Cântul al treilea

I

Italia e țara în care-n veci, amorul,
Consumă orice inimi;... femei, copii, bărbați,
Bătrâni și chiar bătrâne cu perii-ncăruntați
Ce-aproape că să află în groapă cu piciorul,
D-amor, de o potrivă, să află frământați;...
Italia e țara în care muritorul
Născând fioru-i simte și moare cu fiorul.

II

Veneția și Neapol, Palermo și Florența
Îmi stau garanți, și martori îmi sunt la adevăr;...
Acolo nu se șia ce este-adolescența:
Bărbați să nasc copiii;... bătrânii cu alb păr
În piepturi, a juneții resimt efervescența;...
Femeia nu cunoaște, acolo, unchii sau văr
Și soarele-și păstrează deplină influență.

III

Dovadă de aceasta nu poate fi mai bună
De cât chiar o bătrână Contesă D'Albifer
Ce neputând să uite că nu mai este jună
Ieșea noapte-n gondolă și să plimba pe lună,
Pe când, îmbrobodită Veneția-n mister,
Nu este rar să vadă umblându-i pe lagună
În barcă, câte-un june și mândru cavaler.

IV

E drept însă a spune că astfel legănată,
Cu chipu-i de o sumbră dantelă coperit
Să întâmpla să fie de tânără luată
De câte-un băiat care, din școli abia ieșit
Sărea-ntr-a ei gondolă și-n noaptea adâncată
Rezmând-o în deliru-i p-o inimă-nfocată,
Intra cu ea-n palatu-i de vreme înnegrit....

V

Era tocmai în ora când somnu-ngreniază
Pleopele-ostenite a celui suferind
Și stinge întristarea și doru-alinează;...
În ora când naramzul profumu-și exalează
Și când zefirul tace prin frunze aromind;...
În ora când poetul stă- umbră și visează,
Cununi de imortale artistice împletind;

VI

Veneția e sumbră și mută-n acea oră
Ca-n velele-i de doliu o tânără Sinioră;
Și de n-ar fi amanții ce-i vezi trecând în zbor
Într-ale lor gondole ce-alunecă ușor
Și-i poartă în picioare răzmați de lângă proră,
Veneția întreagă ar fi pân-l-auroră
Mormântul cel mai negru mai trist și-ngrozitor!

VII

Ithalo la Eliza zbura cu nerăbdare
Molatic dus pe valuri d-al său gondolier;
Pe fața-i rumenită de dor și de-nfrânare
Luceau ochii-i albaștrii ca două stele-n cer,
Când drept lângă San-Marco, — funestă întâmplare, —
Păru înc-o gondolă ce-nainta, și-n care
Se arătă bătrâna contesă D'Albifer.

VIII

Fusese pe cât pare să stea la sindrofiă,
Căci doi lachei cu torțe s-afla-n gondola ei,
Iar dintr-un cerc fantastic, a torțelor scântei,
Ca niște fluturi d-aur pe marea albăstrie
Zburai încoa și-n colo o sută și o mie!...
Spre-a complecta acuma tabloul de magie
S-o spunem: — Ai Contesii erau frumoși lachei!

IX

Nu zic cu dinadinsul că astfel i-a cătat,
Căci s-a-ntâmplat adesea să văd prin une case
Ceva mai mult; Cucoane ce-aveau copilași șase
Și care, cu feciorul din casă-au semănat
Nimic fără să zică nici chiar bietul bărbat! —
Voi spune.... dar ș-aceasta d-o vrea Muza să lase,
Contesa, de Ithalo, c-atunci s-amorezat.

X

Și ca o vrăjitoare ce-necalecă pe piuă
De zboară prin văzduhuri cu părul despletit
Ea-l urmări nebună într-una pân-la ziuă
Ș-află că el iubește ș-află că e iubit;...
L-amor, la fericire, amanți, ziceți adio,
Fatalitatea ține pumnalu' pregătit,
Și oarba ei putere în veci a predomnit!

XI

Nu înțeleg printr-asta să mă declar atheu,
Așa însă cum popii la carte ni-l arată,
Cu majordomi și curte, c-o ceată înhăitată
De sfinți care la număr îi vezi crescând mereu,
Cu Pontefici ce-n lume vând iertăciuni pe plată
Precum vacs și chibrituri ne-ar vinde un evreu,
Ce vreți din cer să facă și bietul Dumnezeu?

XII

De-o fi ca să mai iasă de subt epitropie,
Printr-un alt om în lume a să manifesta
Fatalitatea oarbă din zboru-i va-nceta
Și va veni atuncea ș-a lui Împărăție!
Dar vremea mai e lungă și până ce să vie,
Ursită-a fost Eliza victimă ca să fie,
Ursit a fost Ithalo; amar a să-ntrista.

XIII

În noaptea cea din urmă când ei se întâlniră
Trei umbre-n întuneric plecarea îi pândeau;
Ieși.. Ele-năuntru sălbatice năvăliră...
Râdea cumplit Contesa pe când o-njunghiau...
Un corp fără de viață când zorile veniră
Găsi bietul Ithalo, și ochii ce-i erau
Albaștrii ca și cerul, de jale, s-negriră!

XIV

Și-ncai fu în speranță-i vipera înșelată...
Se depărtă Ithalo, trăi mult timp retras,
Văzând într-o zi însă tot soare c-altă dată,
Tot, viață râzătoare ș-amor la orice pas,
Uită și iubi încă... dar geana-i înfocată
E uneori și astăzi de lacrimi înrouată,
Și ochii lui, da-tuncea, tot negrii au rămas!

XV

Acuma când poema-mi simțiți că e sfârșită.
Detaliuri mai multe de vreți cumva să știți,
Poeți fiind cu chila în ele-nămoliți,
A-i întreba pe dânșii sub-scrisul vă invită
Și veți afla aceea ce nici că vă gândiți;
C-a fost odaia-n roșu ș-albastru zugrăvită
Și crini c-aveau pe fețe și roze pe guriță!