Cățelul și cocoșul

 

Un Cățel odată p-un Cccoș văzînd

Din ciob apă bînd,

În rîs îl lua și-ncepu să-i zică:

„Cusur al naturei, Cocoș de nimică,

De ce, cînd bei apă, ridici tu în sus

Gîtu-ți ca un fus?

Fir-ai fi de rîs! Păcat că trăiești,

Pocitură ești.”

„Beau, zise Cocoșul; și cînd ridic sus

Gîtu-mi ca un fus,

Cat să mulțumesc Domnului că-n lume

M-a lăsat a face tot la fapte bune,

Deșteptînd în ziori

P-oameni muncitori,

Apoi cînt mereu,

Rog pe Dumnezeu

Sănătos să ție p-ăl de mă hrănește

Și mă îngrijește.

Iară tu, potaie, stai în bătătură

Ș-o duci toată ziua într-o lătrătură,

Ce-ți dă de pe masă rozi ca un lingău,

Lingușești stăpînii ca un popîndău.

Dar ce e mai rău

Și pe Dumnezeu

Să-l amăgești vrei,

Căci tu apa lingi în loc ca s-o bei.”