Calvarul florilor

Jump to navigation Jump to search
Calvarul florilor
de Dimitrie Anghel
Publicată în Viața socială, I, 5—6, iunie-iulie 1910, p. 334—336.


Cine a trăit mult timp în preajma grădinilor și s-a deprins să urmărească jocul umbrelor în creșterea și scăderea luminei, ori s-a lăsat îmbătat de miresmele ce le poartă și le împrăștie vîntul, și apoi e silit să trăiască într-o casă ale cărei ferești dau pe un orizont de hornuri și de coperișuri, acela păstrează în suflet melancolia înduioșată, ce trebuia s-o resimtă întîiul om după raiul pierdut.

Eu am trăit mult în preajma lor, și întîiele mele visuri le-am scuturat din caliciul florilor. Ele, din vremile cele mai vechi, au spus în graiul lor mut ceea ce nu poate spune gura, au fost semnul de pietate al celor morți, cununa celui victorios, ghirlanda zilei de sărbătoare, prinosul de dragoste iubitei.

În orașele mari, unde scuarele și grădinile sunt mai dese, nu ca la noi, poți urmări mersul anotimpurilor, și în parterele împrejmuite de verdeață florile se perindă ca niște călători ce vin și pleacă, de la umila viorică, pîn' la capricioasa crizantemă. Crizantemele mai cu seamă, așa de variate, încît nu găsești două la fel, de nenumărate culori și nuanțe, au ajuns, după cum era la antici asfodela, să împărățească imperiul morților. E ziua lor. De pretutindeni, din centru și din suburbii, crizantemele cad jertfă, o hecatombă uriașă de flori, și toți, de la mic la mare, căci toți avem să plîngem un regret pe lume, un mort iubit, pornesc spre țintirimele îndepărtate, să le arunce cu un gest pios peste lespezile reci, pe care stă scris numele scump.

Floarea, această minune divină, cu contururi perfecte, și-a câștigat locul pretutindeni, s-a răspîndit pe fața de masă albă a ospețelor, printre cristale, s-a aninat pe mantia regală, s-a urcat pe cornișele templelor, s-a idealizat ca un simbol al sufletului.

Și iată că în cimitirele noastre, într-un zori de zi, ciocli îndoliați și macabri, paznici profanatori, armați de foarfece și cuțite, au năvălit printre morminte, și întinzînd mîinile lor hidoase, au început un adevărat masacru asupra celor mai nevinovate și mai fără împotrivire creații ale lui Dumnezeu.

O ploaie de petale a căzut, sîngele rozelor s-a împrăștiat, zăpada narcișilor a nins în fulgi, polenul stînjîneilor a scuturat aur pe negrele mîini, și toate miresmele trupurilor acestor nevinovate, bogat crescute, în pămîntul gras al morței, au umplut cu mirosul lor tulburător împărăția mormintelor.

Îngerii plecați, cu aripele lor albe deasupra monumentelor, priveau cu ochii lor de piatră ; ramurile copacilor funebri se mișcau murmurînd ; cerul își pleca veșmîntul lui albastru și împăciuitor, dar nimic nu oprea mîna răufăcătorilor.

Coșurile o dată pline din adumbritul țintirim de la Belu, din pămîntul celui de la Sfînta Vineri, din acela de la Ghencea ori de la cel ce poartă modestul nume de Pătrunjelu, din preajma bisericei Iancului, de la Trei Coceni, de pe ramuri și din ostrețe, din răvare și din straturi, bogate și sărace, umile ori prețioase, la un loc cu toate, sărmanele crescute în sunetul clopotelor și al rugăciunilor, stropitele de lacrămi și rouă, au luat fără milă și fără pic de mustrare drumul pieții.

Țigăncile murdare au venit și le-au legat în mănunchiuri și mănunchioare, le-au muiat în apa noroioasă din marginea trotoarelor le-au stropit cu gura lor soioasă, și apoi tîrgul întreg a răsunat : "Hai la albăstrele, hai la levănțică, hai la trandafiri..."

Și florile morței au trăit așa o jumătate zi, apoi gologanii au plouat și coșurile luate cu asalt au umplut trăsurile, au împodobit roțile, au înghirlandat vizitiii și bicele, au împopoțonat caii și automobilele și, transformate în proiectile luminoase și mirositoare, au ajuns la șosea. Aci, de-a lungul aleilor de tei, trăsurile treceau, și frumoasele zilei, trecătoarele frumuseți ca și ale florilor, modernele amazoane ce nu mai știu astăzi să mînuiască decît floarea și evantaliul, decît surîsul ori intriga, au început bătaia pe cîmpul de război al grațiilor. Mînușatele mîini aruncau flori albe și roșii, albastre ori catifelate, aruncau "regrete eterne", se băteau cu "păreri de rău", se răneau cu "nu mă uita".

Cavalerii se întreceau și ei ; trăsurile se învecinau, miresmele se amestecau, bicele purtau un șfichi de floare și miile de petale cădeau în noroiul drumului, sub copitele cailor.

Și cînd seara s-a lăsat și înfloritul alai a dispărut, ca pe un cîmp de bătaie au rămas răniții și morții sub nepăsătoarea boltă a cerului.

Roșul macilor zugrăvea pete de sînge, seninul albăstrelelor, fărîmături de cer albastru, petalele trandafirilor, purpură sfîșiată ; toate la un loc, căzute jertfă din plăcerile trecătoare ale unei nebunii de o clipă.

Apoi noaptea s-a lăsat, culorile și-au perdut lumina și s-a făcut întuneric, miresmele s-au împrăștiat și viața nepăsătoare și-a reluat cursul ei uniform...