Cântul întâi

I

E noapte. — La San-Marco, mulțimea îmbulzită
Să plimbă ‘ncoa și 'ncolo pe piața renumită,
Aspiră-al serii aer suav și răcoros,
Pe când, câte-o pereche de-amanți, cad în ispită
Înaintând spre țărmul tăcut și neguros,
La care îi așteaptă gondola cea dorită
Pe 'ntinsele lagune să-i legene-amoros.

II

Iar muzica revarsă cascade de-armonie,
Și tinere Seniore cu chipul alb și pur
Ascultă în tăcere divina melodie. —
Retras, subt o arcadă, în unghiul cel obscur,
Ithalo, june palid, Lombard cu ochi d-azur,
Stă singur; p-a sa frunte un nor de reverie
Plutind, îi asumbreșce marmoricul contur.

III

Adolescent în viață, frumos ca-nchipuirea
Ce-și face o fecioară în visele-i d-amor,
Astfel era Ithalo, și fac mărturisirea,
Iubite cititoare, că însumi îl ador;
Cu mine pentru dânsul de-mpărtășiți iubirea
Resfrângeți-o p-acela ce-i este genitor,
Urât, dar de asemeni poet și visător!

IV

Avere, frumusețe, inteligență, nume,
Nimic nu refuzase natura ca se-i dea,
De ce dar, la o parte, tăcut și trist ședea
Și n-auzea nici râsuri, nici muzică, nici glume
Și nu vedea nimica din ce să petrecea?
De ce?... Ei! lucru-acesta e lucru vechi în lume:
Ithalo era june-și junele iubea!

V

Iubea!.. Dar ce?... Sunt sigur c-această întrebare
Bulevardiștii noștri să-mi facă au de gând!
Iubea să călărească?... Dar bine, avea stare;
Iubea ca să petreacă?... De nu mă-ncel, îmi pare,
Cu bani că poți petrece ori unde și oricând!...
Iubea să-și tăvălească ființa-n desfrânare?...
Maestru ca s-ajungă putea cât de curând!

VI

Așa este!... Dar ce vreți?... Ithalo de și june
De și avut,—din fire era însă ciudat,
Încât, spre-a lui rușine, silit sunt a vă spune
Că nu iubea nimica din ce-am enumerat:
Al secolului d-astăzi, copil degenerat,
Adolescentul nostru să apucase a-și pune
Iubirea-ntr-o copilă cu sufletul curat!

VII

Eliza e-al său nume și e cusătoreasă...
Uf! numele prozaic și greu de mistuit!...
Spre-a fi poet la modă, ilustru, și citit
Prin oricare saloane d-o lume mai aleasă,
Ar trebui contesă s-o fac sau baroneasă,
Să-i zic Diana, Bela, să-i zic,... dar m-am gândit
Că două cățelușe așa le-am mai numit!

VIII

S-ajung ca să-mpac însă pe toți, — în cugetare
Mi-am pus, și pân-acuma d-aceasta nu disper:
Din popol și nobleță Eliza sânge are
Căci mă-sa, o ducesă din lumea cea mai mare,
În taină o născuse c-un blond gondolier! —
Te rog, cucoană Zinco, să nu strigi: «Degradare»
C-ai un fecior în casă frumos și pișichier!

IX

Conform cu obiceiul, să înțelege bine,
Pe poduri azvârlită copila că a fost.
Iar tatălui asemeni, Ducesa-i făcu rost:
El dispăru-ntr-o seară precum să și cuvine
A face o cucoană să scape de rușine! —
Eliza fu găsită de un pescar, — om prost
Nu nobil, — care-i dete și griji și adăpost.

X

Înaltă nobilime! Le înțelegem toate:
Admitem în carete cu aurite roate
Să treci pe când săracii în lacrimi și-n nevoi
Se zbat ca să-ți plătească la dări și biruri noi;
Chiar pâinea cotidiană din gură a ne-o scoate
Ca să ți-o dăm tot ție, supuși am face-o poate;...
Dar bine, și copii din flori să-ți creștem noi?

XI

Aveți să ziceți însă cu fețele-ncruntate
Că ei nu sunt ai voștri. Atunci ai cui sunt ei?
Ai noștri fi-vor oare?... Noi nu avem femei
Ori cât de jos căzute, ori cât de degradate,
De mame s-aibă inimi așa denaturate!
Femeia noastră n-are caretă nici lachei,
Dar cearcă de-i ia pruncul se vezi de poți se-l iei!

XII

Necum st și-l azvârle pe poduri fără milă,
Să lase-n voia sorții ființa cea debilă
Ce este inocentă de ori și ce păcat,
Al pântecilor sale fruct scump și adorat! —
Al unei așa mame c-o inimă-așa vilă,
Etern, barbarul suflet, să fie blestemat
Și de puteți, zdrobiți-o subt tălpi ca pe-o reptilă
De ne reluăm șirul cu toate că prea bine

XIII

Se ne reluăm șirul cu toate că prea bine
Noi am putea să spunem că suntem în delir
Căci neamul poetastru înflăcărat susține
Că astfel sunt poeții din cer când să inspir!
Încurcă-le pe toate: Ai sacrul foc în tine;
Nu ești poet, n-ai merit, când te-nțelegu-ori-cine:
D-aceia o mulțime nu au nici cap, nici șir!

XIV

Eliza, în coliba pescarului, crescuse.
Ithalo-n jos pe schelă plimbându-se-o văzuse.
Putea ca să nu vadă doi ochi strălucitori?...
Putea să nu ghicească doi sâni fermecători
Subt alba percalină în care-i apăruse,
Și grațiile-acele candide și nespuse
Ce-a dăruit natura la cei născuți din flori?...

XV

La corp și la figură era patrițiană:
Ai fi crezut un înger că e când surâdea!
Demers aristocratic, pieliță diafană,
Mâini mici și delicate și buze roze-avea,
Dar inima sa blândă era de plebeiană
Căci tot ce este nobil și bun înțelegea....
Să-i placă ori și cine văzând-o se-ntrecea.

XVI

Pescarii, fii al mării, cu fețele brunite
D-a vântului suflare, de razele solari,
Erau timizi cu dânsa cum sunt niște școlari
Când leapăd' uniforma și cărțile 'nvechite
Și simt în piept amorul cu dulcile-i palpite
Ce mișcă de-o potrivă pe proști și cărturari:
Femeile ai tutor sunt îngeri tutelari!

XVII

Copila, c-o privire, cu-n gest de-ncurajare,
Ar fi putut să facă pe oamenii acei,
Lipsiți d-ori care lustru și 'nvățătură-ori-care,
Cu zâmbetul pe buze a s-azvârli în mare
Să-i readucă acul scăpat din părul ei,
Sau pentru ca să-și facă colane și cercei
Să-i pescuiască șiruri de mici mărgăritare!

XVIII

Dar ea nu știa încă ce lucru este-amorul;
La toți, indiferentă, râzând le răspundea:
Aceiași, și pescarul și nobilu-o găsea! —
«Frumoasă e!» în sine zicea tot trecătorul;
Era frumoasă, însă, ceva îi mai lipsea...
Acel fior ce este de viață dătătorul
Ea nu-l simțise încă și nici nu-l presimțea!

XIX

Dar el, dormea în pieptu-i; dormea, și o privire
O strângere de mână sau chiar și mai puțin:
Accentul unui cântec, o vorbă, un suspin,
O lacrimă de june, o tânără zâmbire,
Puteau ca să agite electricile fire
Ce inima cu ochii legată strâns o țin,
Și să deștepte astfel acel fior divin!

XX

Când Mai, frumoasa lună, s-a 'ntors să răspândească
Din noi peste natură, cereștile-i comori,
Bobocului de roză deplin ca să-nflorească
D-ajuns îi este-o rază cu viile-i culori:
Fecioarelor candide, boboci profumători,
D-ajuns vă este-asemeni, o rază îngerească,
Din ochi de juni scăpată, spre-a fi schimbate-n floră!

XXI

Acea divină rază cu magică putere,
Privirea, lui Ithalo fusese pentru ea;
Ca frunza agitată d-o dulce adiere
Copila, să simțise l-a junelui vedere. —
D-atunci, fără-ncetare, la dânsul să gândea
Și fără încetare, în vise de plăcere,
Deșteapt-ori adormită în brațe îl strângea!

XXII

Dar fericirea-i mare Ithalo ignorează;...
P-a lui San-Marco piață d-aceea l-am lăsat
În față cu-ntristarea și-n cugete-afundat; —
În mijlocul mulțimii, retras de toți, visează
De sigur și acuma d-arcadă răzimat,
Afară însă numai de nu va fi plecat
C-atunci, să află-acasă și doarme sau cinează!

XXIII

Frumoase cititoare, destul de rău îmi pare
S-o spun, dar corpul cere și somn și demâncare;
Toți dorm și toți mănâncă: Amorezații chiar! —
Admit că lucrul este prozaic și vulgar,
Dar partea sa de proză ce lucru-n lume n-are?...
Amorul?... — Ne vrând însă să fac discută mare,
Închei digresiunea și cântul meu primar!