Caiet de însemnări personale

Caiet de însemnări personale de Petre Ispirescu

Fragmente

București, 22 august 1865

Un an este de cînd nu mai am mumă. Un an de rînd s-au aglomerat suferințele de tot felul în bietul meu piept. Sărmană inimă! Răbdarea ta nu se poate descri. N-ai către cine să-ți verși focul. Tu taci, aștepți in liniște, plină de speranță că se vor termina suferințele tale.

Speranță, am zis, o! ea m-a amăgit de multe ori. O urăsc de moarte, dară văz că fără dînsa nu se poate. Mama mi-a zis: „Credința și speranța să nu mă părăsească niciodată”. Voi ține bine minte această comandă și o voi recomanda și eu copiilor mei.

Deși această speranță mi-a mîngîiat totdauna iluziile vieței mele, de atîtea ori realitatea mi-a arătat cît este de amăgitoare și de atîtea ori am simțit necesitatea ce am de dînsa, fiindcă alte iluzii, create din nou trebuiau mîngîiate și susținute de dînsa pînă la o nouă realitate.

Cît de aspră, cît de amară se pare a fi realitatea, dinaintea căreia tremur pînă să-mi arate ce este lumea, ce este viața omului, ceea ce se întîmplă adesea, îmi place și ea, fiindcă în ea văz veritatea.

Dulci sunt iluziile. E lumea invizibilă în care trăiește omul numai cu ideile. Speranța are bunul de a consola, chiar cînd realitatea arată omului, într-un chip ironic, lucrurile precum sunt.

Lipsa ta, mamă, o simț și mai mult. Tu m-ai învățat a iubi credința și speranța. Te ascult. Însă lumea ideilor este a mea. Iluziile sunt partea mea. Cuget, simț mult, îmi imaginez mult; dară mă aleg cu atît. Condeiul meu refuză de a le pune pe hîrtie.

Nu găsesc cuvinte, nu găsesc expresii, nu știu cum să fac să înțeleagă cineva ceea ce simț și atunci stau gînditor și lacrămile îmi curg. Trăiesc printre oameni cu corpul, cu spiritul în o lume pe care nu știu cum s-o numesc.

De cîte ori, mamă iubită, am ascultat sfaturile ce mi-ai dat dupe ce-ți comunicam ideile mele, de atîtea ori am reușit.[…] Și fiindcă îmi ziceai cînd învățam la școală: „Învață a scrie, copilul meu, că a să aibi trebuința de scrisoare“ ceea ce s-a împlinit întocmai această presimțire a ta, fiindcă toată ziua sunt cu condeiul în mînă. Citesc necontenit la corecturi de tipografie; cînd acestea nu sunt apoi culeg. Ei bine, tot la tine voi veni a-ți confia inima mea. Unde altă dată o făceam verbal, de astă dată voi pune pe hîrtie evenimentele vieței mele spre a ți le consacra ție.

Și daca copiii mei, făcîndu-se mari, ar da peste astă confesiune cînd eu nu voi mai fi și din citirea ăstor rînduri ar putea trage vreun folos, meritul va fi al tău, bună mamă, a cării memorie o vor binecuvînta.

29 august 1865

O, mamă! d-ta știi că nu sunt un calomniator. Daca cele zise pînă aci te supără și crezi că ar trebui să nu vorbesc despre astfel de lucruri, permite-mi azi să-mi aduc aminte de timpii de copilărie, de acea fericire inocentă de care sunt departe. Și daca regret că ei au trecut așa iute este că o ursită nefavorabilă m-a gonit prea repede dupe urmă, dupe cum numai d-ta, buna mea mamă, știi. Abia am treizeci și cinci ani și barba mai toată mi-e albă,

Sunt încongiurat de niște naturi cu totul opozite alei mele. Torturele morale sunt mai grele decît cele corporale. Și n-am către cine să-mi vărs focul. Amicii azi sunt falși. O tristă realitate m-a făcut să văz cu ochii ceea ce mi se povestea altădată.

Așa sunt de departe de acei timpi frumoși ai copilăriei încît mai, mai că am uitat multe din acele ore plăcute ale lor. Mă voi sili însă a-mi aduce aminte multe din jocurile ce făceau deliciul copilăriei mele, le voi pune pe hîrtie, spre a ști copiii mei într-o zi cari erau jocurile copilării părintelui lor; căci azi văz că multe din cele ce fac deliciurile lor sunt modificate, văz a se introduce jocuri de cari noi cești bătrîni n-avem nici o idee, să știe, zic, acești copilași, cum ne jucam noi în copilărie, bună mamă, pe cari atît de mult ai dorit să-i vezi și din care numai Elena a avut fericirea a fi mîngîiată de d-ta.

Jocul d-a fețele, astăzi mai modificat oarecum, cu prea puține variante, era unul din care îmi plăcea.

Jocul ineluș învîrtecuș. Pe acesta nu-l mai văz jucîndu-se. El se juca mai mult iarna. Copii și fete la un loc se făceau pe rînd. Unul punea capul în poala celui mai mare. Apoi toți de jur împregiurul lui punea cîte un deget pe capul lui.

Cel mai mare, cu un ineluș în mînă, ocolea mîna pe d-asupra degetelor, în timpul acesta zicea: „ineluș, învîrtecuș, p-al cui deget am pus?” O dată cu aceste vorbe punea pe degetul unuia. Daca ghicea pe al cui deget se punea inelușul, se ridica și se punea acela ce era ghicit; iară de nu operația reîncepea și nu se termina decît cînd ghicea.

D-a porumbeii, joc de vară. Se alegea colțul din întru ce se forma din două case, una mai afară ieșită decît alta, sau de la niscai uluce: acolo se așeza copii-porumbei. Porumbarul trimetea pe cîte unul să se înalțe. Un alt copil se făcea uliu și căta să prinză porumbeii, cei mai dibaci cotea și scăpa; era o bucurie și un rîset de acelea de care numai copiii știu să guste din nevinovata lui plăcere cînd se întorceau la coteț și uliul nu putea prinde nici unul.

D-a ascunsele, tot joc de vară. Din toți copiii cari luau parte la acest joc, unul sta cu mîinile la ochi și cu fața la părete, pînă ce se ascundeau toți; și cînd dupe mai multe întrebări ale sale: „V-ați ascuns?», i se răspundea: „Ne-am ascuns», își lua mîinile de la ochi și începea a-și căuta camarazii. Cei ascunși cătau cum să vină mai curînd a ajunge la locul unde a fost stat cel cu mînile la ochi, cînd s-au ascuns ei; iar el se silea a prinde pe unul din toți și daca apuca pe cineva, apoi acel cineva căta să-și acopere ochii, să se facă, dupe expresia copiilor; iar daca nu prindea pe nici unul, se făcea tot el. Pînă a nu începe jocul iată cum se alegea cel care trebuia să-și acopere ochii, adică să se facă:

Se puneau rînd toți copiii care voiau să se joace; unul din ei zicea aceste vorbe și la fiecare vorbă arăta pe cîte unul: „Opi secna, secna-pi, chestin bolin acos ti, Țangăr, mangăr nac aft, ta afto belenghir buf“. Și la care ajungea zicerea buf, ieșea din rînd, și iar se repeta aceste vorbe la cei rămași pînă ieșea toți. Acel ce rămînea fără buf se făcea cum am zis mai sus.

D-a baba-oarba, joc de iarnă. Dupe ce se alegea cine are să se facă, îl lega la ochi cu o basma, apoi îl ducea dinaintea ușei și îl ținea de spate unul din copii; acesta îi făcea următoarele întrebări la care trebuia să răspundă:

„Pe ce șezi?” „Pe darac.” „Du-te la bărbat.” „Pe ce șezi?” „Pe nuiele.” „Du-te la muiere.” „Ce ai mîncat aseară?” „Pîine cu păpară.” „Ieși pe ușe afară”, și cu aceste ultime cuvinte îl împingea ușor și îl lăsa. El cu ochii legați se întorcea și căta să prinză pe unul din camarazi, pe dibuitele și pe care îl prindea, acela apoi se lega la ochi, ca să se facă.

D-a leapșa, joc de vară. Unul dintre toți se făcea leapșa. El alerga dupe ceilalți și pe care atingea cu mîna pe spate, ori pe umăr acela se făcea leapșa. Cînd însă cel care fugea n-avea loc de fugă și se vedea strîmtorat, se punea pe vine zicînd: „Sunt cu ouăle în poală»; atunci leapșa îi făcea loc să poată fugi, și numai atunci se ținea în seamă cînd îl atingea din fugă.

Jocurile în arșice erau: în armean, se făcea pe pămînt un mare rotogol, se punea la mijloc mai multe arșice. Apoi se depărtau de la marginea armeanului cu doi sau trei pași. De acolo dedeau cu ichiurile niște arșice numite capre, care erau plumbuite și care lovea arșicele din mijlocul armeanului și trecea peste marginile lui, acela era baciul și dedea cel întîi la al doilea joc. Apoi dedea pînă cînd putea să scoață arșicele din armean. Dupe ce nu mai putea, venea altul, însă acum fiindcă arșicele era mai puține, cel ce da se punea în marginea armeanului. Și astfel pînă se scotea toate arșicele.

În bei-bun, pe puse sau pe nepuse. Într-al lui, în sbenghiu.

În armășie: la acest joc trebuie să fie mai mulți de trei inși. Unul era împărat, care sta cu un baston în mînă, semnul dregătoriei sale; altul cu o basma împletită sau altceva; el era armaș; ceilalți surchidea pe rînd un arșic; daca cădea om, arșicul trecea la altul care îl surchidea și el; de cădea gaură armașul întreba: „cîte să-i dau, doamne?” Domnul răspundea: „atîtea ori atîtea, potroace, sărate ori dulci”, dupe buna sa voință; de cădea sici, lua armășia; iar de cădea bei, lua împărăția.

Vara mai aveam jocurile d-a pui, cu zmeul, cu morișca de vînt, cu mingea, d-a baba gaia.

12 iulie 1866

Aseară n-am fost nicăiri. Am stat acasă și dupe ce am adormit copiii, am ieșit în curte cu soția mea să răsuflăm și să respirăm aerul răcoros al serei. Și în adevăr era o seară din acelea ce dă viață. Dupe o zi călduroasă, de o arșiță de cuptor, o seară senină și răcoroasă, restaurează puterile vătămate de o zi caniculară. Seninătatea acestei seri însuflețea natura. Razele lunei palide săruta fețele noastre cu o «melancolie amoroasă, iară zefirul mîngîia perii capetelor noastre. Între altele cugetul meu zbura la copilăria mea, atît de bogată în suvenire dulci și inocente. Se opri însă un minut la timpul cînd învățam la dascălul Stan de la Olteni, unde mă dase tata ca să învăț, dupe cum zicea d-lui, să mă închin, era pe la 1840, căci la școalele domnești cine învață se face eretic. Iată ce opinie aveau oamenii despre școalele înființate de curînd. Mă cercetai și găsii între altele suvenire de copilărie și de școală pe aceasta. Cînd era timp ploios, la recreație, repetam cu toții:

Treci, treci,

Ploaie, treci,

Că te-ajunge soarele

Și-ți taie picioarele,

Cu-un mai,

Cu-un pai,

Cu căciula lui Mihai

Plină de mălai.

Cine să fi făcut versurile aste? Nu știu. Tot ce știu este că, asemenea, cînd soarele era dupe vrun nor, noi repetam zicerile:

Ieși soare d’nchisoare

De încălzește oase goale.

După ce spusei femeii acestea, amintirea mea se avîntă la o epocă cu trei ani în urmă, timp cînd tata mă dase să învăț psaltichia fiindcă terminasem cursul dascălului Stan. Cursul acestui dascăl consista în învățătura ceaslovului, psaltirei, evangeliei, scris dupe modele date de dînsul, aritmetică practică.

Și fiindcă doream să învăț, am cerut să mă dea a învăța psaltichia, la care mă povățuise niște băieți, consuburbieni. Tata s-a învoit la aceasta fiindcă nu eram destul de ajuns ca să mă dea să învăț un meșteșug, dară nu voia să-mi ia cărți. Daca aș fi avut pe cineva care să-mi arate adevărata cale a studiului, poate că aș fi învățat ceva; aș fi pătruns în sanctuarul luminii. Voință am avut. N-a avut cine să mă povățuiască.

În fine Iancu al lui Stoenciu papagiul — astăzi devenit idiot și trăind în cea mai mizerabilă stare la monastirea Cernica — și Iancu al preotesei — mort în urma unei vieți neregulate — mă prezentară profesorului de muzică și, dupe îndemnul lor, începui a urma cu dînșii cursul de psaltichie. Noi cîte trei din mahalaua Udricani mergeam împreună și ne întorceam asemenea de la școală. Îmi trebuia cărți; tata nu voia să cheltuiască bani pe cărți de muzică.

Biata mama, Dumnezeu s-o odihnească cu sînții, mi-a cumpărat cărțile necesarii. Dînsa, pe lîngă lucrările trebuincioase casei pe lîngă îngrijirea ce da la cei patru copii ce avea, găsea timp a lucra și lucru străin. Spițuri și alte împletituri de care se purta pe atunci le făcea cu o admirabilă îndemînare și perfecție. Aceasta îi da mijloace a avea totdauna cîte ceva pus de o parte. Pentru un galben mi-a cumpărat: Gramatica, Anastasincatarul și Irmologhion, trei cărți de psaltichie neseparabili. Profesorul George Voiculescu de la Doamna Bălașa fu dascălul nostru care ne predă lecții într-unui sau doi ani cît am învățat. Epitropii bisericii alese șase din toți băieții cîți urmau cursul de psaltichie, între cari eram noi trei, Niculcea, devenit în urmă cîrciumar, astăzi nu mai știu nimic de dînsul; Ibaș și Niță, copil al unui preot de la Antim, orfani; cel dintîi a îmbrățișat cariera tatălui său, tăbăcăria; și cintînd în strană la Broșteni, fără plată, cel de al doilea azi călugăr la monastirea Căldărușani. Ni se da leafă de cîte zece lei pe lună; iar noi cîntam dumineca în paraclis, biserica cea mare nefiind terminată.

„De aci înainte, zise tata, ești în stare să te ții, acum ai leafă, mîncare și locuință ai de la mine, tu să te chivernisești și să îngrijești de îmbrăcăminte.” Și astfel de la etatea de doisprezece ani m-a coprins grijile. Cu toate astea mama mi le ușura.

Cum luam leafa o dam mamei de mi-o păstra. Ea mă îngrijea, mă iconomisea și îmi păstra tot ce depuneam și cu amănuntul. Grijile și necesitățile s-a mărit cu etatea. Ele m-a făcut să mă trec așa curînd.

Dorința de a învăța m-a dominat. Voiam să citesc. Nu știu ce cărți se tipăreau pe atunci. Știu că în mînă mi-a căzut: Vămile văzduhului, Ușa pocăinței, Erotocrif, Arghir crăișorul, Halimaua și Alexandria pe care le devoram. Acestea mi-a excitat curiozitatea să știu cum se fac cărțile. Am cercetat încoa și încolo și am aflat că ele se tipăreau. Crezînd că acolo unde se tipăresc cărțile, adică la tipografie se poate studia tot, m-am informat despre condițiile cu care intrau băieții la tipografie și am aflat tipografia lui Carcalaki, unde am și intrat. Cu aceasta am mulțumit și pe tata și pe mama, care mă îndemna să învăț un meșteșug, fiindcă ziceau ei: „Meșteșugul este brățară de aur la mîna omului”. Mai tîrziu am înțeles sensul acestor vorbe.

28 august 1866

Cînd mă gîndesc la anii adolescenții mele nu știu de ce mă coprinde o temere pentru copiii mei. Aș dori, daca se poate, ca ei să nu întîmpine în viața lor amărăciuni ca cele ce am întîmpinat eu. Ei sunt mici încă, Elena este de trei ani și șapte luni; Petre, de unul și cinci luni. Nu pot să le spui nimic. Ca să știe cum erau lucrurile pe cînd ei nu cunoșteau ce este lumea, scriu aceste. Ei vor vedea și greutățile și necazurile vieței mele, pe cît le voi putea spune. Se vor feri de faptele mele ce li se vor părea rele, și vor urma pe cele ce li se vor părea a fi bune. De voi avea zile să-i pot povățui și mă vor asculta, atît mai bine pentru ei.

Vor ști că la 1848 terminasem cursul de tipografie, atît pe cît poate să termine un ucenic într-o tipografie ca a lui Carcalaki, lipsită de toate necesariile fără cistaură (sic!) și în starea cea mai primitivă. D. Carcalaki nu știa de loc tipografia. La noi s-a văzut multe și nu este de mirare daca un potcovar se face giuvargiu, croitorul se face inginer, cizmarul actor. Aș putea cita nume, dar este de prisos, faptele există. Oamenii se încumetă a face, a întreprinde orice fără să studieze. D. Carcalaki îmi făcuse leafă o sută de lei pe lună (ceva mai puțin decît doi napoleoni sau 40 franci) cu condiția să culeg singur foaia Vestitorul românesc, care ieșea de două ori pe săptămînă. Redactorele acestei foi era cu numele; el nu știa să scrie un rînd.

Camarazii mei începură a mă pizmui fiindcă luasem asupră-mi această sarcină. Pînă aci jurnalul se lucra de doi inși. Duminicile și sărbătorile lucram pînă la trei sau patru ore dupe amiazi; apoi în loc să mă preumblu pe uliți sau pe la grădini cu băieții, atrași de aparentele plăceri ale unei vieți aventuroase, mă duceam la d. George Lurtz, secretarul redacții Vestitorului, care își cultiva grădina singur, ori mă duceam drept acasă. Biata maica mă aștepta cu drag. Și nu ieșeam din casă pînă a doua zi cînd mergeam iarăși la lucru. De cîte ori nu plîngeam dumineca și sărbătorile cînd aș fi voit să mă preumblu și eu cîte puțin; n-aveam cu cine; singur nu-mi venea s-o fac și mai bine mă mulțumeam cu lacrămile pe obraz decît să ies cu oamenii ce nu-mi convenea.

Aci e locul să spun că sora-mea în etate ca de 10 sau 11 ani, cea mai mică dintre frați, a răposat în urma unei maladii de scarlatină. Nu se poate descri amărăciunea mamei. N-a uitat-o niciodată pe cît a mai trăit biata mamă.

Îmi plăcea să citesc, n-am avut însă pe cine să-mi arate ce să citesc. Tipografia lui Carcalaki tipărea numai Vestitorul, foaie care reproducea numai din foi străine nuvele politice […] și acte oficiale. Despre literatură nu se pomenea. Serile răsfoiam colecțiile acestui jurnal din anii trecuți și mă opream pe la discursurile ceremoniilor de la palat pe care le devoram. Daca se întâmpla a da peste Foaie pentru minte, inimă și literatură din Brașov, ori Albina românească din Iași, era o fericire deosebită pentru mine. Îmi aduc aminte că două opere Ianicierii și Ierusalimul liberat se trimisese gratis redacții Vestitorului, ca să le anunțe negreșit. Ele se aruncau de colo pînă dincolo prin cancelaria d. Carcalaki; le-am cerut să mi le dea mie pentru prețul cărora am lucrat cîteva nopți. Nefericirea cea mai mare mi-a fost că n-am putut să-mi găsesc un amic, printre foarte mărginitele mele cunoștinți, care să mă ghideze.

Nu-mi venise în gînd că trebuie să citesc spre a studia. Citeam ca să citesc, să nu-mi pierd timpul șezînd.[…]

Cu toate astea în serile cînd nu aveam ce ceti am scris următoarele versuri. Nu este ce aș fi voit să fie. Altfel îmi umbla prin creieri ideile și altfel că a ieșit. De cîte ori le-am citit pînă azi, de atîtea ori am îndreptat cîte ceva. Și tot nu este ce aș fi voit eu să fie. Așa proastă cum este, o trec azi ca prima încercare.

N-am cutezat să o arăt cuiva ca să nu devin ridicol, să mi se atribuie că aș voi să fiu poet. N-am putut iară să fac mai bine, a unul ce nu știu regulile și instrucțiunea mea fiind foarte mărcinită.

1866, septembrie 15

Era, mi se pare, pe la anul 1850, al doilea an după terminarea cursului de culegător de litere în tipografia serdarului Zaharia Carcalaki. Își poate imagina cineva importanța acestei tipografii daca va ști că avea două teascuri de lemn, litere pentru vro trei coaie, cicero și garamond, ca de vro jumătate coală petit, puține litere de titluri. Regleții erau de lemn, liinile la un capăt mai groase decît la altul. Nimic în fine nu era sistematic. Cu toate astea bătrînul patron în cîțiva ani a făcut vro trei case și a cumpărat o vie cu banii ce-a cîștigat din această tipografie. Fiindcă ședeam departe multe din seri dormeam la tipografie. În cancelaria sa, bătrînul patron avea un pat care mi-l oferise pentru serile cînd voi dormi acolo. Mai cu seamă două seri pe săptămînă trebuia să dorm acolo, fiindcă întârziam lucrînd la foaia semioficială Vestitorul românesc. Aveam două sute lei pe lună (cam 75 franci). Cînd ieșeam mai de timpuriu din lucru, adică seara la 7 ore vara, mă izolam de ceilalți lucrători, care mergeau la primblări necuviincioase, mă duceam la George Lurț care avea o grădină de speculă. Aci îmi era plimbarea mea și dumineca. Îi ajutam să ude florile, pliveam și-i dam și alte mici ajutoruri numai pentru plăcerea de a fi aproape de flori. Iubeam cu deosebire mixandrele albe.

Toată familia lui Carcalaki mă respecta pentru sinceritatea mea. Cîteodată serile făceam lectură familiii adunate și tratamentele nu lipsea. Dumineca, fiindcă trebuia să lucrez la jurnal mîncam la masă cu familia. Simpatiile nu-mi lipsea. După lectură se întindea conversația și rămîneam de multe ori cu domnișoara Marița, fiica patronului, mai tîrziu, fiindcă bătrînii se culcau. Aceasta nu-mi displăcea. Evitam de a răspunde la multe întrebări de teamă a nu pierde încrederea lor și pentru că unele dintr-însele nu le înțelegeam. Aceste întruniri deveniră și mai plăcute fiindcă sosise de la Focșani o rudă a lui Carcalaki cu două fete și se stabilise în București. Mai tîrziu am observat că oarecare rivalitate se manifesta între ambele june fete.

Eram mulțumit de mine însumi. Și cu cît auzeam că cei ce mă cunoșteau vorbesc bine de mine, cu atît mă sileam și eu să fiu mai de treabă. Biata mamă se îngrășea cînd auzea și dînsa. Ea vedea că leafa mea nu o întrebuințez rău și aceasta ii adăoga mulțumirea. Eu, dupe ce îmi întîmpinam cele necesarii, restul îl dam mamei să mi-l puie bine. Ea îmi păstra puținul ce adunam și mă îngrijea.

Simțeam că îmi lipsește ceva și nu-mi puteam da seama ce-mi lipsește. Inima căuta o altă inimă căreia să-i confieze sinceritatea sa, dară toate iluziile, toate visurile mele fură efemere.

Cunoștința ce făcusem cu d. Antalfi mi-a făcut mult bine. Acesta era ungur, doctor în medicină care își părăsise cariera, se făcuse neguțător de mobile, devenise avut și se retrăsese din comerț. Trăia cultivîndu-și mica sa grădiniță. Văzînd aptitudinea mea de învățătură mă consiliă a lăsa chitara de la care, zicea el, n-o să am nici un folos și să învăț o limbă, de pildă cea franceză. L-am ascultat. Ocupat la lucru zece și douăsprezece ore pe zi, în timpul nopții studiam lecțiile și în timpul de recreație al prînzului scriam.

Din dizgrație nimeni din cei ce mă încongiura nu cunoșteau această limbă și astfel am rămas fără să pot vorbi cu înlesnire această limbă.

Ajuns în 1854 cugetam la o căsătorie. Antalfi m-a oprit. Întîi învață limba și pentru căsătorie mai ai timp de șase ani, îmi zise el. Aveam 250 lei pe lună și el mă făcu să înțeleg că n-o să-mi ajungă. Într-acestea fiul d. Carcalaki îmi propuse formal căsătoria cu vară-sa. Poate că n-aș fi ascultat pe Antalfi și pe mama, daca astă propunere venea cu doi sau trei ani mai-nainte. De astă dată am ascultat pe Antalfi care m-a făcut să înțeleg că nu o să pot duce sarcina casei cu leafa ce aveam. Biata mama, Dumnezeu s-o odihnească, mă povățuia să deschid ochii în patru la alegerea ce voi face. Fără aceste două ființe providențiale poate că aș fi dat în cursă.

Din citire pe gazetele ce puteam apuca de la redacția Vestitorului sau de unde nu știi, am aflat că versurile de 14 rînduri se numesc sonete. În serile în care nu citeam, scriam cîte nerozii toate, a doua zi le citeam, rîdeam, apoi le ardeam, fără să cutez a le arăta cuiva.

Într-una din seri, gîndindu-mă la propunerea ce mi se făcuse de însurătoare, și știind că sonetul este de 14 rînduri, am făcut și eu un sonet. Imperfect, fără idei, așa cum este îl trec aci; nu l-a văzut, nu l-a auzit nimeni; aceasta o fac mai mult pentru amintire de nebuniile juneței:

Ca timpul nestabilă, cochetă-amăgitoare.

În lațul tău de grații, precum în dumbrăvioare

E prinsă filomela, momită ea prin vierme,

Am dat eu fără veste. D-atunce — asta vreme

Mă zvîrcolesc,sucesc,pun forța, mă silesc

Și ca să scap nu pot; mai rău mă-ncîlcesc.

Ca un paiangen tu ești, ce nencetat pîndești,

Și-ntinzi a tale curse, lungești și le nădești,

A i tăi ochi lacomi din ce în ce mai mult

La vanități trecînde. Acesta e-al tău cult.

Iar dacă noi vînaturi ți-e, crudo, în putere,

Cei vechi cad în dizgrații, îi calci tu în picere.

Veni-v-a însă-o mînă prea fermă și decisă

Spre-a răsuci strivind și capul tău narcisă.

1866, septembrie 20

Îmi aduc aminte că pe la 1854 sau 1855, duminicile le petreceam de multe ori acasă, cîntînd la ghitară cîte un contra-danț sau marș, ori citind pe fabulele lui Florian, în franțuzește, pe care nu le prea înțelegeam. Bietul Iordache, un băiat cumsecade, cunoscut încă din școală, venea din cînd în cînd pe la mine. Mama, iindcă ședeam cu dînsa, nu vedea cu displăcere această întrunire fiindcă apucăturile lui aveau ceva de onest. Într-o zi îmi povesti întîmplările sale. El iubise o fată, ceruse mîna ei, îi era promisă. Dupe puțin fata își luă seama. El o iubea de se topea și nu se putea odihni de focul ei. Cercetă și stărui a afla care să fie cauza schimbării sale. Nu putu însă ghici nimic.

Fetele, pînă nu sunt măritate, au toate calitățile. Sunt casnice, oneste, harnice, econoame etc. Știu cîte în lună și în soare. Brodează de minune și împletesc ce cu gîndul n-ai gîndi. Și daca din întîmplare a dat prin pension cîte două sau trei luni, apoi știu carte mai mult decît o preoteasă, vorbesc franțuzește etc. Acestea toate atrag pe candidații de însurătoare, credulii! nu se mai gîndesc că unele din aceste se pot examina, ci dau năvală, mai cu seamă daca li se șoptesc, că pe lîngă atîtea calități, mai au și o dotă de atîtea ori de atîta, ci se lasă a se fermeca de ultima calitate.[…]

1866, 30 septembrie

Bine zice proverbul bătrînilor noștri: „Pînă nu bagi în plug cu omul nu poți să-l cunoști cine este”. Experiența mi-a probat cît este de adevărat acest proverb. De ce nu-mi sunt copiii mai mari, priimitori de povețe! Ceea ce nu le pot spune azi cu gura, vor citi odată aci. Băiatului i-aș recomanda: mai întîi de toate să fie exact.

Cînd își va da cuvîntul sau cînd se va hotărî a face ceva, la ora fixă să fie terminată afacerea și să nu se lase a fi așteptat.

Să nu se grăbească niciodată a-și da cuvîntul, să nu se oblige a face vreun lucru pînă mai întîi nu va judeca cu maturitate și cu sînge rece daca poate să-și țină cuvîntul, daca puterile sale intelectuale ori morale îi permit a-și ține legămîntul ce ar face. Ba din contră să spuie curat și neted că nu poate. Dupe acestea i-aș mai recomanda: să fie leal și just, daca voiește să fie onorat și chiar de inamicii lui.

Cunoștinți ar putea să aibă cît va pofti, dar amici cît de puțini, căci adevărații amici va găsi foarte rar sau nicidecum. Secretele sale să le încredințeze lui însuși; să se ție în rezervă cînd se va afla în conversație cu cunoscuții și amicii săi, să judece bine mai-nainte de a-i ieși vorba din gură; asemenea să cumpănească bine răspunsurile ce va da la întrebările ce i se va face; și mai bine să zăbovească, să se gîndească decît să răspunză cu ușurință; să nu se prea grăbească a da numirea de amic cutăruia sau cutăruia; acela ce va dobindi titlul de amic al său trebuie să fi fost pus la cercare și să fi dat probe de amicie. Cu toate astea pe amici să nu împrumute niciodată: daca dispune de oarecare avere mai bine să-i dea cît poate fără să-i mai ceară înapoi.

Onestitatea și probitatea să fie neseparabile de dînsul. Munca să fie providența lui. Activitatea să nu-l părăsească daca voiește să fie casa lui casă de abondență.

Cu toate astea, economia să fie d-a pururea înaintea ochilor săi, fără însă să-și piarză cumpătul, căci de la economie pînă la calicie sau avariție nu este decît un pas.

10 septembrie 1867

Sunt în a opta lună de cînd funcționez ca director al Tipografiei statului; și cu mare plăcere aș demisiona. Discordiile iscate din cauza lui Göbl îmi face imposibilă reunirea. De s-ar ține de cuvînt Valter apoi desigur la Anul Nou demisionez.

Cu toate acestea nu m-aș fi despărțit de ei, fiindcă a mea a fost ideea de a forma asociația sub firma: Tipografia lucrătorilor asociați, a mea a fost ideea de a o deschide în pasagiu etc. Însă la 5 decembrie 1866 un bilet la adresa mea îmi fu înmînat de un dorobanț. Deschizîndu-l, am fost surprins cînd am aflat că d. Ion Ghica, ministrul de interne, mă invită la d-sa acasă. A doua zi la 6 m-am și dus, după ce mai întîi am făcut cunoscut asociaților mei chemarea ce mi se face și am obținut consimțămîntul lor. D. Ion Ghica m-a întrebat cîte ceva asupra tipografiei statului și apoi mi-a spus curat că intenția sa este de a o desființa, daca va putea să dobîndească majoritatea Camerii în favoarea acestei idei. Mi-a făcut cunoscut că voiește a mă numi director provizoriu pînă atunci; din parte-mi i-am mulțumit pentru favoarea ce-mi acorda și i-am spus că pentru provizoriu d. Bazidescu este la locul său.

Am spus asociaților mei cauza chemării mele la ministru și refuzul meu pentru provizoriu; ei m-au ținut de rău de ce să nu primesc. Un al doilea și al treilea bilet m-a făcut să văd din nou pe d. ministru și m-a întrebat cam cu ce condiții ar putea să o dea în întreprindere. Prin biletul însă de la 15 ianuarie 1867 mă invita ca în moment să mă prezint ministrului la minister.

Am fost și ministrul mi-a făcut cunoscut că sunt numit director și mă invită a merge chiar în acea seară spre a pune la cale cum să apară Monitorul mai regulat și procesele-verbale ale Adunării să vază lumina mai curînd, iar nu după săptămîni.

Avînd consimțămîntul asociaților am priimit.

A descrie starea tipografiei este destul a spune că era o ruină. Nu știu de unde să încep, nu știu unde să sfîrșesc. Toiul este de făcut. Budgetul l-am găsit redus pînă acolo încît să nu poată funcționa tipografia, să ajungă la desființare.

Pe lîngă restrîns de mijloace ce mi-a permis de a face oarecare mici îmbunătățiri, am propus un memoriu sau proiect pentru îmbunătățirea și reorganizarea stabilimentului. Acest proiect l-am prezentat dlui ministru Ștefan Golescu care a voit să aibă și părerea dlui Rosetti. Acesla l-a aprobat condițional adică: „daca guvernul voiește a-și menține tipografia”. D. Rosetti și d. Ion Ghica voiesc desființarea tipografiei.

Am prezentat budgetul pentru 1868. Într-însul am prevăzut aducerea încă a trei meșini de turnat, a unei mașini de satinat, înființarea unui stabiliment de xilografie, montarea litografiei care este aruncată la magazie; aducerea din străinătate a trei maiștri, unul de cules, altul de tipărit și al treilea de turnat. N-aveam nici un conductor de prese mecanice maistru. Ne servim cu elevi. Acest budget se urcă foarte puțin, în comparație cu acela al anului 1865, cînd s-a adus numai două prese mecanice, fără oamenii necesari; și dupe cîte văz oamenii de la minister voiesc a mi-l mutila.

Nu știu cum au fost altă dată serviciile stalului. Dar văz că nu este pentru mine.

N-am solicitat, n-am rupt mînica nimănui, însă ca să fii astăzi funcționar, lăsăm că trebuie să fie cineva haraietar (sic!), adică al clicei, al partidei, oricare ar fi ea la putere, apoi să știi a tăia la palavre și să nu faci nimic.

D. Genoglu, numit redactor al Monitorului, voiește a fi director și apoi director general; d-sa să reprezinte și tipografia; d-sa să se zică că a făcut cutare îmbunătățire, că a executat cutare lucrare serioasă, că a avut cutare idee pentru perfecționare, că apoi de nu o zice alții, o spune d-sa ministrului pe lîngă care se gudură și pe care nu-l mai slăbește din dragoste. Taie, spînzură, pune țara la cale. Numai proiecte, numai îmbunătățiri, numai reorganizații vorbește. Cînd este vorba de a face, alții sunt însărcinați de a face și dlui ia colacu de la ministru.

Leafa însă trebuie să o priimească pe o lună și dcuă înainte. Daca nu-i ajunge, ministrul îi mai face parte și din fondurile secrete. Vulturescu să meargă la Florența spre a asista la Conferința statistică ca să se poată repezi și pe la Paris. Săvestu, abia intrat în serviciu, după două luni, îi trebuie concediu să meargă la Paris. Astfel merg treburile. Nici cu alte partide nu merge mai altfel.

Proiectul meu de organizare fiind dat în examinarea dlui Rosetti d-lui l-a aprobat dupe ce l-a dat de l-a studiat lucrătorii din tipografia d-sale. Aceștia, luînd toate ideile mele, au format un articol și l-a publicat în Românul ca al lor. N-am răspuns. I-am lăsat să se bucure de furtul lor. De va fi trebuință de vreun alt proiect asupra ramurei mă bizui a-l face fără să alerg la astfel de mijloace.

Trompeta sună pe uliți. Guarda cetățenească trebuie să meargă la Cotroceni a-și priimi stindardele. Este sărbătoare mare. Daca scriu aceste, buna mea maică, nu te-am uitat. Mi-aduc aminte cum cu puțin înaintea suirii tale în cer, prevăzînd greutățile ce am să întâmpin, mi-ai zis: „Petrache, maică, văz că te-a încongiurat necazurile… efectele căsătoriei te-a împresurat… copiii vin… fii bărbat, luptă pe cît vei putea și îngrijește de viitorul lor”. Așa este, prea scumpă maică. Din ce în ce mai multe griji. Al treilea copil peste puține zile are să vie. Bunurile mele nu pot prospera… Timpii sunt grei. Și economia casei… Dar sunt sforțat să merg la vie. Femeia și copiii sunt acolo de ieri. Mă voi duce pe jos cu credinciosul meu. Acest bastonaș îl voi păstra pînă la moarte. El a petrecut cu mine și bune și rele.

21 septembrie 1867

[…] Sesiunea întrunirei membrilor Societății literare române s-a închis. Îmi pare rău că n-am putut să-i prezint dorințele tipografiei române. Am pus pe hîrtie impresiunile mele, văzînd entuziasmul cu care s-a priimit membrii ei. Și fiindcă nu sunt poet și nu știu face versuri am rugat pe dl. Geanoglu Iancu să le dea o turnură poetică și să le versifice. I-am spus că țin să pot a prezenta această piesă, fiindcă pregătisem de la fonderie o specie de ornament cu care să se poată face felurite colțuri și chiar litere și voiam să debutez cu ele în a face astă dedicație Societății.

D. Geanoglu a făcut cu aceasta ca cu toate. Dupe ce a ținut piesa la d-sa mai mult timp, fără a pune condeiul să îndrepteze măcar o literă, mi-a spus că trebuie să fie rătăcită printre hîrtiile d-sale și că n-o mai găsește. I-am copiat alta; dar și aceasta a avut soarta celei dintîi.

1867, octombrie 14

Primăvara din anul 1854 lăsasem studiul limbei franceze, mai cu seamă că îmi lipsea timpul și apoi leafa nu-mi ajungea. Voiam ca în cursul verei să mai meditez singur lecțiile ce trecusem peste iarnă. Păcat că n-am avut cu cine ține conversații în această limbă; aș fi mers mai departe. Cu toate acestea, astăzi, înțeleg cîte ceva din ceea ce citesc, și traduc oarecum. De ar fi știut George, Antalfi, familiile lor și mai cu seamă Anicuța, această limbă, aș fi făcut progrese mari, aș fi putut ține conversații. Totuși nu-mi pare rău nici acum pentru cheltuielile ce am făcut, nici pentru timpul și stăruința ce am pus. Am profitat de această limbă. Zilele cele frumoase ale primăverei și verei le petrecusem în preîmblări matinale cu George, femeia lui și Anicuța. Înspre toamnă părăsisem stabilimentul dlui Carcalaki și lucram în acela al dlui Copainig.

1868, ianuarie 6

În orele de recreație am (fost) scris următoarele versuri, sunt acum doi ani:

Spre a s-adresa la ochi, spre a desemna cuvîntul

Și spre-a da gîndirei corp prin vreo cîteva figuri

Este meritul lui Cadmus. Astă artă-apoi ca vîntul

Se întinse-n lumea toată, adoptînd multe trăsuri.

Dar ăst corp fără viață era puțin posedat

De mulțimea plebeiană. Lege, artă și știință

Nu puteau s-ajungă pure la popolul deprădat ;

Ele-erau un monopol numa-al cîtorva ființe.

Dară gloria cea mare, gloria nemuritoare,

Ți se cade, o ! Guten berg ! Cel ce suflet tu ai dat

Ăstui corp fără mișcare; și — ignoranței trădătoare

Prin aflarea tipografii, tot prestigiul i-ai luat.

Decît Prometeu anticul de soartă mai favorat,

Te urcași cu al tău geniu peste regiuni polare

Pîn’la Salvatorul nostru, al tutulor împărat,

Focul sacru aducînd printre razele solare.

D-acum viciuri, amăgire, minciună, intoleranță,

Basta; în infern intrați; regnul vostru-a răposat.

Virtuți, amor, veritate, credință, dulce speranță,

Pășiți sigur spre progres. Omenirea-a răsuflat.

Aceste idei le-am arătat d-lui Velisan, spuiindu-i că sunt puse pe hîrtie de un lucrător tipograf. Domnia sa a luat hîrtia zicînd că are să îndrepteze versurile și să mi le înapoieze. E mult d-atunci. D. Velisan nu s-a mai văzut; asemenea și versurile.

De-aș fi avut pe cineva care să mă îndrepteze, să-mi facă observații sincere, poate că aș fi izbutit să fac ceva bun. Am trecut aci numai ca copiii mei, de vor avea aplicare asupra literaturei, să găsească oarecari idei. Cu toate astea am prefăcut-o precum urmează:

VOCEA UNUI TIPOGRAF

Pe țară venită din cer, Libertate,

Tresaltă, căci presa măreț te propagă ;

Ea poartă făclia — izvor de dreptate —

Ce-nfruntă tiranii și-i fac să-nțeleagă

C-a tale precepte e Christ in progres;

E vîntul ce-mpinge nori negri fugoși;

E fulger ce arde strigoiul regres;

E lava ce sparge craterii stîncoși.

Trei geniuri în lume la populi te-aratâ:

Prin arta sa Cadmus, d-a face cuvîntul

La ochi să s-adrese, gîndirea-ncorpată.

Prin multele senine să zboare ca vîntul.

Apoi mielușelul cerescului tată

Prin sînte parole, învățături bune,

Al său Evangeliu, a sa pietate,

Cu-a sa lege sacră, le-aduse în lume.

Tiparul în urmă prin litere mobili

De Gutenberg scoase încoronă opul;

Ștrăbate-universul, el duce la nobili

Morala creștină precum și la popul.

Instrucția-ntinde, la surzi dă auzul,

La mulți cuvîntarea, științele toate

Prin el se lățește; la cei orbi dă văzul,

Și-aduce sălbateci la civilitate.

Azi legea triumfează; sclavia-i gonită;

Tirani nu există, căci pacea, dreptatea,

Au răsărit june. Minciuna-i topită,

Și numai atuncea inichitatea

În lume domni-va și ochiu-i să-ncrunte,

Cind raza opri-va frumosului soare,

Opri-va torentul să cază din munte,

Întoarce-va viața acelui ce-moare!

Ființă celestă! a mea libertate!

Tresaltă, căci presa măreț te propagă

Ea poartă făclia, izvor de dreptate

Ce-nfruntă tiranii și-i fac să-nțeleagă

C-a tale precepte e Christ în progres ;

E vîntul ce-mpinge nori negri fugoși;

E fulger ce arde strigoiul regres,

E lava ce sparge vulcanii stîncoși.

1869, ianuarie 31

Dupe doi ani de serviciu am lăsat Tipografia statului. A trebuit să trec și eu prin acest purgatoriu al funcționariemului, fără să o caut. Eroarea cea mai mare ce am făcut în viața mea este că am priimit să fiu funcționar. Am avut toată bunăvoința să fac ceva. Singura dorință de a face să înflorească tipografia română m-a îndemnat să priimesc direcția Tipografiei statului.

Cu domnii roșii la putere n-am putut să fac nimic. Eu spuneam că îmi trebuie conductori de prese și dumnealor ciracladisea pe d. Grand, ordonîndu-i să aducă o mașină de vapor. Și ce mașină?…

Azi sunt în asociație cu alți trei consoți. Am deschis o nouă tipografie sub firma: Tipografia Laboratorilor Rcmâni.

Dar e frig, afară ninge. Iată ce fulgi mari cad. O idee: iarna e greu traiul; dară ce face pe omul cugetător să simtă plăcere oarecum este că ninsoarea acopere toate necurățiile. Orice lucru murdar, infect, se ascunde. Este o frumusețe să vezi încotro te întorci tot locul alb. Îți place să trăiești scutit de priveliștea mîhnitoare a tutulor scîrbelor din alte sezoane.

Dar frigul te ține mai mult în casă. Iată focul este la sobă. Deși tot clănțănesc oarecum dinții în gură, ideile nu părăsesc pe om. Iată și ale mele:

I

Afară viscolește, de moarte este frig,

Cățelul lîngă ușe făcut este covrig,

Pămîntul se-nvelește cu albă, grea ninsoare;

Pe fețele infirme văz urme de plînsoare…

25 septembrie 1869

Ca să se perfecționeze omul, trebuie mai întîi să se perfecționeze natura. Pînă nu se vor perfecționa elementele în care înoată omul, care îi dă viață, să nu se aștepte perfecționarea lui.

De mii de ani de cînd există natura, cîinele și pînă azi linge apa care o bea; găina trebuie să ridice gîtul în sus ca să o poată înghiți, vrăbioara tot cu amîndouă picioarele sare cînd merge etc., etc. Imperfectă este natura, imperfecte sunt și creațiile ei.

29 septembrie 1869

Sunt întors de la vie unde am fost cu un grădinar să-mi curețe pomii. Pe drum o lună frumoasă mi-a făcut calea lesnicioasă. Mi-a ținut de urît. Venind cugetam la ale oamenilor. Abia sosit, am luat condeiul in mînă și am scris următoarele:

LUNA ȘI CÎINII

Într-o geroasă iarnă, cam pe la jumătate,

Cind nopțile sunt lunge și foarte negurate,

Precum la noi in țară prea rar nu se găsește

La lună niște javre să latre se găsește.

„De ce, unul vorbește, acel mic glob prin ceață

Ce umblă toată noaptea, întocmai ca paiață,

De noi mereu s-aleagă?” — „De ce, altul răspunde

Pe hoți călăuzește și-n umbră îi ascunde,

De fac pagubă multă stăpînilor și pace

Nicicum nu ne dă nouă?” — „Noi alt n-avem ce face,

Mai zise o potaie, să dăm alarma în țară;

Lătrînd mereu vom face pe ăst rebel d-ocară.”

Încetul cu încetul se risipiră norii

Și luna mai splendidă salută muritorii.

Să fi văzut acuma lătrări și chilomane

Și urlete turbate, ieșind din guri profane,

Încît vecinătatea că e pericol crede;

Se scoală, dă ocoluri, nimic insă nu vede.

A tunci, spre-a lor odihnă, cu mici cu mari, toți sare

Și vrea cu dinadinsul pe cîini turbați s-omoare.

Dar la lumina dulce a lunii amoroase

Potaile văzură ce a lor piei blănoase

Să pață au; fugiră, scăpînd fără osîndă;

Ei însă și azi latră și stau mereu la pîndă.

Pe merit calomnie nu poate să mînjească;

Și răul el nu cată cu rău să răsplătească.

15 octombrie 1869

COCOȘUL ȘI CĂȚELUL

I

Un cățel de casă

Și de bună rasă

P-un cocoș văzind

Apă el cum bind,

Vru ca să-i vorbească

II

‚N rîs și să-l căiască:

„Defect al natureit

Fruct al pociturei

De ce in cioc cînd iei

Și apă ca să bei,

III

Ridici tu în sus

Gîtu-ți ca un fus?

Păcat că trăiești

De nimica ești.”

„Beau, zice cocoșul

De mintos ca moșul,

Și daca mănînc eu

Cat ca Dumnezeu,

IV

Ca să-i mulțumesc

Că vrea să trăiesc.

Apoi cînt mereu,

Rog pe Dumnezeu

Sănătos să ție,

Și în veselie,

V

P-ăl de mă hrănește,

De mine-ngrijește.

Dar tu, secătură,

Stai în bătătură,

Și te-ntinzi ca cîine

După ce mînci pîine;

Lingușești ca lașii,

Stăpîni, copilașii.

Dar ce e mai rău

Și chiar pe Dumnezeu

A-l amăgi crezlnd

Chiar apa lingind.”

1870, martie

În primăvara anului 1856 mi s-a propus de d. Copainig, tipograf, un post [in] tipografia sa. Îmi da 200 lei pe lună (cam 74,32 1. noi) și a cincea parte din profitul stabilimentului. Era bolnav. De ar fi trăit am fi făcut treabă bună.

Noua mea ocupație m-a făcut să întrerup din nou scurtul studiu al limbei franceze. Lucram ziua și noaptea ca să pot produce mai mult.

După răposarea patronului, doamna Copainig a respectat învoiala soțului său.

Ginerele său, director la tipografia Mitropoliei, m-a făcut cunoscut cu d. Valentineanu. După recomandația lui, am și priimit de la acesta manuscrisul de a tipări Corespondența secretă a principelui Vogoride, pe subt ascuns, adică fără știrea cenzurei, care funcționa pe atunci. Ne înțeleseserăm ce era de făcut la caz de a se descoperi.

Valentineanu, flecar, om de nimic cum este, ca să-și dea aere de patriot spunea la toți cunoscuții ceea ce făcea.

Poliția informată l-a urmărit și a luat cărțile, descoperiind toată manipulația. Am fost arestat trei săptămîni.

Fără a fi dați judecății, am fost liberat în ziua deschiderii Divanului ad-hoc. Eu crez că daca majoritatea acestei adunări ar fi fost de alte principii, trebuia să fiu osîndit. Am scăpat însă cu atît. Totul ce știu, este că banii pentru imprimarea cărții i i-a dat d. Crețulescu (Scarlat, mi se pare) cel care este olog.

Cînd să viu la post, el era ocupat de un altul. Proprietara tipografiei și ginerele său nu numai că nu s-au ținut de înțelegerea ce am fost avut cînd am luat în lucru cartea, nu numai că mă lăsa pe drumuri, fără ocupație, dară nu voiau a-mi da nici leafa pe o lună, nici ce mi se cuvenea din profitul pe cinci luni.

Pe calea justiției însă am fost satisfăcut.

După vro două sau trei luni de lipsă de lucru, in fine, s-a deschis un loc în tipografie, unde am lucrat vro două luni.

Era în 1858. Către finele iernei mi s-a spus de către d. Mărgărit Moșoiu că d. B. Boerescu, venit de curînd de la studiu din Paris, voiește să mă vază. Cine i-a spus de mine nici pînă azi nu știu. M-am dus. D-sa m-a făcut să înțeleg că are de gînd a înființa o tipografie; că pentru acum a cumpărat tipografia d. Bosnăceanu. cumpusă de un teasc și literă de o coală și jumătate; că voiește să fiu cap al tipografiei d-sale. Am priimit cu niște condiții mulțumitoare pentru ambele părți.

Am înființat tipografia jurnalului Naționalul, al cărui redactor era d. Boerescu. Ea poseda o presă mecanică, prima presă franțozească venită în București, un teasc, litere suficiente. Un buchet de tipografie. Lucrarea s-a început cu Naționalul, apoi s-a adăogat treptat și alte lucrări. În 1863, cînd a trecut în posesia d-lui Bolliac, tipografia era ocupată cu jurnalele: Nichipercea, La voix de la Roumanie, Buciumul, Gazeta Tribunalelor, Țăranul român; operele: Pharmacopea română, Misterele Bucureștilor, Călătorii în Macedonia; afișele teatrului italian și francez și diferite mărunțișuri.

La 1860 d. Boerescu, crezînd să mă încurageze, mi-a propus asociație la această tipografie. Dirijerea și laborarea din partea mea, capitalul din partea d-sale. După ce se va scoate toate cheltuielile profitul să-l împărțim pe din două. Am priimit această ofertă cu recunoștință.

Ajuns aci, am știut prin conduita mea să fiu respectat de acei ce se aflau sub direcția mea și stimat de clienți. Acesta a și fost timpul de fericire al vieții mele, bucuria și satisfacerea bietei mamei mele.

Eram mulțumit cu poziția mea modestă, lucram în conștiință, mă bucuram de o absolută încredere a d-lui Boerescu. Mama era satisfăcută. Eu eram fericit. Trăiam cu cumpăt; micele economii ce puteam face din partea ce mi se cuvenea de la tipografie mă puseră în poziția să adun ca la 250 galbeni. Nu e mult; dară eram liniștit, împăcat cu conștiința, fiindcă din laboarea mea putusem să fac ce aveam.

În îmbrăcăminte nu eram exagerat. Aveam însă tot ce-mi trebuia. În casă un mobilier modest, însă curat, era suficient ca să mă mulțumească. Lux și prisoase nu era la noi. Mama mă oprea de la acestea și eu o ascultam. Mama purta menagiul casei. Eu mamei îi dam să puie bine de cîte ori îmi prisosea cîte cît de puțin din ce cîștigam.

Așa apucasem de mic, așa urmam și acum. Eram convins că mama păstra mai bine decît mine. Eu nu știam cît adunasem, mama știa tot. Ea era nepretențioasă. Toți trei eram mulțumiți: eu, mama și frate-meu Ghiță, căci locuiam împreună. Ah! de ce n-am murit în anii aceea.

Cînd îmi arunc ochii prin casă, azi, după 10 ani și văz aceleași obiecte, dar mai vechi cu 10 ani, fără a fi putut adăoga ceva. Cînd mă gîndesc ce multe s-au mai prăpădit din ale menagiului, o mare mîhnire mă coprinde. Plîng. Peste ceea ce știu din ale tipografiei, alt nimic nu mai știu. Aș lucra și noaptea ca să pot cîștiga mai mult pe lună. Mi se rupe inima de întristare cînd mă uit la. copilași. Toată garderoba mea acum se mărginește într-un rînd de haine. Acestea sunt și de sărbătoare și de lucrătoare. Îmi înghit suspinele și tac.

Dat dupe lucru ziua; noaptea nefiind liniștit din cauza copiilor. În cealaltă cameră nefiind foc, n-am putut nota pînă azi că la 31 octombrie 1869 am dobîndit al patrulea fiu, George. Nu mă mîhnesc că vin copii. Grija și neliniștea mea este că nu a să le pot da instrucția și educația ce dorește inima mea. Nu a să pot să-i căpătuiesc. Durere!

1870, septembrie

Era în 1863. D. Boerescu vîndu tipografia d-lui Bolliac. Contractul dintre mine și d. Boerescu căzu. După două luni de funcționare, d. Protopopescu-Pake mi-a luat locul. N-a ținut însă mult. D. Bolliac, după ce a schimbat mai mulți directori, a vîndut tipografia.

Trei luni am rămas fără ocupație. D. Rosetti m-a chemat să-i dirijez tipografia. Aproape un an am funcționat și aici. Jurnalul Românul însă, persecutat de guvern, a fost în cele din urmă și suprimat. Nemaiavînd altceva de lucru am mulțumit d-lui Rosetti de condiție. Eram în 1864.

— Ce-ți pasă, îmi zise d-sa, nu-ți iei leafa regulat?

— Adevărat este, răspunsei, o iau și încă foarte exact. Nu pot însă lua o leafă pentru niște servicii ce nu le fac.

— Ești prea exigent.

În acest timp a murit și mama, Dumnezeu s-o odihnească!

Mai demult încă mă turmenta o idée: ideea unei asociații între lucrători spre a se deschide un stabiliment tipografic care să corespunză numelui.

M-am adresat lui Valter și lui Göbl. Au priimit ideea mea ca mîntuitoare. Ei nu vorbeau de vrun an fiind certați. Cu ocazia aceasta s-au împăcat. Ei n-au priimit să mai luăm pe alții în asociațiunea noastră. Am cedat. Priimind însă ca firma să fie: Tipografia lucrătorilor asociați, am încheiat contractul și am depus fiecare 10.000 de lei vechi (peste 3.700 l.n.).

Valter a propus că e mai bine să meargă dînsul în persoană a face comandele de litere decît să scriem. Am priimit. El s-a dus la Frankfurt pentru comande și s-a repezit și la Paris; Göbl a cerut și el să se ducă la Viena pentru a aduce o mașină. S-a dus. Eu singur am rămas aci pe socoteala mea. Ei s-au plimbat în socoteala Asociațiunei. Era în 1865. […]

Cu elevi atunci luați am cules poeziile d-lui Bolintineanu. La expoziția ce s-a urmat ne-a adus o medalie de argint această carte. Tipograful român, o foaie ce începusem a publica și de care tot eu mă ocupam, ne-a adus o altă medalie de argint de la expoziția ce s-a făcut la Iași peste un an.

De aci, pot zice, datează adevărata artă tipografică în România. De aci imprimatele a rupt-o cu trecutul.

Valter cea mai mare parte din zi o petrecea în cafenea. Aceasta a făcut pe Göbl să-l observeze. Lăsăm la o parte că banii ce aveam a lua de la Primărie, cu care trebuia să plătim chiria următoare și niște hîrtie el i-a luat fără să știm noi și i-a întrebuințat pentru dînsul.

Destul că Valter se vede că i-a zis și el ceva. Într-una din zile s-au luat la dispută. Unul una, altul alta, pînă ce Göbl s-a întins a-i zice vorbe murdare și totodată, asistat de ambii săi fii, luase o atitudine destul de amenințătoare.

După cele petrecute în urmă asta mi se pare a fi fost o prefăcătorie.

Valter astfel amenințat a ieșit din tipografie. Eu, indignat de o asemenea purtare, am ieșit împreună cu Valter.

Pe drum Valter mi-a zis că el voiește a cere retragerea. Eu i-am arătat că nici eu nu eram dispus a mai rămînea în asociație cu un om periculos ca dînsul. Am cerut mijlocirea d-lui Socec, librarul.

Înțelegerea fu că deoarece, conform contractului, el nu va putea să ne dea capitalul la amîndoi, apoi să rămînem amîndoi și să desfacem pe Göbl.

Întrunindu-ne la d. Socec, am încheiat un apendice la contract pe bazele sus-zise.

Într-aceasta mă pomenesc că sunt chemat la ministerul de interne. M-am dus crezînd că era să ne dea ceva de lucru. Ministrul mi-a propus direcția Tipografiei statului. Am ezitat. Valter cind a auzit nu s-a mai oprit din îndemnuri. Ba că voi face un act de patriotism, daca voi merge să priimesc direcția, fiindcă, zicea el, voi scoate Tipografia statului din făgașul ruginit pe care umblă. Ba că va fi în profitul asociației noastre, rămîind la economii leafa ce priimeam eu, căci el este în stare să ducă afacerile singur. O lună de zile s-a tărăgănat lucrurile, tot chemîndu-mă ministrul și tot îndemnîndu-mă Valter, pînă ce în fine m-am decis. Am priimit direcția.

Cînd la anul să împlinim condițiile din apendice ne-am adunat iarăși la d. Socec. Am fost invitat să-mi dau părerea asupra hotărîrei de an. Am spus că mențin cele zise atunci, cu gînd că și Valter are să facă tot așa. Cînd, ce să vezi? după ce începu a se codi, a ocoli, a vorbi pe d-alăturea, zise că și-a luat seama, că acum rămîne în asociație. Am rămas înmărmurit. Eu, fără nici o cauză, m-am văzut retras. Eu care am voit să fac un act de satisfacție pentru injuriile ce priimise Valter de la Göbl, am căzut victimă devotamentului meu.

N-am crezut nici demn, nici onorabil să-mi retrag cuvîntul.

Aci a fost manopera. Ei se vede că se înțeleseseră a se cortorosi de un român, după ce se servise cu numele meu a da un prestigiu oarecare stabilimentului, după ce stăruisem cu slabele mele cunoștințe a ajuta întru dobîndirea acestui prestigiu.

Trebuie să mărturisesc că atît Göbl cît și Valter, în partea ce privea pe fiecare, își cunoșteau destul de bine arta și le făceau onoare.

Am procedat la desfacere. […]

Spiritul de asociație lipsește dintre români. Tendința de un fel de libertate rău înțeleasă de a lucra fiecare izolat în cercul restrîns al mijloacelor sale, a fi adică fiecare de capul său și a nu se supune unor reguli ce singuri și-ar impune într-o asociație, mi se pare ceva fatal.

Progresul, lucrurile în mare nu se pot face decît aducînd la un loc mai mulți inși, contingentul ideilor lor. Aceste idei dezbătîndu-se, frecîndu-se, cum se zice, dă naștere unei idei perfecte, la care toți să lucreze cu inimă și în conștiință ca să o realizeze. Astfel numai, crez eu, se poate îmbunătăți toate lucrurile.

A ține însă fiecare la ideea sa și a nu suferi să i se facă de nimeni nici o observație este dacă nu a da îndărăt, dară a sta pe loc, pe cînd toată lumea merge înainte.

Aceasta este a ne pomeni într-o zi că popoarele cele mai inculte a să treacă peste noi. Durerea ar fi prea mare atunci, căci ne-am vedea desprețuiți de chiar aceia pe care îi desprețuim noi.

Un guvern luminat ne-ar putea scoate din această poziție tristă. Înființînd scoale, dezvoltînd ideile de unire, de asociație și încuragind asociațiile, ar face cel mai mare bine. Se vorbește multe. Vom vedea.