Către N. Rădulescu-Niger

Către N. Rădulescu-Niger de Constantin Stamati-Ciurea

Domnule Rădulescu-Niger!

Neavând onoarea de a Vă cunoaște în persoană și neștiindu-Vă adresa, îmi iau permisiunea de a Vă spune prin „Gazeta Bu­covinei“ părerea asupra lucrărilor literare ale D-voastre, cele trei volume Rustice, pe care le-am citit cu mare plăcere. Am rămas uimit de însemnatul talent ce aveți a păstra limba în toată naivi­tatea și neprihănirea ei. Deci altă comparație nu-mi vine a Vă face, decât să Vă numesc un Béranger român.

Admirabilă este dibăcia cu care puneți în ritmuri gusturile, ospețele, șăgile și toate naivitățile însușirilor țăranului român, fiind scrierile caracteristice și fiziologice.

Dară chestia este a limbii, chestie foarte însemnată în privința reformei filologilor români moderni, care țintesc să curețe idio­mul de vechile cuvinte ca de o rugină, dându-i lustrul unei limbi civilizate. Vă întreb însă: o veche monedă nu va pierde valoarea sa neprețuită, atunci când ea va fi curățită și din nou poleită? Să nu uităm că națiunea noastră tocmai în antichitatea sa are preponderență asupra altor națiuni moderne. Națiunea noastră cu mândrie își ridică fruntea din noianul veacurilor și privește în jur cu dispreț spre foștii ei dușmani, ce au frământat-o sub pi­cioare și la urmă singuri s-au desființat, neputând-o răsturna de pe temeliile așezate de uriașul Roman. Pe așa temelii se înalță piramidele în mijlocul pustiurilor, măcar că peste ele trecură generații multe cu sumețe cuceriri, care la urmă se prefăcură în nisip, atunci când acele zidiri uriașe stau și vor sta neclintite sub arșiță și vijelii, în preajma urgiilor elementelor tulburate. Și ce ar fi dacă sculptorii moderni ar începe a le împodobi cu orna­mente și statuete, fantezii de scurt timp, ce lasă numai amintiri, iară nu nemurirea ce se câștigă numai prin șiruri de veacuri?

Nu este îndoială că pe suprafața globului pământesc fieștecare colț de pământ a avut istoria trecutului său în privința geologică, etnografică, etnologică etc. Pentru că totul ce există se preface, se dărâmă, apoi iarăși se reînnoiește, trece și iarăși se întoarce de unde s-a pornit, sub neobosita și neadormita activitate a naturii. Aseme­nea au fost, sunt și vor fi și prefacerile politice între oameni, cu ale lor cataclisme, reînnoiri, glorii și decadențe. Dar mai ales unele din părțile pământului pare că sunt predestinate a fi arena de luptă între felurite generații, pentru că acele locuri au slujit ca o țintă sân­geroasă, atrăgând spre sine aviditatea de cuceriri a națiunilor megieșe. Provinciile daco-române au și fost acel colț de pământ nefericit, peste care trecură, ca peste un pod de oase omenești, fe­lurite generații de națiuni în oarde sălbatice, ce nu lăsară în urma lor nici monumente, nici ieroglife, căci erau copiii geniului întuneri­cului și ai stârpirii; dar lăsară un șir de cuvinte, ce, cum zic, se păstrează până și astăzi în numismatica limbajului român. Ele sunt unicul document al antichității de care noi trebuie să ne mândrim, prețios păstrându-le. Iară barzii noștri moderni ar trebui să Vă imi­teze ici-colea, printre mărgăritarele retorice și literare să așeze și câte o monedă antică a trecutului națiunii noastre.

Deci Vă gratulez, scumpule Român, la ideea strălucită de a cultiva literatura pentru poporul rural, pentru că românul cult, se înțelege, va prefera literaturile străine, bogate, strălucite și cioplite în tot felul de gusturi, îndestulând tot felul de simțiri, de pasiuni și tendințe. Volumele ce ies din mașinile lor de tipar au inundat toată lumea. Ele zbucnesc ca o lavă din bafta unui crater aruncând foc și pălălaie, aprinzând dorințele, ațâțând pute­rile distrase de abuzuri, detunând opiniile ce nu le plac, des­ființând, nimicind și iarăși zâmislind din nou. Apoi unde putem noi, pigmeii literari români, să luptăm în concurență cu așa Ju­piteri, ce țin în mână o pană de gâscă și paratoner de oțel? Dar în rezumat eu sunt gata a crede că autorul, poporul rustic, stă mai presus de poetul și scriitorul clasic și estetic. Pentru că cel întâi deșteaptă și civilizează prostimea, iar cel de-al doilea delectea­ză numai pe cei civilizați. Unul este profesorul, altul muzicantul...