor și prețuitor de datini și obiceiuri străbune. Atunci când Și-a dat seama că această pârghie de propășire românească a început să slăbească, a făcut ca prin Străjerie să înflorească din nou, dând astfel pecetea Regească pe o pagină de puternică afirmare națională.

Datina și obiceiul sunt rădăcini care au sfredelit veacurile, hrănind coroana generațiilor ce se ridică. Plin practica lor ne legăm de trecut și din ele sorbim puteri de viață nouă. Datina ne amintește de virtuțile străbune, de tăria cu care Neamul a înfruntat primejdiile, de lanțul generațiilor ce zac sub lespezi de morminte.

Majestatea Sa Regele a deschis și în domeniul practicii lor, cărare de lumină.

De Crăciun primește colindul Augustului Său Fiu și al străjerilor-camarazi, împărțindu-le daruri după obicei, ascultă cântecele lor de stea și irozi, iese în pragul Palatului pentru a primi urările plugușorului la coarnele căruia se află Insăș Măria Sa Marele Voevod Mihai, troznind voinicește din bice cu: Mânați măi, hăi! hăi !, în noaptea de Anul Nou, rostește apoi către popor urarea de belșug și fericire, prietenește sorcova cu urâturile ei ca și colindele cu Leroi Doamne.

La Bobotează, înconjurat de înalți demnitrai, aruncă Crucea în apa Dâmboviței, urmând tradiția marilor înaintași, de Paște II așteaptă pe masă, când vine dela înviere, castronul cu ouă roșii și încondeiate lângă cozonacul tradițional, la fel ca pe orice român iubitor de cele ce-a moștenit din moși strămoși, iar de Sf. Gheorghe, Patronul Casei Regale, al Armatei, al Străjii Țării și al întregului popor, așează brazda verde în pragul Palatului și ramura înfrunzită alături.

In toate găsește un farmec și o plăcere deosebită, toate îi redeșteaptă în minte paginile istoriei și trecutului nostru. Prin datini și obiceiuri ne păstrăm ființa neamului, unindu-ne toate puterile pentru ridicarea ei sus, cât mai sus cu putință.

Ii plac nespus de mult bisericuțele vechi cu încrustări măestre din yeac, cu sfinți ce abia se mai deosebesc din giulgiul înegrit al vremii, ou atmosfera cucernică de bătrânesc, în care mai plutește o ușoară boare de smirnă și busuioc.

In viroaga Peleșului ce-și cântă din clopoțeii cascadelor imnul turburător al măreției divine, aproape de Castelul Foișor, cuib de odihnă al M. S. Regelui în scurtul popas de vacanță, în umbra codrului de fagi dela poalele Furnicii, Suveranul a așezat o bisericuță, veche de peste o jumătate de mileniu, descoperită de M. Sa într’unul din satele de munte ale Ardealului.

Și podoaba aceasta nouă, dă o mai mare strălucire acelui colț fermecător, unde Regii României se simt mai aproape de Dumnezeu.

In afară de aceasta, M. S. Regele este iun mare iubitor al -șezătorilor. La Centrele de Inițiere pentru formarea Comandanților dela Breaza, Predeal și Sf. Gheorghe, Marele Străjer a întârziat de-atâtea ori sub coviltirul nopților cu lună în jurul focul străjeresc, alături de străjerii adunați la șezătoare. Ii place nespus de mult cântecul popular, glumele, ghicitorile, strigăturile, jocul românesc.

Ce minunată prețuire a tradițiilor din partea Marelui Străjerl:

„Această credință și această muncă pentru ridicarea tineretului și pentru înzestrarea sufletească a țării, se bizue atât pe ziua de eri, cât și pe ziua de azi.

Și amintirile trecutului, vitejiile trecute, cu năzuințele și speranțele în vremuri mai bune decât cele de azi, întruninduse în acelaș mănunchiu, sunt îndemnul suprem al generației de azi și al speranțelor de mâine".

(Serbările arcăsești dela BucșoaLa-Bucovina — 2 Iulie 1937).

— Cântați acum „I-auzi valea", a cerut odată la o șezătoare dela Breaza.

— Nu prea știm Majestate, că e cântec de demult...

— De demult... a răspuns zâmbitor Suveranul, dar cât de frumoase sunt cântecele noastre vechi. De ce să le dăm uitării. Cântecul acesta mi-aduce aminte de vremea războiului, când Mă găseam cu vânătorii de munte pe front.

Să cântați atunci „Graiul Neamului".

— Nu-l avem în repertoriu...

— Sunt cântece care nu trebuesc să lipsească dela șe-zătorile noastre frumoase, încheie Suveranul, căci ele ne amintesc de împrejurări pe care nu le putem uita.

Deaceea am dat străjerilor ca imn „Trei culori", pe care atâtia îl uitaseră și deaceea îmi place s’ascult ,JPe-al nostru steag” ori „Deșteaptă-te Române"...

Majestatea Sa Regele este și un mare iubitor al jocului românesc.

Odată, într’o zi de Paști, dinainte de război, a poposit, venind dela Castelul de vânătoare din Bahna Rusului, în diurn spre Câmpulungul Muscelului, împreună cu Ilustrul Său Părinte, pe atunci Prinț de Coroană, în satul de munte Bughea de jos.

Aici, în bătătura unui han unde se încinsese hora mândră a fetelor și flăcăilor în haina lor de sărbătoare, M. S, Regele, adolescent cu dragoste de tot ce e românesc, s’a oprit, a ciocnit ouă roșii, s’a dat în scrânciob și a intrat apoi în horă învățând cele mai grele dansuri ca: de doi, sârba, brâulețul, alunelul și altele.

Ziua aceea a rămas sfântă pentru Românii acestui plai de munte și de frumusețea ei povestesc azi cu drag cei ce-au avut norocul s’o trăiască.

Străjer al Credinței și Tradițiilor Românești, Majesta-tea Sa Regele Carol al II-lea, știe să sădească aceiaș dragoste și prețuire a tot ce-a fost și în sufletul Celui ce reprezintă nădejdea de viitor, Măria Sa Mairele Voevod Mihai de Alba Iulia.

MARE IUBITOR AL ȚĂRĂNIMII

IN MIJLOCUL ARCAȘILOR LA BUCȘOAIA

„Caracterul țăranilor români este una din preocupările Mele cele mai importante ca Rege.

Acest caracter pe care ei și l-au format In cei 600 de ani, are nevoie astăzi de un adaos de cultură și de un standard de vieafă mai ridicat.

Dacă aș avea libertatea să mă ocup numai de ei, ambiția Mea ar fi să ridic cât mai mult nivelul cultural al țăranului.”

MAI mult de 80% din populara tării noastre o formează țărănimea.

Ea reprezintă specificul național și în sufletul ei curat, se oglindește adevărata viață românească.

In acest deceniu de domnie, Majestatea Sa Regele în Inalta-I grijă pentru viitor, a arătat o deosebită atenție și pentru problema de naționalizare a orașelor, prin înlesnirea circulației elementului autohton. Când această mare operă va fi înfăptuită, acelaș suflet sănătos și acelaș ritm de viață cuminte și așezată va fi pretutindeni, la sate ca și la orașe.

Țăranul, Talpa Țării, cum așa de frumos i se spune, a fost în anii de domnie ai Suveranului nostru, centrul înaltelor Sale preocupări, așa cum a spus M. Sa într’o conferință studenților agronomi:

„Eu personal sunt agricultor și îmi dau bine seama ca în această țară de țărani, agricultura are un loc deosebit în economia națională și organizația de Stat" .

Toate reformele agrare ori sociale, au fost valorificate prin legiuiri, care să ocrotească și să ridice nivelul de viață al băștinașului țăran.

Iată câteva din gândurile înalte ale M. S. Regelui:

„Dar în agricultură, poate mai mult decât în celelalte studii, este nevoie de suflete, este nevoie de dragoste de pământ. Agricultura a devenit astăzi o îndeletnicite complexă. Pe lângă agricultura propriu zisă, sunt atâtea științe anexe care trebuesc studiate și care trebuesc în deosebi practicate, spre a se putea ridica economia națională a țării noastre, la locul ce i se cuvine".

„De ani de zile, prin experiența Mea personală, urmăresc problemele agricole dela noi din țară și Mi-am dat seama de complexitatea lor, dar Mi-am dat seama, mai ales, de frumusețea rezultatelor ce se pot obține printr’o muncă stăruitoare și plină de nădejdi. Sunt zile grele, sunt momente când crezi că nu vei putea reuși. Pot să vă asigur că dacă se muncește cu suflet și cu convingere, vom putea ajunge departe și vom putea ridica nivelul economiei noastre naționale".

(La Academia de înalte Studii Agronomice) 3 Noembrie 1931.

„Nu trebue să uite nimeni — fie profesor, fie student — oricât ar învăța în laboratoarele ce se găsesc între aceste ziduri, laboratorul cel mai spornic și cel mai bun este pământul".

(23 Octombrie 1932),

„In fața agricuîlorilor, adunați astăzi aci, îmi iau din nou angajamentul, de a sta de veghe, ca această ramură a economiei naționale, ramură de căpetenie a propășirii țării, să se îndrepte spre calea cea mai bună, printr'un progres vădit și real.

Cer deci tuturor celor întruniți în acest congres, să aibă încredere în Mine și să-Mi dea cel mai neprecupețit concurs, pentru aducerea la îndeplinire a acestui deziderat, care trebue să fie un deziderat cald și imperios al tuturor Românilor".

(28 Februarie 1937).

Dragostea, și adânca prețuire a M. Sale Regelui pentru răsturnătorul de brazdă, pornește dintr’o profundă cunoaștere a sufletului țărănesc, dintr’o afinitate de viață cu podoabele aceleiaș înțelepciuni, dintr’o nesecată prețuire a însușirilor morale a păturii de jos, ca și dintr’o cunoaștere a posibilităților și vredniciilor de care țărănimea este capabilă în momentele grele prin care soarta ne silește uneori să trecem.

Când vede chipul unui țăran, așa de asemănător cu al străbunilor1 Daci, chipul Majestății Sale Regelui se luminează de o bucurie sinceră și curată. In fața Lui, atâția „Moș Gheorghe" cu chipul ars de soare și mușchi de oțel sub cămașa îțlbă și-au învârtit stângaci pălăria, rostind în grai simplu câte-o nevoie sau răspunzând fără ascunzișuri, unei întrebări.

Atâția din gloata cea mare a poporului au simțit în mâna lor bătătorită, mâna de Rege energică dar prietenească.

— Aman mai strânge și sănătos dă mâna împăratul nostru, ține-L-ar Domnul, spunea la ai săi, un țăran din Ardeal dela Araci, când Vodă i-a cinstit căminul.

— Șapte ani să nu te mai speli pe mâna ceia vericule, că de mare cinste ai avut noroc, răspundea un altul.

In marea iubire ce-o arată țăranului Român, Majes-tatea Sa Regele își concretizează întreaga iubire de țară-

Ce mărețe și de neuitat au fost clipele petrecute în mijlocul voinicilor Arcași din Bucovina, la marile serbări din Bucșoaial

In ziua de 2 Iulie 1937, când M. Sa Regele se întorcea din vizita făcută peste hotare, Bucovina prin arcașii ei, s’a gândit să-L primească și să-L sărbătorească așa cum strămoșii sărbătoriau isbânzile Voevodului Ștefan după vredniciile însemnate cu lăcașuri sfinte.

La vestea cea mare s’au strâns din codri și plaiurile acestui fermecător colț de pământ românesc, sute de mii de oameni porniți călări pe cai împodobiți cu lăicere și năframe, în căruțe gătite ca de nuntă sau pe jos, adunându-se în zăvoiul de pe apa Moldovei, pe-acolo pe unde odinioară Dragoș alergase după zimbrul al cărui cap avea să slujească ca stemă a Moldovei.

Veneau în valuri nesfârșite, zile de-arândul, poposind ca ’n vremi apuse, în luminișuri de codru, aprinzând focuri pe creste, doinind din fluer ori caval și făcând să răsune hăurile de buciumul vestitor a bine.

Pe chipurile lor aspre cu privirea caldă, arcașii în strae albe, cu căciuli și pieptar de blăniță neagră, iar femeile și fetele cu podoabele portului din strămoși, păreau ca răsăriți din alaiurile poveștilor cu împărați.

In freamătul acelei mulțimi, pe care n’o mai putea cuprinde valea din preajma Voronețului, se putea ceti toată nețărmurita dragoste a poporului, pentru Cel ce-i scăpase de lanțurile robiei.

Și după ce rândurile nesfârșite ale arcașilor-străjeri au defilat prin fața Suveranului și a tânărului Vlăstar Regesc Măria Sa Marele Voevod Mihai, după ce-au făcut să defileze convoiul carelor, ce înfățișau tot atâtea rânduiri moștenite de demult, ca: turma cu stâna și ciobanii, plugul cu rodul spicelor, codrul cu Huțulii, bărbați și femei călări pe cai de munte, după ce norodul urcat până și în copaci ca să poată vedea pe Regele lor, și-a mărturisit în nesfârșite urale, dragostea și devotamentul, arcășimea și-a împodobit înaltul Oaspete cu brâul și buzduganul de Mare Vornic, iar pe tânărul Voevod, cu insemnele vechi ale Căpităniei de plai.

Cu lacrimile pe obraz, cel mai bătrân dintre arcași cu părul alb răsfirat pe spate în plete lungi, cu sumanul pe umeri, cu straie albe din strămoși și cu opinca de demult, a ieșit în fața M. Sale dar n’a putut să rostească nici un cuvânt. I-a întins doar buzduganul și cu mâna dreaptă ridicată, părea că-I arată undeva spre turla Voronețului.

Iar M. Sa Regele, cu o necunoscută bucurie și emoție în priviri, i-a strâns mâna bătătorită de muncă, salutând mulțimea cu buzduganul Vorniciei.

Printr’o fericită coincidență era aceiaș zi, când se comemorau 433 ani dela moartea Marelui Voevod al creștinătății.

S’a întins apoi masă mare acolo pe lunca Moldovei și neuitată va rămâne ziua, când Regele Țării și Fiul Său au petrecut delaolaltă cu poporul.

Iubirea cea mare a Suveranului nostru pentru țăran se descoperă și în opera regală de Inaltă ajutorare a păturii de jos. In vreme de nenorociri, când focul, apa sau seceta pustiesc gospodăriile sau ogoarele nădejdii lor, generozitatea Regală se manifestă statornic. Din caseta particulară trimite ajutoare de mare preț, pe care apoi sfetnicii Săi le completează prin măsuri oficiale.

Satul Dioști din Oltenia, distrus de un năpraznic incendiu, a fost reclădit din Inalta dorință a M. Sale, prin

Fundația Regală ce-i poartă numele. Deasemenea, Suveranul prețuitor și iubitor de glie ca și de cei ce-o lucrează, a dăruit anul acesta, 1000 de pluguri țăranilor vrednici de pe tot cuprinsul Țării.

Ce frumos se adresează echipelor studențești pregătite să ducă în besna satelor lumina călăuzitoare a faptei:

„Nu plecați acolo ca să faceți muncă de paradă, ci vă duceți în acele colțuri pierdute de țară ca să întreprindeți o lucrare de fiecare clipă, o lucrare migăloasă, dar o lucrare care trebue să lase urme trainice în fiecare sat. Dorința Mea este ca după plecarea echipelor satul să fie cât se poate de transformat. Primenit ca înfățișare pe dinafară, primenit ca viață lăuntrică.

Dacă vă indic aceste lucruri, este ca să vă arăt că munca voastră trebue să fie o muncă pilduitoare.

Va trebui să treceți din casă în casă, să vorbiți cu fiecare, să-i îndrumați și să-i sfătuiți. Când veți ajunge acolo, duceți satelor acestora toată dragostea Mea și tot sufletul Meu. Sper că dragostea Mea și sufletul pe ca-re-L am pentru țara și țăranii noștri, va putea să se răsfrângă în sufletul și dragostea pe care le veți pune în munca ce vă cer”...

Dragostea de țăran și munca sa, ne-o dovedește Marele nostru Suveran, în exemple ce vor rămâne trecute în legendă.

Nu L-am văzut oare în urma brazdei la coarnele plugului purtat voinicește de Augustul Său Fiu?l

PEDAGOG ȘI EDUCATOR

„Trebue lucrat cu toate puterile pentru educația poporului nostru, căci o instrucție fără o educație, este adesea mai primejdioasă decât folositoare.”

(Răspuns la Adresa Comisiei Cameril) 18 Decembrie 1934.

PEDAGOGIA unui popor este o știință fără de margini, ea trebuind să se adapteze mereu nevoilor vieții, dar în acelaș timp, este și o mare artă. Regele-Pedagog, este forma cea mai evoluată a unui regim constituțional.

Dacă educația propriu zisă înseamnă trecerea conștientului în subconștient, după definiția lui Gustav Le Bon, sau formarea unui număr cât mai mare de bune deprinderi, apoi aplicarea acestui principiu la viața națională cere întâi de toate un Mare și desăvârșit Pedagog.

A face ca întreaga colectivitate a unei țări să meargă statornic pe drumul unor acțiuni la început dirijate, pen-truca mai târziu să devină o necesitate organică, a forma unui popor mănunchiul bunelor deprinderi care să se evidențieze în gând, în suflet și ’n acțiune, este un proces de transformare totală a conștiințelor, ce nu poate fi atins decât printr’o voință și perseverență mereu sporite, ca și prin arta de a ști să se folosească mijloacele de acțiune.

Majestății Sale Regelui Carol al II-lea I s’a dat pentru aceasta, titlul de Regele-Pedagog.

Iată câteva podoabe ale înaltului gând Regesc:

„Educația nouă care vi se cere este o educație de dragoste dar și o educație de disciplină; iată baza pe care va trebui așezat noua clădire a Statului român".

(8 Iunie 1935).

„Biserica corespunde sufletului, școala minții și educația fizică corpului.

Intre aceste trei instituțiuni trebue să existe legătura cea mai strânsă, căci numai atunci se va ajunge la edu-cațiunea integrală a sufletului omenesc.

Trebue să lărgim puțin cadrul școalei.

Astăzi nu este numai cartea,'ci este armonia perfectă între mine, suflet și corp, care trebue să existe".

(Sfințirea, Catedralei Sf. Dumitru sl centenarul liceului din Cralova) 26 Octombrie 1933

„In mișcarea străjerismului s’a urmărit ceva nou.

Nu s’a urmărit numai un gând de a face o jucărie sau o educație fizică. Ne-am gândit, acei care am creat-o, că pentru consolidarea acestui neam, avem nevoie de ceva nou, de o mișcare nouă, de o înviorare care să pătrundă până în fibrele cele mai adânci ale întregii popu-lațiuni.

Iată ce înseamnă pentru Mine și ce trebue să însemneze pentru toată țara — Străjeria".

<8 Iunie 1935).

„Creșterea tineretului în așa fel ca să devie cetățeni veșnic conștienți de drepturile, dar mai presus de toate, de datoriile lor, iată năzuința la care trebue să tindă școala, biserica și toate societatea românească".

(Răspuns la Adresa Comisiei Camerii) 18 Decembrie 1934.

„Voi sunteți acei cari veți fi chemați mâne să duceți mai departe opera începută și, fiecare în profesiunea pe care și-a ales-o, să puneți câte o cărămidă la edificiul României de mâne, după 'rostul, capacitatea și îndeletnicirea fiecăruia".

(Cluj. Deschiderea Universității) 21 Octombrie 1930.

„Iubiți studenți, la cine mai mult decât la voi tinerii, care, sub oblăduirea dascălilor voștri, vă pregătiți pentru cariera de mâine, pot găsi acea dorință de mai bine, acel entuziasm 'al idealului abia întrezărit, grație cărora se pot înfăptui marile opere pe care țara și Regele vostru au dreptul a le cere dela orișice cetățean, în deosebi dela voi".

(Cluj. Deschiderea Universității» 21 Octombrie 1930).

Ca să poți îndrepta ceva într’o țară, trebue să te cobori adânc în plămada vieții obștești, pentru a-ți da seama de cauzele ce împiedecă procesul normal al ridicării ei. Cunoașterea însă, oricât ar fi ea de temeinică, nu ajunge. E munca de laborator ce ți-a descoperit prin analize de tot felul, prezența microbului. Dacă rămâne numai la aceasta, poate constitui operă științifică dar nu și socială.

Descoperirea cauzelor, cere pedagogului să găsească și mijloacele de a înlătura efectul, care să le aplice și să urmărească perseverent rezultatul final.

Numai atunci munca este întreagă și misiunea dusă la bun sfârșit.

Suveranul nostru se găsește în câmpul acestor legi ale pedagogiei naționale.

A cercetat din vremea fragedei copilării nevoile nației, le-a trăit și le-a simțit. A căutat apoi și a găsit mijloacele cele mai potrivite pentru a le combate și a perseverat în lupta pentru lumină.

A răscolit mai întâi sufletele, trezindu-le, dându-le aripi de măreață năzuință. A fost un strălucit exemplu.

La vârsta de 21 ani Și-a făcut intrarea în viața plină de răspunderi, printr’un gest simbolic.

Iată rândurile cu care își însoțea Inalta-I pildă, adresate primului sfetnic al țării din vremea aceia:

„Vremea răspunderilor a început și pentru Mine, pu-nându-Mi înainte, pe lângă sarcina pregătirii Mele, pentru chemarea ce Mă așteaptă și îndatoririle către cei lipsiți ori în suferință. Pătruns de acest gând, dăruesc suma de lei 50,000 pe care vă rog să binevoiți a o întrebuința într’un scop folositor țărănimii noastre, pentru nevoile și întărirea căreia inima Mea va fi pururea deschisă. Aș dori să se ridice trei școli primare de sat: una în Dobrogea, alta în Moldova și alta în Oltenia”.

De-atunci, câte opere, câte înfăptuiri pe ogorul îndrumării și educației naționalei

In mintea Sa clar-văzătoare, Suveranul cu o intuiție de Mare Pedagog, a întrevăzut puterea unei metode, căreia nu i se recunoștea valoarea de prim factor al transformării vieții obștești: Metoda cuceririi tineretului cu ajutorul căruia să poată influența generațiile mature.

înzestrat cu un puternic spirit de observație și adânc pătrunzător al tainelor sufletului omenesc, M. Sa Regele a simțit ce influență puternică exercită o pilduitoare viață de copil asupra părinților mai întâi și apoi asupra întregului mediu înconjurător.

Trăia Insuș, realitățile acestui principiu, ca Părinte.

M. Sa Regele și-a dat seama că tineretul vrea ceva ce i se refuză, ceva plăcut, ceva care să-l ridice pe culmea năzuințelor de fantastic, proprii acestei vârste, ceva ce nu putea găsi în școală, care-i cerea doar efort de în-magazinarea cunoștințelor.

Forma de înoire a vieții, opera cea mare a unei primeniri sufletești, nu se putea începe decât prin tineret.

Societatea adultă primește mai greu formele de viață nouă, când aceasta i se cere direct; se lasă însă ușor câștigată printr’o statornică influență în care nu se vădește scopul.

Din acest complex de realități a răsărit opera cea mare a Străjii Țării, care prin mărețele-i realizări s’a impus atenției publice, a câștigat și a influențat întregul popor, prefațând marea reformă a sufletului național.

Trasând liniile mari ale mișcării străjerești, Majestatea Sa Regele Carol II s’a dovedit un Mare Pedagog, care a știut să formuleze o pedagogie proprie Neamului Românesc. Prin felul cum a știut să îndrumeze tineretul în mijlocul căruia a așezat pe Insăș Augustul Său Fiu Moștenitor de Tron, prin luminile geniului Său ce che-zășuesc viitorul neamului, Suveranul a dovedit reale și strălucite calități de Educator.

Câtă deosebire între metodele vechi cu ajutorul cărora se făcea educația Fiilor de Regi și între forma profund umană și în acelaș timp națională, în care M. Sa Regele își crește unicul Fiul

Din cele -20 milioane de.locuitori ai Tării, prea puțini sunt acei ce nu L-au văzut și nu L-au înconjurat cu nețărmurită dragoste pe câmpul muncii și vredniciilor străjerești.

Pe nesimțite s’au statornicit legături sfinte între Coroană și Popor, suveranități contopite în Acel ce reprezintă destinele Neamului.

CTITOR AL PEDAGOGIEI ROMANEȘTI

EDUCAȚIA este în aceiaș măsură o știință și o artă. Cunoașterea legilor fundamentale ale des-voltării sufletești, pătrunderea temeinică a principiilor de evoluție și de influențare a individului, ca și alegerea mijloacelor cele mai potrivite pentru atingerea scopului educativ, cer din partea unui educator o cât mai cuprinzătoare cultură.

Modul de aplicare însă, ca și dexteritatea de a alege din acest mare depozit al pedagogiei armele sau materialul care să se potrivească vârstei, individualității, mediului ambiant și mai cu seamă să corespundă năzuințelor firești ale vremii, toate acestea cer din partea educatorului o deosebită abilitate, o artă.

Trebue să recunoaștem și s’o mărturisim, că până mai acum cinci ani nu aveam o pedagogie românească.

încercările lăudabile ale unor distinși și emeriți pedagogi, erau sublimate de spiritul tradiționalist al vremii trecute.

Cel care a avut curajul să transpună știința educației depe planul vast al generalității și teoriei, pe planul unor necesități de ordin național și social, Cel care a croit o haină proprie pedagogiei românești, este M. S. Regele Caroi II.

N’a enunțat teoretic o știință după care să se influențeze sufletul românesc, ci descifrând din năzuințele nației în mijlocul căreia S’a născut și trăește, comandamentele viitorului, a pornit la drum sănătos, experimentând cu clasa de școlari a Augustului Său Fiu, o nouă metodă cu un conținut autohton.

Ca și agricultorul înțelept, care înainte de a-și însămânța ogorul face o cultură de probă, tot astfel înaltul Ctitor al pedagogiei românești, înainte de a consacra noua metodă în opera de îndrumare a tineretului prin străjerie, a experimentat-o ani dearândul în restrânsă colectivitate școlară a Măriei Sale Marelui Voevod.

Sub directa supraveghere a Regelui-Pedagog, rezultatele obținute au fost strălucite.

Noua direcție a îndrumării tineretului, pornește dela ideia formării unui cetățean conștient de datoriile și drepturile sale, legat de brazda strămoșească prin trăirea vieții curate românești, cu fapte care să-l lege de mediul local și mai presus de toate, încrezător în destinele neamului său, iubitor și slujitor al simbolului unității naționale: Suveranul și Dinastia.

Pedagogia viitorului a fost fixată de M. S. Regele în pagini de o adâncă înțelegere a vremilor de azi:

„Străjerii sunt acei cari trebue să ducă mai departe această operă, nu cu arma pumnului, ci mai ales cu arma sufletului și a inimii românești.

Este o sarcină de dragoste, este o sarcină de credință, este o sarcină care devine un comandament moral mai presus de orice, pentru acela care-și iubește Patria. Pregătirea unei generații sănătoase pentru ziua de mâne, este cel mai înalt și mai sfânt comandament, pe care tre-bue să-l aibă conducătorii unui neam.

Rezultatul a ceeace se vede azi, este dovada că, un popor ca al nostru poate orice. Bine condus — condus mai ales cu suflet și cu dragoste — vom putea deveni un popor capabil să se impună admirației întregii omeniri". .

„Vouă străjerilor vi se cere un lucru, cere este chezășia unui progres sigur, vi se cere dragostea, pentru conducător și mai presus de toate, dragoste și conștiinciozitate de muncă.

Muncind fără preget, muncind cu dragoste, veți fi acei cari veți clădi o țară nouă, o țară puternică, o țară care nu va putea fi biruită pe nici un teren.

Aceasta trebue să fie credința care să vă conducă de azi înainte, și care trebue să fie idealul întregii voastre vieți.

Așa cum s’a început prin această mișcare a tineretului o viață nouă pentru țara noastră, tot astfel va trebui, dându-ne mâna cu toții, să creem în jurul acestei mișcări o viață nouă, pentru orice moment al Neamului nostru.

Voi, luptătorii de mâine și noi cei de azi, trebue să fim mânați de aceeași credință și de acelaș ideal.

Educația nouă care vi se cere, o educație de dragoste dat și o educație de disciplină, iată baza pe care va trebui așezată noua clădire a Statului român.

Către voi, dragi copii, la această serbare care îmi umple sufletul de nemărginită bucurie, merge sufletul și credința Mea și din toată inima vă spun acele cuvinte cari reprezintă un întreg ideal de viață:

„Curățenie de viață sufletească și trupească".

SANATATE1

(8 Iunie 1935).

„Ținând seama de cei încărunțiți în slujba Statului, de experiența lor întotdeauna folositoare și de devotamentul lor încercat, îmi dați voe, în această zi a speranței și a necesităților de clădire a viitorului, să Mă bizui pe avântul și rezervorul de energie al generației tinere și să ridic paharul. Meu pentru reînoirea sufletească a Neamului".

(8 Iunie 1935).

„Sufletul Meu se umple de bucurie și plecând din mijlocul vostru Mă simt înălțat. Un nou val de energie și de încredere Mă va urmări încă mult timp. Acestea le datoresc muncii voastre, credinței voastre, voiei bune în care lucrați. Voi care sunteți oștirea de mâine, o știrea cea salvatoare de pace, sunteți chemați a răspândi și a întări o credință nouă într’o Țară nouă".

(7 Iulie 1935).

„Străjerismul nu este în rezumat altceva, decât un efort de a ridica generațiile de mâine, spre a fi în toate folositoare Patriei".

„De unde a răsărit nevoia de a creia această mișcare, cred că este ușor de ghicit. Ea este o urmare a războiului. Tineretul nostru creștea fără nici un ideal. Atâtea manifestațiuni morbide se arătau, care pentru aceia cu dragoste de neam și cu simțul răspunderii viitorului, puneau o problemă vitală: „Ce va deveni această țară atât de frumoasă, atât de bogată, dacă generația de mâne trăește în această lipsă de avânt, această lipsă de ideal pentru lucruri frumoase și utile".

„Credința: baza oricărei acțiuni; trebue să arătăm deci tineretului nostru că, spre a propăși în viața lui, trebue să aibă înainte de toate credință. Credința în Dumnezeu și în Biserica strămoșească, credința în țara lor, credința către Acela care întruchipează patria: Suveranul. Dar dacă în sufletul lor, în toată firea lor, au acest îndemn al eului, ei mai trebue să învețe, că fără corolarul credinței: munca, nu poate îndeplini nimic.

Plecând deci dela aceste principii temeinice, am clădit tot idealul nostru de educație și tot programul nostru de muncă. Să nu uităm că ne adresăm în primul rând către elementele al căror suflet, mentalitate și trup sunt în plină formație, deci și mijloacele noastre trebue să fie alese ca să corespundă materialului ce-l luăm în primire.

Multă lume nu vede în toată această mișcare decât partea ei pur formalistică, formațiuni, ceremonial, costum, salut, etc.

Acestea nu sunt scopul, ci numai mijlocul. Partea formalistică are menirea de a așeza străjerul într'un cadru de disciplină, de spirit de corp, de camaraderie și solidaritate.

Prin aceste sentimente indispensabile pentru bunul mers al unei organizări sociale, voim să formăm un spirit care dela solidaritatea celulei, să devie un sentiment de solidaritate națională. Dela sentimentul de mândrie al micei unități, la sentimentul de mândrie al Neamului”.

„Noi nu suntem o școală, noi suntem o credință, un avânt. Lucrul nostru se face pe cât se poate în aer liber. Trăind în mijlocul naturii, îmbibând trupul cu aer curat, vroim să creștem tineretul astfel, ca să devie cetățeni puternici, curați și voioși.

O grijă deosebită o punem pentru desvoltarea sentimentului național. Copiii noștri trebue să învețe că dacă unele lucruri bune se pot aduce de peste graniță, sunt atâtea aci în pământul Țării și în sufletul poporului, care să facă din Români și neamul nostru, una din țările și unul dintre popoarele cele mai strălucite din lume.

Noi suntem o mișcare de regenerare națională și acei cari ne-am înhămat cu toată credința și dragostea la acest crez, știm că vom reuși, că generațiile de mâine ne urmează cu tot sufletul lor neprihănit și dornic de mai bine".

„Ce frumoasă va putea fi România de mâine, o țară unitară și solidară, împrejurul unui gând, deviza noastră: „Credință și Muncă pentru Țară și Rege".

Ora. străjerllor la Radio (2 Decembrie 1935).

„Tot viitorul unei țări se reazimă pe copiii de astăzi, deci sufletul lor, creșterii lor, trebue să îndreptăm toate gândurile și toate sforțările noastre.

Lozinca noastră trebue să fie salvarea zilei de mâine, prin o integrală educațiune a tineretului.

Această mișcare a străjeriei a luat acum în al doilea an de activitate, un avânt atât de frumos, încât ne dă cele mai frumoase nădejdi de viitor.

Acelora cari se îndoesc încă de frumusețea și utilitatea noastră, le recomand să se ducă la școli și în satele străjerești și să vadă ce real progres s’a dobândit în scurt timp.

E adevărat că ne-am înhămat la o operă uriașă, la o operă care cere timp spre a-și da roadele integrale.

Dar toți acei cari au pornit la drum, au pornit cd| atâta dragoste, cu atâta avânt, încât nu se poate, să nu ieșim pe deplin victorioși.

Românul are atâtea calități, atâtea virtuți și atâtea posibilități care, în nenumărate împrejurări au dormit și care numai prin avântul de neînvins al tinerimii trebuesc aduse la lumină și puse definitiv în slujba patriei.

Străjeria nu este școala de carte, ea este școala vieții pentru un neam întreg.

Străjerul înainte de toate trebue crescut să fie un bun cetățean, un desăvârșit patriot, iubitor de Neam și de Rege, mândru că este Român.

Străjerul trebue să desvolte esența virtuților Românismului și să le pună prin voința și credința sa în slujba României. Aceste generații pe care le creștem cu drag și grijă, trebuesc1 să fie mâne adevărații slujbași și ostași ai Patriei.

Trebue să aibă conștiința, că orice cetățean demn de acest nume, — începând cu Regele, — este toată viața lui un slujbaș și un ostaș al Țării.

Fiecare cetățean este o rotiță din mecanismul Statului, și pentruca întregul organism să fie pe deplin de folos, trebue ca fiecare, la locul unde l-a așezat sparta, să-și facă pe deplin datoria, mânat de un singur gând și călăuzit de un singur suflet, acel al neamului său.

Niciodată — privind acest falnic tineret plin de avânt — nu Mi se pare mai vie, vechea noastră zicătoare: „Apa trece pietrele rămân".

• Voi străjerii sunteți pietrele, voi sunteți temelia nepieritoare pe care voim să clădim o Românie mai bună, o Românie de neclintit în hotarele ei firești.

Acest tineret crescut în acelaș ideal — căruia îi făurim un suflet unic, plin de avânt, de încredere în slujba unui naționalism constructiv, fără de prihană — mâne când va fi vârstnic ne va da un popor care va fi în orice împrejurare la înălțimea sacrificiilor cerute de un patriotism desăvârșit".

„Luați și voi, cum trebuie să luăm toți, ce e bun dela părinții și strămoșii noștri; luați din năzuințele de veacuri ale Neamului nostru, acea tărie care ni-e fala, — și strânși uniți într'o singură voință, într’un singur avânt să plămădim România cea nouă a Românismului biruitor".

(8 Iunie 1936).

„Astăzi în fața primejdiilor cari tind să ne cotropească și din dreapta și din stânga, de peste tot, problema învățătorului s’a schimbat. El nu mai este acela care va trebui să învețe numai buchea cărții, nu mai este acela care până acum a avut și un rol economic; astăzi toate acestea trebue să dispară în fața pericolului enorm și ceeace se cere învățătorului este întărirea sufletului Românismului.

Și prin Românism, vreau să înțeleg scoaterea virtuților latente ale acestui neam, ca să facă din el una din gințile cele mai puternice și cele mai falnice ale lumii".

„Rostul vostru de a fi străjeri înseamnă cu mult mai mult decât un ceremonial sau o formalitate, înseamnă puterea unei credințe, lată dece sforțarea voastră să fie de a trăi acest crez. In ziua în care străjerul s'a legat în fața lui Dumnezeu și a mai marilor săi printr'un legământ, s’a legat nu numai pentru clipele când se adună cuibul, ci pentru întreaga viață, pentru toate împrejurările chiar până dincolo de viață, când se va găsi la câteva palme sub pământ".

(23 Aprilie 1937. Investirea Măriei Sale Marelui Voevod Mibai).

„Străjeria are menirea de a face ca ceeace am învățat, să aplicăm în fiecare zi, după puterile noastre, pentru binele tuturora. Individualismul în străjerie trebue des-voltat sub o formă, alta decât a fost până acum. Nu trebue să știm multe pentru noi, ci pentru toți. Să nu existe gelozie, să se spună că acela știe mai mult sau mai bine, să nu arate nimeni că este mai mare. Trebue desvoltat sentimentul ce s’a cultivat până acum în armată: cama, raderia, strângerea sufletelor laolaltă pentru binele comun.

Toți trebue să fie convinși să ajute pe aproapele cât poate și când poate. Fiecare locuitor, care trăește aici pe pământul românesc, are menirea hărăzită de Dumnezeu pentru binele colectiv. Primul ministru și măturătorul de stradă au aceiaș importanță socială dacă își îndeplinesc cu conștiinciozitate menirea lor, fiecare în spațiul lui. Să știe fiecare că nu poate fi bun român, dacă nu va face, acolo unde este, ceeace trebue să facă, când și cum trebue să facă cu conștiinciozitate și cu dorința ca tot ceeace face, să se răsfrângă în chipul cel mai fericit asupra tuturor, pentru progresul Neamului și Țării.

(5 Octombrie 1937. Breaza).

,J?iecare vreme cu nevoile ei. Mișcarea aceasta este o nevoe a vremurilor de azi, când toți, și mici și mari — mai ales cei tineri — năzuesc către noui idealuri, simt în sufletul lor nevoia unei munci închinate patriei și neamului. Am venit să umplem acest gol și să dăm tineretului românesc un nou crez, un nou avânt pentru binele patriei.

Unificarea națională a făcut-o generația dinaintea voastră; consolidarea acestei unificări, voi generațiile ce se ridică, aveți datoria de a o împlini. Iată de ce bucuria Mea e mare, văzând felul cum tineretul Meu a răspuns la chemarea ce I-am făcut și sub mândrele falduri ale drapelului străjeriei, s‘a înhămat la munca cea mare a României de mâine.

Acest viitor, pe care voi cei tineri îl veți făuri, este plin de jertfe, în tot cazul, cere o muncă încordată și o credință fără margini. Dar, dacă ea este adesea grea, ea trebue făurită cu voe bună și bucurie. La noi nu există sentimentul că te-ai jertfit pentru cauza ta, pentru neamul tău, ci numai bucuria nesfârșită că ai făcut un pas înainte și ai înfăptuit ceva în folosul obștei românești. Munca noastră este o muncă individuală, într’un efort comun, în folosul comunității. Această comunitate este una singură: România și Neamul Românesc. Orice mui\că pentru progresul acestei comunități este o binecuvântate a cerului.

(8 Iunie 1937).

„Noi nu suntem o școală searbădă, buchisită în cărți, noi batem puternic în piepturile Românilor adevărați.

Fără ură pentru alții, noi credem în puterea și dreptul de viață ale Românilor, noi credem că tot ceeace au clădit cu atâta râvnă înaintașii noștri este temelia pe care trebue clădit edificiul nou al României viitoare.

Străjerii au scris în crezul lor: PRIMATUL MUNCII, PRIMATUL PROPĂȘIRII NEAMULUI PRIN TOT CEEACE E SĂNĂTOS IN POPORUL NOSTRU.

In sufletul fiecăruia dintre străjerii de azi trebue să se înrădăcineze lozinca, că realizările individuale sunt toate pentru folosul obștesc.

Meritul fiecăruia este un adaos la progresul entității naționale românești.

In aceasta stă puterea noastră morală: INDIVIDUALITATE IN COMUNITATE.

Iată adevăratul naționalism constructiv, iată chezășia progresului nostru, iată visul străjeresc al viitorului.

Munca aceasta a fiecăruia, într'un scop înălțător de folos al entității românești, este cheia de boltă a puterii naționale românești de mâne.

Noi nu facem paradă, noi plămădim suflete și aceste suflete trebuie oțelite într’un crez; acest crez este adevârâtul patriotism: încordarea tuturor eforturilor — fiecare după putința sa, — pentru ridicarea și întărirea adevăratului românism creator.

Cu toate că aceste îndrumări sunt înfățișate prin cuvinte, Eu nu cer străjerilor cuvinte, ci fapte.

Faptele sunt singurele realități și străjeria trebue să fie reală".

„O nouă așezare s'a dat României, pusă pe temelia muncii și a credinței: s’a dat țării o nouă libertate, o libertate de disciplină făuritoare de progres.

Ritmul României viitoare va trebui să fie acela al credinței care vi se insuflă vouă.

In nici o acțiune nu trebue să mai persiste egocentrismul individual, ci numai credința că orice acțiune este menită să întărească patrimoniul comunității române.

Eu doresc ca aceste cuvinte, rostite azi vouă, să treacă dincolo de marginele, oricât de largi ar fi, ale organizației și să se sădească adânc în sufletul tuturor iubitorilor de Patrie,

Credințele și lozincele străjerilor să devie credințele și lozincele întregului Meu popor.

(8 Iunie 1838).

„Chemați la o școală de viață nouă, la școala care nu-i școală, ci viața însăși, vă îndrumați ca o oștire de neînvins spre țărmuri mai luminoase, spre vremuri mai sănătoase.

înălțarea și întărirea noastră nu o putem face numai prin măsuri c,u rezultate imediate, ci și prin o temeinică pregătire a viitorului.

Acest viitor este strâns legat de generațiile care vor veni; iată dece am făcut acea chemare către copiii Țării Mele, copiii de astăzi cari vor fi cetățenii de mâne.

In sufletul vostru voim să sădim acea credință nestrămutată în forța vie a Românismului, voim a face ca prin munca fiecăruia să propășească totalitatea Națiunii.

Fără o muncă stăruitoare individuală și fără o credință de neînfrânt în capacitate și destinele Neamului, nici un progres nu se poate clădi pe o temelie solidă.

Viață nouă, viață de avânt, viață de încredere în viitorul României, iată ce trebue dobândit dela tinerele vlăstare ale Țării.

Noi nu uităm și nu disprețuim trecutul, dar privim spre un viitor tot mai înălțat al României de mâne.

Avem o singură dorință, un singur avânt: „excelsior7“

Școala „Străjii” este o școală de viață, este o școală care se adapă din isvoarele vii ale naturii, din învățămintele de toate zilele.

Noi nu suntem o Românie care a început astăzi, ci suntem urmarea valurilor de strămoși care merg tot înainte, suntem trăsura de legătură vie între eri și mâine”.

„Dacă Straja s’a îndreptat către copii, lozincele ei, școala ei de viață și morala ei, formează un cod de purtare cetățenească, care trebue urmat de toți, chiar când nevoile vieții l-au silit, să desbrace uniforma tineretului.

Străjer nu este numai acela care poartă pe umăr insigna noastră, ci este acela care are o clădire sufletească deosebită, este acela care până în adânci bătrânețe trăește activ morala străjerească.

Ori și unde să se recunoască unul dintre noi, că e mai cinstit, mai voios, mai credincios, mai muncitor decât altul",

<8 Iunie 1939).

CAPITOLUL III

EXEMPLUL MARELUI STRĂJER

M. S. REGELE CAROL II, STRĂLUCIT EXEMPLU DE VIRTUȚI STRĂJEREȘTI

PRIMUL CONSILIU DE STATORNICIRE A PROGRAMULUI STRĂJERESC

IDEIA unei temeinice pregătiri a tineretului, în spiritul cel nou al vremii, căuta demult în mintea Su-veranului-Pedagog, făgaș de realizare. Știința educației îmbracă forme universale, însă mijloacele și scopul urmărit, trebuie adaptate la specificul nostru românesc.

După adâncile frământări în toate domeniile vieții naționale, unde prezența Celui mai Clar-văzător Suveran se impunea, după obositoarele strădanii ale unui an de muncă Regală, M. S. Regele retras pentru odihnă în colțul de liniște și farmec dela Sinaia, a pus la temelia mișcării străjerești o jertfă simbolică a clipelor de repaus.

Când toate pregătirile au fost puse la punct, a hotărît convocarea primului consiliu superior de îndrumare în frunte cu șeful guvernului, capul bisericii și miniștrii respectivi, pentru a le împărtăși principiile diriguitoare ale nouei forme de educație națională, morală, socială și fizică.

Era în toamna anului 1934.

Sfetnicii Țării s’au adunat la sfat și Monarhul-Peda-gog a prins a depăna firul gândului de-atâta vreme tors, luminând cărări metodologice, înlăturând atâta balast teoretic și croind pe măsura nevoilor noastre, cea dintâi haină potrivită ființei românești.

Și schițarea celei dintâi pedagogii naționale, poartă între file întreaga taină a isbânzii de mai târziu: Puterea strădaniei împinsă până la abnegație și strălucirea sacrificiului de o înaltă etică regală.

începutul acesta printr’o caldă și generoasă ofrandă dăruită străjeriei, va servi de-alungul anilor drept far călăuzitor și toiag de sprijin pentru cei înrolați în armata albă.

Acel ce știe să înflăcăreze și să dea avânt energiilor tinerești, Acel ce solicită truda împinsă până la sacrificiu, Acel ce călăuzește destinele Neamului românesc spre culmile prestigiului universal, Acela are marele merit de a fi dat Primul exemplu.

Sub fruntea încruntată a Bucegilor, din cuibul de vulturi al Dinastiei, a răsărit în vremea de vacanță regală, luceafărul adevăratei pedagogii românești: STRAJA ȚARII și ideia străjeriei.

PE CÂMPUL CELEI DINTÂI EXPERIENȚE

LA Breaza, în dimineața zilei de 13 Septembrie 1934, e zarvă mare.

M. S. Regele Carol II inspectează prima serie de comandanți străjeri, spre a verifica rezultatele practice ale programului străjer esc. Din tot județul Prahova s’au ales 60 de învățători și învățătoare, precum și 150 copii cu cari să se experimenteze metoda educației noui.

Sunt prezenți toți membrii consiliului superior de îndrumare iar în întâmpinarea Suveranului a ieșit întreg poporul din împrejurimi. E zi de sărbătoare, zi cu adevărat istorică în evoluția mișcării străjerești. Marele Străjer venia să constate personal, rodul celor dintâi aplicații străjerești.

Primirea făcută de popor, care nu precupețea uralele, entuziasmul și fastul oficial al zilei precum și arșița de soare într’un câmp descoperit, ar fi fost elemente hotă-rîtoare ca înalta vizită să se limiteze doar la o trecere în revistă și un sfat cu conducătorii abia înfiripatei instituții.

Dar M. S. Regele venise nu numai pentru a da o strălucire simbolică străjerismului, nu numai pentru a răspunde unei protocolare invitași, ci cu hotărîrea de a adânci problema, de a găsi forma cea mai potrivită pentru a o încadra într’un sistem de interes național, care să asigure desvoltarea, pe teren constructiv, a tinerelor generații.

Conducătorii primului curs, cunoscători ai gândului regal și cari vor rămâne pentru totdeauna legați sufletește de mișcarea străjerească, pentru a nu prelungi o vizită și așa destul de obositoare, comprimaseră programul demonstrațiilor, astfel ca în două ore totul să se poată termina.

M. S. Regele însă, cere programul întreg, experimentat timp de 12 zile și trece la verificarea pe teren a tuturor punctelor stabilite.

Cei 60 de învățători și-au împărțit în cuiburi micii străjeri formați aci, executând fiecare partea ce i se rezervase. Suveranul trece la fiecare grup, observă, lămurește, sfătuește, încurajează. Stă de vorbă cu comandanții să le afle gândurile, stă de vorbă cu micii străjeri spre a putea constata reflexul psihologic al cursului. Pe față-I înflorește un zâmbet de adâncă mulțumire sufletească. Se simte din ce în ce mai prins în mrejele programului și soarele par’că nu mai arde ca în primele ore, ci mai mult luminează.

Au uitat par’că toți de oboseală. De-alungul cordoa-nelor de garduri, poporul a stat neclintit ca și cum ar fi vrut să ghicească ori să verifice alături de Suveran, isbânda mișcării străjerești.

înalții sfetnici, în frunte cu I. P. S. Sa Patriarhul și miniștrii, furați de vraja nouă a unei mistici românești, păreau să adâncească în minte o admirație și o divini-zație.

Dintr’o înaltă intuiție a Cârmuitorului destinelor naționale, răsărise această școală fără ziduri reci, fără catedră, fără note și catalog, fără bănci de imobilizare a svâcnirilor primei copilării, dar și fără de acestea, nu mai puțin o școală.

O școală vie însă, o școală a caracterului, a deprinderilor pare să înceapă dela educator, a cuceririlor pe teren practic și spiritual, a farmecului vieții copilărești, a pregătirii temeinice pentru formarea unui spirit de jertfă închinat Țării și Regelui care o reprezintă.

Au coborît umbrele serii trimise de hăurile munților, au început și stelele să clipească pe cer.

M. S. Regele mai avea de văzut ceremonialul cobo-rîrii Pavilionului Național.

Nu va putea să uite nimeni din cei ce-au avut norocul să fie de față, clipele acelea de pătrunzătoare și sgu-duitoare emoție, când, sub lumina palidă a lunii și candela miriadelor de stele, se săvârșia o adevărată taină a legăturii între Rege, copil și popor, făcând să răsune până departe peste negurile de codri, refrenul cântării sfinte:

„Cu noi este Dumnezeu,

„înțelegeți neamuri și vă plecați,

„Căci cu noi este Dumnezeul

IN VREME DE GREA ÎNCERCARE

STATORNICIREA vieții străjerești creiase un spirit nou și opinia publică era din ce în ce mai dornică să participe la marile demonstrații tinerești. Primul 8 Iunie (1935) avusese un răsunet deosebit, ce depășise granițele.

La cel de-al doilea 8 Iunie (1936), înalții conducători de State prietene veniseră să participe la desfășurarea armatei albe pe imensul câmp al Cotrocenilor.

Era pentru a doua oară când se executa la noi în Țară un program de masse tinerești.

A fost hărăzit însă de soartă, ca la sfârșitul marilor demonstrații să se dărâme o tribună cu câteva mii de oameni veniți să guste farmecul mișcărilor de ansamblu, iar țipetele celor de sub dărâmături, să turbure o clipă mulțimea.

Și-atunci, privirea tuturora a căzut pe cei 20.000 stră-jeri strânși în jurul comandanților, rar exemplu de disciplină și sânge rece în fata nenorocirii. Exemplul stră-jerilor a trecut și la mulțime, evitându-se astfel poate o nouă nenorocire.

Dar privirea de groază a poporului rămas liniștit în tribune, a urmărit cu o adâncă admirație gestul de o înaltă semnificație morală al Marelui Străjer, care, părăsind singur tribuna regală, Și-a făcut loc prin mulțime spre locul nenorocirii.

— Garda, garda, strigase cineva care-L văzuse amestecat în mulțimea din jurul tribunei risipite.

Răspunsul Suveranului spontan și categoric, a venit ca o lecție de neuitată abnegație:

— N’am nevoe de gardă! Să pună mâna toți ca să salvăm pe cei prinși dedesupt...

In clipa aceea, era Ocrotitorul, Părintele îndurerat, ce-avusese prilejul să treacă cu străjerii Săi una din probele cele mai grele ale puterii străjerești.

Și micii străjeri începură să transporte pe cei accidentați spre corturile sanitare, să le panseze rănile, să le păstreze obiectele pierdute, sub privirea Supremului Comandant ce-avea să verifice dintr’o lovitură a soartei,. tăria și disciplina străjerească.

In schimb, străjerii au putut vedea în Marele Străjer exemplul viu al Celui mai desăvârșit Educator.

Cel din urmă care a părăsit terenul, a fost M. S. Regele.

înfruntând urgia naturii

CENTRUL de formarea comandantelor străjere dela Predeal funcționa de un an, când M. S. Regele își anunțase Inalta-I vizită.

Mii de profesoare și învățătoare se formaseră aci în spiritul cel nou al vremii, care cere dela Mamă și Educatoare atâta efort de îndreptare a oricăror scăderi sufletești.

încă din zorii zilei când se pregătea M. Sale o primire strălucită, nourii rostogoliți depe crestele Bucegilor începură să cearnă o ploae măruntă și plictisitoare, care avea să dureze ziua întreagă.

Toți erau convinși că pe o asemenea vreme, înalta vizită regală se va amâna, așteptându-se pentru aceasta din minut în minut anunțul telefonic.

Comandamentele, nespus de triste, așteptau.în sala cea mare, cu privirile îndreptate a rugă, spre înălțimile plumburii.

Deodată liniștea apăsătoare a văii Râșnoavei este sfâ-șâiată de sunetul goarnei ce vestea sosirea înaltului Oaspete.

Sutele de comandante într’un iureș de nestăpânită bucurie părăsesc localul, înșirându-se în jurul Pavilionului Național.

M. S. Regele coboară zâmbitor ca totdeauna și primește raportul Comandantei.

Ploaia se pornește mai tare, amenințând întreruperea programului.

— Vă stânjenește?... întreabă consultativ Suveranul.

— Nul nul răspunseră fericite comandantele.

— Atunci continuați-vă programul!...

Și a stat astfel Marele Străjer, care era însoțit de A. S. Regală Principele Friederik de Hohenzolern, urmărind mișcările de ansamblu, cercetând prin noroiul ce ajungea dincolo de apărătoarea pantofului, toate lucrările gospodărești în grădina de legume unde cuiburile lucrau, în ograda de păsări și animale, în alcătuirea întregii vieți gospodărești, unde comandanta se cere a desfășura o deosebită energie și pricepere.

Răpăia ploaia de care nu se mai putea nimeni apăra, biciuia rece ca niște sficiuri de bici pe fața tuturora, picăturile cădeau des ca dintr’o mitralieră a norilor, dar programul s’a desfășurat o zi întreagă, fără să i se reducă ceva din cuprins.

Iar târziu, după ce mașina Regală se pierduse în negura văii, glasul unei comandante venea să ilustreze noianul de impresii și semnificația zilei:

— Știi, abia acuma mi-am dat seama că ploaia m’a pătruns până la piele.

Marele Străjer nu se abate niciodată dela Inaltele-I hotărîri. Această tărie precum și puterea de a înfrunta orice protivnicii ale naturii, are o covârșitoare însemnătate prin exemplul din care se împărtășesc' milioanele străjerilor și comandanților noștri.

DEȘI SUFERIND, MARELE STRĂJER ESTE GATA LA DATORIE

STRĂLUCITĂ personalitate a Celui ales de Dumnezeu să ne chezășuiască isbânda Neamului și întâietatea între celelalte popoare, s’a manifestat în forme care înseamnă tot atâtea lumini călăuzitoare și exemple vii pentru românism, iar depășirile vieții obișnuite și înfruntarea atâtor primejdii, va deveni legendă pentru viitorime.

Biograful istoric al M. S. Regelui Carol II va avea de sistematizat un material vast, din care să se poată evidenția, în toate domeniile vieții, acel spirit eroic, prin care vremurile se pleacă în fața omului și al cărui isvor de energie creatoare a fost Majestatea Sa.

Orice om are dreptul să-și armonizeze munca după starea sănătății fizice.

Marele Străjer al Țării, în dragostea și voința nestrămutată de a da vieții naționale un ritm nou și structura cu substrat eroic, a înfrânt de nenumărate ori primejdia agravării unei suferințe fizice, urmându-Și programul în care Inalta-I prezență aducea puterea exemplului.

In preajma lui 8 Iunie 1937, o gripă II țintuise câteva săptămâni pe patul de suferință la Sinaia.

Sărbătoarea cea mare a tineretului II surprinsese în-tr’un început de convalescentă, care impunea încă un repaos de reconfortare trupească.

Temperatura revenea zilnic și medicii hotărîseră respectarea și continuarea convalescenții, spre a se evita complicații.

Dar Suveranul nu putea concepe ca de sărbătoarea ce-I este atâta de scumpă, să rămână închis în interiorul unei camere. Deslușia din freamătul milioanelor de suflete străjerești, deslușia din tălăzuirea inimilor românești, acea nestăvilită dragoste de a-L vedea și simți în mijlocul lor, acea temere că poate... anul acesta nu va putea mângâia cu privirea-I senină, imensul câmp al florilor străjerești.

Și-atunci, înfruntând riscurile boalei, a îmbrăcat uniforma de Mare Străjer și .alături de Augustul Fiu, Măria • Sa Marele Voevod Mihai, a sosit pe neașteptate în Capitală.

Poate că niciodată străjerii n’au simțit în suflete o iubire mai nețărmurită față de Ilustrul Lor Comandant Suprem, ca în ziua când I-au zărit făptura luminată de acelaș zâmbet în sala Tronului stând (cu temperatura de 38°) în fața celor 500 fanioane străjerești pe care-avea să le distribue personal comandanților străjeri, rostind obositoarea formulă a înmânării.

După distribuirea fanioanelor a venit rândul decorațiilor și cine a avut atunci deosebita cinste să primească

odată cu medalia și o regească strângere de mână, a simțit că mâna energică a Suveranului, ardea.

Timp de cinci ore, M. S. Regele, având alături pe Măria Sa Marele Voevod Mihai, a stat la Inaltu-I post, dând tuturora un exemplu cum nu se poate mai strălucit, de abnegația ce trebuie încrustată în sufletul oricărui comandant.

Atunci când I s’a propus, simplificarea ceremoniei pentru a se scurta durata, Majestatea Sa n’a primit.

— In străjerie să se facă totul cu deplină conștiinciozitate căci numai așa vom isbândi, cuvinte pe care stră-jerismul trebue să și le sape pe frontispiciul altarelor, de:

Credință și muncă pentru Țară și Rege!

A doua zi, efortul din ajun determinase o urcare a temperaturii, dar M. S. Regele nu înțelegea totuș să cedeze.

Și astfel, străjerii Țării L-au putut asculta iarăș și L-au putut aclama din toată puterea ființei lor.

Cu un astfel de Comandant Suprem, nu mai poate fi pentru nimeni un secret, măreția la care s’a ajuns în mișcarea străjerească.

PE ȘANTIERUL DE MUNCA

9

STRAJEREASCA IN SATUL ARACI

SATUL Araci din ținutul Trei Scaune a intrat în legendă prin minunea săvârșită acolo de comandanții străjeri ai Centrului de Inițiere Sf. Gheorghe.

Numele cu care fusese hărăzit, însemna „sat inundat11 căci era o localitate unde la cea mai neînsemnată ploae, intra apa în mai toate casele cu temelia roasă de umezeală.

Poate tocmai din cauza acestui rău permanent se îngăduise Românilor așezarea lor aici, nestingheriți de nimeni.

Zeci de ani s’au muncit bieții oameni să abată năvala apelor ce coborau de pe dealuri în puhoaie răsvrătite stricând totul în calea lor, dar munca le fusese zadarnică.

începuseră să creadă bieții oameni, că asta le e soarta. Copiii creșteau slăbiți și bolile își găsiseră culcuș în firavele lor trupuri.

In toamna anului 1936 au apărut deodată străjerii, veniți din întâmplare într’o anchetă socială. Constatările statistice în privința sănătăț ii i-au pus pe gânduri. Un sat întreg de oameni cum se cade, Românii neaoși, pierea ca sub povara celui mai groaznic blestem.

Străjerul însă nu cunoaște piedici peste cari să nu poată trece.

Douăzeci de serii de comandanți (profesori, învățători, doctori, ingineri, ofițeri, preoți) și-au dăruit aci prinosul lor de muncă.

S’au întocmit mai întâi planurile de indiguire a marginilor de sat, apoi planul înfrumusețării în interior cu șosele și drumuri, sfârșindu-se cu planul de ridicare sanitară, economică și culturală a locuitorilor.

Față de măreția lucrărilor, mijloacele materiale păreau inexistente.

Când s’a văzut la ce s’a putut ajunge prin munca fără preget a sutelor de cursiști străjeri, când s’a putut cunoaște ce forță constructivă reprezintă STRAJA ȚARII și ce folos imens aduce Țării, Prefectul Județului a cerut să intre și el în cadrele de muncă străjerească.

Intr'adevăr la Araci s’a înfăptuit o minune. Intr’un an, satul era de nerecunoscut. Localnicii spuneau că numai pe vremea lui Isus se mai puteau face asemenea minuni. O altă așezare s’a ridicat pe ruinele celei vechi. Era în mic, ceeace mâne va fi în mare pe tot cuprinsul României scăpată de balaurul ce-o răvășia, printr’un gest eroic ce se mai găsește doar pe icoana Sfântului Gheor-ghe.

Dar exemplul dela Araci ne mai poate arăta ce se poate face în orice domeniu de activitate românească printr’o colaborare efectivă între toate elementele dinamice ale unui Neam.

Când I s’a raportat M. Sale Regelui această măreață realizare străjerească a și hotărît ziua când să viziteze șantierul de muncă dela Araci.

Era o dimineață frumoasă de primăvară când Marele Străjer însoțit numai de Adjutantul personal venea să inspecteze atât Centrul dela Sf. Gheorghe cât mai ales lucrările dela Araci.

La marginea satului a fost întâmpinat de poporul ce I se închina ca unui Mântuitor și de echipele străjerilor-comandanți, ce formau un impresionant detașament cu uneltele de muncă pe umăr.

Dela cei de șapte ani și până la bătrânii cu pletele albe, toți erau înșirați în cuiburi de muncă.

Răspândiți apoi pe toată întinderea satului și-au început lucrul sub privirile adânc prețuitoare ale Suveranului ce n’a cunoscut în acea zi o clipă de odihnă. A străbătut ulițele ce străluceau acum de curățenie, gătite cu podoaba copacilor de curând plantați, a cercetat in-diguirile pe distanță de kilometri, a trecut puntea așezată de-acurmezișul râului strâns între maluri de gră-dele, a cercetat locuințele oamenilor, a cercetat autoritățile și realizările gospodărești ale micilor străjeri, a luat masa în mijlocul tuturora pe un câmp de muncă și-a răsplătit cu distincții meritate pe conducătorii acestei expediții de fericite realizări.

Pretutindeni Suveranul a dat îndrumări, a încurajat și a lăudat. Odihnă n’a aflat, decât seara târziu, când mașinile au pornit spre Capitală.

Marele Străjer stătuse o zi întreagă pe șantierul muncii străjerești, într’un umil sat românesc din Ardeal.

IN ORICE ÎMPREJURARE LA RÂND CU TOȚI STRĂJERII

ISTORIA ne face cunoscut multe gesturi de camaraderie față de ostașii fanatizați, pe care Napoleon Cuceritorul lumii le-a folosit în scurta-i dar strălucita existență.

Ne-aducem aminte de tabloul impresionant al santinelei dela Waterloo, când în locul soldatului trudit, ce adormise pe câmp, împăratul luându-i arma, i-a ținut locul, ne-aducem aminte de legendarul gest al Corsicanu-lui viteaz când în expediția din pustiurile Africei, pe o arșiță cumplită aducându-i-se și ultima rezervă de apă să-și potolească setea, privind în urmă la batalioanele cu buzele arse, a răsturnat-o în văzul tuturora, spunând că „victoria nu se cucerește decât atunci când dela împărat și până la soldat, toți se supun acelorași suferințe și greutăți11.

Sunt gesturi ce rămân adânc săpate în conștiințele celor mici și care declanșează puteri nebănuite, de rezistență și hotărîre.

Ne-amintim și noi cu deosebită mândrie de gestul atâta de simbolic al Marelui Străjer, cu prilejul marilor demonstrații dela 8 Iunie 1938 pe o ploae cumplită, când par’că cerul voia să pună la încercare voința zecilor de mii de străjeri și a poporului din tribune, M. S. Regele trecând în revistă legiunile de străjeri pe ale căror uniforme subțiri apa se scurgea nestânjenită, dar fără să-i clintească, a refuzat cu hotărîre mantaua de ploae ce 1 se întindea.

— Suntem cu toții la fel, a spus zâmbind Maiestatea Sa.

Puterea acestui exemplu a impresionat adânc nu numai pe străjeri și comandanți, nu numai poporul din tribune, dar a lăsat o impresie neștearsă reprezentanților de State streine și misiunilor venite să cunoască valoarea mișcării străjerești.

Tot în ploae și tot fără haină ocrotitoare, M. S. Regele și-a rostit la microfon cuvântul de Mare Străjer, într’o atitudine ce va rămâne de-apururi pildă vie generațiilor ce se ridică.

Așa se cucerește și așa se păstrează pe veci dragostea și încrederea poporului, căruia i se poate cere orice sacrificii, atunci când exemplul pornește de sus.

MAJESTATEA SA REGELE CAROL II MARELE STRĂJER AL ȚĂRII

EGREU să vorbești ori să scrii despre imensitatea și diversitatea înaltelor Opere Regale, după cum e greu să privești prin spărtura unui vârf de ac, făcută într’un carton, măreția armonică a naturii.

Tot ceeace e viață nouă în această Țară așezată la porțile Sud-Estului european, tot ceeace svâcnește din sufletul adolescent al Neamului, tot ceeace răsare ca podoabe pe care vremea nu le bănuia, totul se datorește strălucitei intuiții și puterii de realizare a Marelui nostru Suveran, sinteză a forțelor, din marele rezervor al Națiunii.

In fața acestui prodigios temperament, ce nu-și găsește odihna decât în muncă, factorul timp a trebuit să cedeze.

Vreme de decenii n’au fost cu putință unele lucruri, pentru a căror înfăptuire se cerea mereu îngăduință, dar, sub semnul vremii celei noui care a sfărâmat rezistențele de orice fel, ele au îmbogățit patrimoniul de siguranță și mândrie națională.

In desăvârșirea înaltelor preocupări, M. S. Regele a știut să procedeze cu un impresionant simț de Mare Educator și Pedagog.

A început prin copilăretul Tării dându-i orizontul unei Vieți de muncă și vrednicii care să prefațeze viitorul cetățenesc, copilăret pe care-L iubește cu dragostea nețărmurită de Părinte, fixând ideologia celei mai însemnate opere educative în spiritul moral, național, social și fizic: „STRAJA ȚARir.

Cucerind pe copil prin Inalta-I ocrotire și prin mărețul exemplu al Măriei Sale Marelui Voevod Mihai, Străjeria a luat un avânt nebănuit, iar faima ei a trecut de mult dincolo de hotare, stârnind admirația popoarelor mari ale lumii.

A încadrat apoi și pe adolescenți în Premilitărie, pe cei deveniți majori îi avea în rândurile disciplinate ale oștirii, iar celor cari o terminau le-a dăruit „Serviciul Social" și mândria de a fi membrii Frontului Renașterii Naționale. Un neam întreg dela copil până la bătrân, activează astăzi pe acelaș plan unitar de înălțare a Patriei, sub cutele steagului mântuitor:

Credință și muncă pentru Țară și Rege!

STRAJA ȚARII ESTE UNAjpIN MARILE OPERE ALE M. S. REGELUI CAROL II

IN cursul istoriei noastre sbuciumate, poporul Român a folosit și învățămintele propriului său trecut, dar și întâmplările altor neamuri, venite ca niște semne ale vremii să ne amintească de viitor.

Cel care a știut ca nimeni altul să descifreze pagina destinului nostru național, Profetul vremurilor noui și realizatorul tuturor năzuințelor românești, a fost și este M. S. Regele Carol 11, Matele Străjer al Țării. '

N’a formulat numai o dogmă care însemna o adâncă pătrundere în domeniul pedagogic, dar a și realizat-o prin mișcarea de înnoire a sufletelor tinerești ca și a întregului popor.

STRAJA ȚARII I-a fost dela început grija cea mai de căpetenie.

Intr’o vreme când societatea era preocupată mai mult de partea materială, Marele nostru Rege cu o strălucitoare putere de intuiție, dăruește poporului Său Lozinca mântuitoare:

Credința și muncă pentru Țară și Rege!

Armata Albă, care an de an pătrunde tot mai adânc în conștiința națională, a răspuns cu un elan demn de toată lauda, încât a cucerit încrederea tuturora în posibilitățile noastre de puternică afirmare românească.

Astăzi, un alt ritm de viață și-a statornicit cursul, iar străinătatea ne apreciază și ne cunoaște din ce în ce mai mult.

Numeroasele vizite ale Conducătorilor de State amice din jur și din Apus ca și a personalităților marcante străine, cari și-au mărturisit fără rezerve admirația și prețuirea pentru Străjeria Românească, fac dovada că STRAJA ȚARII a ajutat în largă măsură, nu numai procesul transformărilor interne, dar și operii de afirmare națională peste hotare.

Iată Opera Marelui nostru Rege Carol II, isvorîtă din nevoile românești și realizată pe un fundament puternic de energii naționale.

MÂRIA SAMARELE VOEVOD MIHAI, EXEMPLUL STRĂJERILOR DE PRETUTINDENI

IN aplicarea unei metode noui, mai ales în educație, se cere să ai o credință fermă, o perseverență neșovăitoare și în acelaș timp să poți servi de prim exemplu.

M. Sa Regele a avut credința, a perseverat și a slujit prin însăși înalta Sa pildă, îndreptarului de viață stăje-rească.

Dar n’a fost numai atâta.

A dăruit Străjeriei pe unicul Său Fiu Moștenitor de Tron și L-a făcut Cel dintâi executor al programului de viață nouă-

L-a așezat în mijlocul armatei albe și 1-a cerut supunere, spirit de ordine, voință și înfăptuire ca și celorlalți camarazi, oboseală înzecită și mai presus de toate, I-a cerut să trăiască viața tuturor categoriilor sociale de tineri ai Țării.

A fost plugar harnic cu palmele bătătorite de coarnele plugului și sapă, a fost ucenic în fabrici, lucrător la diferite construcții, tăetor de lemne în pădure, plăsmui-tor de glume la șezători, neobosit colindător al plaiurilor cu urme istorice și frumuseți fără seamăn, dar și ostaș vrednic care și-a început cariera dela gradul de soldat.

Istoria cărui popor se mai poate mândri cu un astfel de Prinț, pe care legenda îl va trece între podoabele fol-klorului de mâine?

Măria Sa Marele Voevod Mihai este astăzi cea mai luminoasă pildă a generațiilor ce se ridică.

STRAJA ȚARII a câștigat mult prin ilustrul Său exemplu, dar în acelaș timp a dăruit o strălucire nouă, misiunii de Moștenitor al Tronului:

I-a prilejuit fiorul vieții românești pe care altfel zidurile Palatului l-ar fi zăgăduit, dragostea curată a celor două zeci de milioane de locuitori ai Țării ce l-au văzut în mijlocul lor, dar mai mult decât orice, încrederea în puterile cu care Dumnezeu L-a hărăzit și înțelegerea sufletului românesc.

Iată exemplul puternic al străjerilor de pretutindeni: MARIA SA MARELE VOEVOD MIHAI DE ALBA-IULIA, și iată cum pe fire de aur, se țese istoria Celui mai slăvit dintre Regii pământului.

IN PRAG DE NOU DECENIU

UN deceniu de glorioasă și sbuciumată Domnie, se încheie printr’o isbândă ce proectează în viitor luminile celei mai puternice nădejdi.

Alte decenii se vor rostogoli în cascada vremii. Dar firul ce se va depăna din caerul nesfârșit și veșnic al viitorului, va lega tot mai mult sufletele românești va cimenta tot mai puternic blocul națiunii și va da o strălucire mereu crescândă Celui ales de soartă să ne așeze Patria la locul de mare cinste în concertul popoarelor lumii.

In pragul celui de-al doilea deceniu de glorioasă Domnie, Poporul renăscut al României veșnice, așezată în dreptele-i hotare, își strigă bucuria nețărmurită și urarea din străbuni:

Mulți ani de glorioasă Domnie, Slăvite Rege al plaiurilor și sufletului românesc și cu Dumnezeu mereu înainte!

IMAGINI DIN VIATA MAJESTÂȚII SALE REGELUI CAROL II

Un Prinț a bătut la porțile vieții. (160ctomv.l893)

Regele Carol I și M. S. Regele Carol II Bunicul și Nepotul.

M. Sa Regele Carol II a fost crescut în spirit ostășesc și cu dragoste de portul străbunilor.

Prefuitor al portului țărănesc.

Pe frontul de luptă, M. S. Regele Carol II era necontenit în mijlocul ostașilor și ofițerilor.

Pretutindeni pe frontul de luptă, alături de ilustrul Său Părinte Regele Ferdinand,

Suveranul în mijlocul Arcașilor.

Cu buzduganul de Mare Vornic al Arcașilor, alături de Augustul Său Fiu, Căpitan de Arcași.

Suveranul României între copii ;i tineret.

Marele Ctitor al Străjii Țârii decorează pe Măria Sa Marele Voeyod Mihoi» exemplul străjerilor și vrednic Comandant.

Salutul

Marelui Străjer.

La sărbătoarea cea mare a tineretului Străjer. Raportul Comandantului Strâjii Țării.

Pe vreme de plodie, Marele Străjer dă cel dintâi exemplu, rămânând la postul de comandă în fata celor 30.000 străjeri, la 8 Iunie, 1938.

In Sala Tronului, Suveranul împarte Fanioanele unităților strâjerești.

Mare iubitor de datini strămoșești, Suveranul primește la Palat urările cu Steaua ale Comandantului Străjii Țârii.

De sărbătorile Crăciunului Suveranul împarte colindefe Străjerilor, începând cu Măria Sa Marele Voevod Mihai.

MA

In grădina micului Străjer din satul Araci.

Suveranul trece puntea peste un râu din Araci.

Suveranul și Mâria Sa înlre Străjerii clasei dela Palat, asistă la o demonstrație sportivă.

Marele Străjer, fără suită, vizitează satele unde Străjerii au făcut adevărate minuni.

Suveranul pe câmpul strâjerilor.

Pe1 vreme ploioasă Suveranul asistă la un program strâjeresc executat de comandante.

Lucrări gospodărești la Centrul de îndrumare al Comandanților.

Marele Străjer semnează în cartea de aur a Centrului de formare a Comandantelor.

Marele Străjer trece în revistă pe strâjeri și comandanți.

no match

Suveranul distribue personal drapelele cohortelor și distincțiile, personalităților cari ajută și sprijină străjeria.

In inspecția activității străjere$ti

M. S. Regele Carol II șl A. S. Regală Principele de Hohenzollern, la Centrul Comandantelor Strâjere.

la cea dintâi expoziție a Strâjii Țârii,

Majestatea Sa Regele dă o temeinică pregătire tânărului Vlăstar Regesc.

Răsplata vredniciilor străjerești.

Suveranul trece în revistă drapele și tineret.

Un Rege adorat de copii șî tineret,

Suveranul Țârii în cadrul manifestărilor străjerești cinstește mamele care au mulți copii.

Voioșia Marelui Străjer.

Suveranul însofit de Comandantul Străjii Țării, vizitează expoziția lucrărilor străjerești.

CUPRINSUL

CAPITOLUL I

DIN VIATA M. SALE REGELUI CAROL II

REGELE NOSTRU ......!................... 9

0 ZI DIN VIAȚA UNUI REGE

NOUTĂȚILE ZILEI MAI INTAI ..............13

MICUL DEJUN ........................... 15

AUDIENȚE DE SERVICIU ................. 17

DEJUNUL REGAL ......................... 20

DIN NOU LA LUCRU .......................23

CUM IȘI PETRECE SEARA ..................26

PASIUNILE UNUI REGE ....................29

TRĂSĂTURI CARACTERISTICE ............. 31

PROFUND CUNOSCĂTOR A TOT CE E ROMÂNESC ... 37

CAPITOLUL II

PE ȘANTIERUL MUNCII DE RIDICARE A NEAMULUI

PRIN GRAȚIA LUI DUMNEZEU ȘI VOINȚA NAȚIONALA 47 SCRUTĂTOR DE ORIZONTURI ................52

CĂLĂUZITOR ĂL DESTINULUI ROMÂNESC ........57

SIMBOL AL UNITĂȚII NAȚIONALE .............. . 63

TEZAUR AL NĂZUINȚELOR DE VUTOR ...........70

SPRIJINITOR ȘI OCROTITOR ĂL CULTURII NAȚIONALE 76 MĂRE ÎNDRUMĂTOR IN ECONOMIA NAȚIONALĂ ... 80 STRĂLUCIT ANIMATOR DE TINERET ............82

STRĂJER ĂL CREDINȚEI ȘI TRADIȚIILOR STRĂMOȘEȘTI .........,...........................83

MARE IUBITOR AL ȚĂRĂNIMII

IN MIJLOCUL ARCAȘILOR LA BUCȘOAIA ........93

PEDAGOG ȘI EDUCATOR .....................100

CTITOR AL PEDAGOGIEI ROMÂNEȘTI ...........106

CAPITOLUL III EXEMPLUL MARELUI STRĂJER

M. S. REGELE CAROL II-lea,

STRĂLUCIT EXEMPLU DE VIRTUȚI STRĂJEREȘTI

PRIMUL CONSILIU DE STATORNICIRE Â PROGRAMULUI STRĂJERESC........................125

PE CÂMPUL CELEI DINTÂI EXPERIENȚE .... .127

IN VREME DE GREA ÎNCERCARE ..............130

ÎNFRUNTÂND URGIA NATURII .............,...132

DEȘI SUFERIND, MARELE STRĂJER E GATA LA DATORIE ................................... 135

PE ȘANTIERUL DELA ARACI ..................138

IN ORICE ÎMPREJURARE, LA RÂND CU STRĂJERII . .142 MARELE STRĂJER AL ȚĂRII ..................144

STRAJA ȚĂRII ESTE UNA DIN MARILE OPERE ALE M. SALE REGELUI ..........................146

MĂRIA SA MARELE VOEVOD MIHAI EXEMPLUL STRĂ-JERILOR ..................................148

IN PRAG DE NOU DECENIU ...................150

IMAGINI DIN VIAȚA MA] EST AȚII SALE REGELUI CAROL II

ATELIERELE LUCEAFĂRUL S.A.

BUCUREȘTI II