Caragiale și Domnul X

(Redirecționat de la Caragiale şi Domnul X)
Jump to navigation Jump to search
Caragiale și Domnul X
de Paul Zarifopol


Ah! Domnule X... cine ești?

...D-ta trebuie să fii un om sever, așa-mi închipuiesc eu; când îți cade ceva scris în mână, trebuie să ții sprâncenele tare-ncruntate... D-ta ești un om nu numai învățat, dar și cult...

D-ta, afară de prodigioasa noastră literatură națională, trebuie să mai cunoști din literatura universală, măcar pe cea europeană.

D-ta trebuie să fi având gust subțire și simțire adâncă... D-ta, așa-mi închipuiesc eu, trebuie să fii mai-nainte om și pe urmă român (că se întâmplă uneori și alminterea); prin urmare, d-ta, român firește, trebuie românește să judeci omenește.

Da, fără îndoială: Caragiale râde de Domnul X, încărcându-l cu atâtea daruri; totuși, nu e de loc glumă că, pe Caragiale, Domnul X totdeauna l-a tratat foarte sever și de sus.

Hm! ce atâta vorbă pentru niște comedioare...! am auzit zicând, acum douăzeci de ani, pe unul dintre junii eroi ai democrației, cum se zice, române, care pe atunci se umfla într-o nouă înflorire, elegantă și importantă. Era un om cu deosebire iritabil tânărul care descoperea cu superioară siguranță inferioritatea lui Caragiale. Cine știe cum îl supărase vreodată scriitorul de comedioare! În adevăr, Caragiale avea o deosebită capacitate de a lovi fără să glumească, când incarnările diverse ale Dlui X îl plictiseau peste măsură. Pe cât era uneori de ușoară cordialitatea lui meridională, pe atât de aspru respingea autorul de comedioare pe domnii care-l năpădeau cu o intimitate nepoftită. Erau destui Domni X, care umblau să se împodobească afișând nerăbdător o prietenie, căreia căutau să-i dea, nelipsit, aer de protecție. Înțelegi d-ta: venea frumos pentru un june bărbat de stat să bată pe umăr pe Caragiale, în colț la Gambrinus.

Prejudiciul antic asupra artiștilor lua, firește, la noi, forme puțin delicate. Un bărbat politic, mă rog, își datorește elementar să nu trateze pe literați altfel decât cu superioritate ptotectoare; și atunci este inevitabil să-și viseze cu vremea superioritate absolută față cu scriitorul; îl critică și-l învață cum trebuie să facă.

Dintr-o baniță plină cu mărgelușe de toate colorile închipuite, un meșter mozaist poate scoate o minunată icoană; un om de rând ca mine, fără mare meșteșug, nici idei înalte, numai cu răbdare, așezând mărgelușe potrivit după două colori poate face pe masă figuri raționale. Și d-ta, Domnule X, oricât de sever, trebuie să recunoști că dacă intenția mea n-a fost alta decât să-ți facă pe un câmp roșu o cruce albă , întrucât această intenție este la limită îndeplinită, precum eu nu am pretenție că ți-am zugrăvit o Maica Precista, așa și d-ta, sever, dar drept, să n-ai pretenție a obține de la mine decât ce am încercat cinstit să-ți dau. Tot mă gândesc: oare să fi așezat eu mărgelele cum se cuvine după umila mea intenție? Nu cumva și eu, om bătrân, să fi luat ca un copil ușuratic un pumn de mărgele din baniță și, aruncându-le impertinent pe o foaie de hârtie, să-ți zic în bătaie de joc: Uite, D-le X..., cum eu, dintr-o aruncătură pe negândite, am nimerit să-ți fac pe Mihai-Viteazul călare, fiindcă te știu patriot că și mine!

Toată neînțelegerea între arta lui Caragiale și Domnul X este aici strălucitor simbolizată; adevărat, Domnul X, oriunde și oricând, cere artistului un Mihai-Viteazul oarecare. Domnul X nu-și poate închipui altă estetică demnă de domnia-să decât estetica formată din asemenea postulate eminent serioase. Mai ales că Domnul X, al nostru, cel românesc, este prin excelență bărbat de stat; și prin urmare nu poate uita că prin comedii nu se întemeiază state. Și Domnul X nu poate admite să fie întrerupt cumva de la această superioară activitate a domniei-sale. A crezut Domnul X, în judecata lui totdeauna gravă, că, în scrierile lui Caragiale, nu se dă respectul cuvenit cetățenilor serioși, nici principiilor înalte, care dau trup și suflet statelor. Așa s-a organizat o opoziție literară, cum s-ar zice, față de opera acestui autor de farse și comedioare.

Cum era firesc lucru, Domnul X a fluierat teatrul lui Caragiale.

Îndată după prima reprezentare a farsei D-ale carnavalului, Maiorescu primise o scrisoare anonimă care zicea așa: Domnule Maiorescu, Te sciam om literat și învățat și când am vedut că acea batjocură de piesă D-ale carnavalului a fost citită în cerculu D-tale am credut că are să fie ceva și m-am dus s-o vadu cu familia mea. Ei bine, nu me așteptam la atâta decepțiune și batjocură. Nu te felicit că ți-ai dus fata să vadă o asemenea farsă care este de o degradare a teatrului național și care abia se poate juca la târgu Moșilor. Acesta se chiamă Noua Direcțiune!

Indignarea civică din care pornește acest document o cunoaște istoria literaturii române din alte diverse izvoare, cu prestigiu mult mai înalt decât simpla anonimă; ceea ce ne arată, foarte prețios, cum literații care denunțau și sfâșiau noua direcție erau una la suflet câteodată și la stil cu națiunea, așa cum ea ni se arată în pateticul text unde cetățeanul anonim mustra cu supremă indignare pe însuși maistrul școlii nenorocite.

Sunt curioase de tot, uneori, surprizele progresului. Farsele lui Moliere sunt desigur mai ofensatoare mult pentru morala consacrată, decât ale lui Caragiale; dar Ludovic XIV avea deosebită slăbiciune pentru farsele lui Moliere și cerea adeseori să-i fie jucate la curte.

Severitatea Domnilor X din București e încă mai teribilă atunci când se combină, cum zice Caragiale, cu un gust subțire și simțire adâncă. Aici e un punct esențial, unde estetica lui Ludovic XIV

este categoric negată de estetica Domnului X, în anii 1885 și următorii, la București. Comparat cu Ludovic XIV, Domnul X are, în materie de artă și gust, le point dhonneur strașnic de sensibil are un fel de al șaselea simț, mai delicat decât toate celelalte: simțul cultural național. Domeniul acestui simț este domeniul pasiunilor celor mai vehemente ale domnului X.

Ca toate pasiunile, chiar cele mai nobile, și pasiunile acestea, caracteristice Domnului X, îl fac pe acest domn să greșească. De exemplu, în rezistența lui dârză, național-culturălă, față cu râsul artistului Caragiale. Domnul X nu vede că e imprudent să arate atâta supărare, și că se face suspect. Supărarea lui permanentă slujește să confirme mai tare decât orice că autorul de farse râde cu bună dreptate. Și apoi supărarea Domnului X e atât de nemăsurată, încât el nu mai vrea să cunoască opera lui Caragiale până-n capăt.

Deoarece sufletul Domnului X e al unei majorități, el are norocul să pătrundă, în fugă și vremelnic, chiar prin capete bune.

Așa a fost cu putință ca Gheorghe Panu să iscălească aceste vorbe ciudate: Caragiale, de aproape douăzeci de ani, n-a mai scris altceva decât oarecare siluete și tipuri penru Universul.

Printre acele oarecare siluete și tipuri se află figurile straniu întunecate cum sunt casierul Anghelache, Cănuță om sucit și tipurile de cerșetori, de un așa curios humor posomorât, în Ultima emisiune; se află și Hanul lui Mânjoală, o poveste care ar fi trebuit, pare că, să deștepte atenția chiar a celor mai convinși și zeloși Domnul X.

De ce, vă rog mult, uită, acum ca și întotdeauna, atât de sistematic Domnul X, pe Popa Niță din Podeni și pe Cuțitei primarul, uită impresiile de natură din povestea hanului Mânjoloaiei; de ce uită pe Kir Ianulea, pe Ianuloaia și pe Negoiță, pe domnul Stavrache cârcimarul din În vreme de război și pe frate-său popa, hoțul de cai?

Cum se poate să nu-și aducă aminte Domnul X de atâtea icoane pline cu vârf de viața românească adevărătă; cum, tocmai Domnul X, național-culturalul, poate să uite toate astea și să ne vorbească numai și numai de farsele lui Caragiale?

N-am ce face: Domnul X îmi e suspect. El poartă necaz otrăvit lui Caragiale, din pricina lui Coriolan Drăgănescu, din pricina domnului Nae Cațavencu, a tânărului Rică, a lui Madam Piscopesco... Pe Domnul X îl bănui că e grozav de pestriț la mațe și ține minte unde l-a ars, fără să-i pese nici de adevăr, nici de artă nici măcar de arta românească.