Cantimir și Prutul
Cine-i bietul călător,
Cu ochiu trist și plângător
Ce la Prut călătorește
Și cu jale se bocește?
Este Domnul Cantimir,
Cel cu brâu cusut în fir,
Cantimir cel iscusit
Și de soartă prigonit,
Cel ce-a scris pe lătinie
Țării sale istorie. —
Din grădina înflorită,
Din Moldova-i mult iubită,
Soarta lui cea făr' de milă
Îl gonește-acum în silă
Către țara Rusului,
Rusului vicleanului.
La Prut bietul când ajunse
Mare jale îl pătrunse...
Trist pe mal îmi poposea
Prutului așa grăia:
«Prutule... Prutuțule...
«Curgi mai lin, drăguțule!
«Mai oprește-te în cale
«S-aud glasul gurii tale,
«Spunând fapte bătrânești
«Și izbânzi vitejești.
«Și mai spune-mi... spune-mi încă:
«Veșnicia cea adâncă
«Ce păstrează țării mele,
«Mândrei stele între stele?
«Spune-mi Prute ce așteaptă
«Pe Moldova mea cea dreaptă?
«Căci eu azi mă despărțesc
«De pământul ce iubesc!
Glasu-i Prutul auzând,
Apele-și mai liniștind
Se opri
Și-așa grăi:
«Cantimire, iscusit,
Cel de soartă prigonit,
Care-ai scris, pe lătinie,
Țării tale istorie,
Curgerea mi-oi dămoli
Și multe ți-oi povesti:
Fapte dalbe vitejești
Și izbânde bătrânești.
Alei! multe-am mai văzdut
Și mult sânge am băut!
Am văzut pe un Persan
Darius, bun șoimulean;
Pe-un harnic Macedonean
Cu braț tare și-ndrăzneț,
Cu ochiu ager și isteț;
Am văzut pe Dacii vechi,
Cu căciule pe urechi,
Și pe Decebal al lor,
Ce vestit biruitor!
Mai apoi și pe Traian,
Șoimuleț, viteaz, romlean,
Îl văzui pășind prin lume,
Frângând neamuri cu bun nume,
Și cum totul zguduia;
Unde brațu-i ajungea;
Pe Biciul lui Dumnezeu,
Hunul Atila cel rău,
Văzui întrebând mereu:
Unde-i Roma pângărită
În păcate-mbătrânită? —
Și pe Ștefan moldoveanul,
Pe Matei basarabeanul,
Și pe Mircea cel moșneag
Ce ducea al țării steag;
Și pe Mihai craioveanul,
Pe Ioan-Vodă, armeanul,
Și pe Țepeș cel isteț,
Peste seamă de-ndrăzneț —
I-am văzut pe la hotare
Sfărâmând oardele barbare.
Ani întregi ședeau călare
Și luptau ca niște zmei,
Doborând vecinii răi.
Turci văzui, Tătari și Leși
Izgoniți de cei plăieși,
Ce cresc colea la Carpați,
Toți! voinici și drepți bărbați,
Toți ai tei părinți și frați.
Moldova văzui lovită
Dar nu încă biruită,
Cât eu stat-am încă drept.
Răsăritului dând piept.
Din Carpați
Păn' la Galați
Unde-n Dunăre mă duc,
Și cu ea spre mări apuc,
De lungi veacuri le grăiesc,
Tuturora ce-ntâlnesc,
Că pe țara ta curată,
Câți pun mână sângerată
Mor... și valul meu spumat
Îi înghite-nfuriat. —
Mergi dar... mergi în țări străine...
Eu voi mai gândi la tine...
Mergi în țara Rusului,
Rusului vicleanului!
Treci de Nistrul cel spumos
Spre pustiul nisipos!
Ci de Nistru spre apus
Raiul Dumnezeu a pus,
Iar la stânga Nistrului
E gura mormântului,
Care-nghite tot ce poate
Și nimic napoi nu scoate!
Nistrul mâni s-o dărâma,
Neamul tău însă, va sta
Cât eu însumi sta-voi drept:
Și cu Rusul piept în piept.
Deci, a neamului tău soartă
Să știi Prutul că o poartă.
Iar când eu m-oi prăbuși
Atunci... neamu-ți va peri!»
Cracovia, 15 Oct, 1878