Cânele bălan

Jump to navigation Jump to search
Cânele bălan
de Nicolae Gane


Ce poate fi mai vesel decât un școlar în vacanțe! Îmi aduc aminte ca acuma, când profesorul mă chemă în salonul de așteptare și-mi dădu o scrisoare a cărei pecete purta niște inițiale binecunoscute mie, și a cărei adresă era scrisă de-o mână asemine binecunoscută mie, mâna prietenului meu. Cu ce strângere de inimă deschisei scrisoarea! Prin ea mi se vestea că Constantin viziteul, o slugă veche și credincioasă, sosise cu trăsura spre a mă duce la moșia părintească pentru timpul vacanțelor. Scrisoarea era scurtă, dar întovărășită de câteva gavanoase cu dulceață, o cutie de rahat și câțiva galbeni de cheltuială pe drum. Prin post-scriptum tatăl-meu îmi zicea să iau sama să nu răcesc.

O, dulci și sfinte tinerețe! De mi-ar fi pus cineva la picioare comorile lumii, n-aș fi fost mai fericit decât gândind la călătoria ce aveam să fac pănă acasă, și la cele două luni de vacanțe, două luni mari, nesfârșite, pline de desfătări.

Gavanoasele cu dulceți mi le-a luat profesorul, deși, în buimăceala mea, nu țin minte să i le fi dat, însă el mi-a mulțămit; iar rahatul știu bine că l-am înghițit cu camarazii mei. Apoi îmi aduc aminte cum Constantin viziteul a intrat în odaia unde îmi pregăteam lada, întrebându-mă:

— Gata ești, cuconașule?...

Iar eu, de bucurie, i-am sărit în gât, și cu iuțeala cu care cad stropii de apă într-o cascadă, începui să-l întreb de tata, de frate, de baba Ilinca, de Balan, de casă, de grădină, de toate, în sfârșit, câte îmi trecuseră prin minte la primirea scrisorii, încât bietul om, simțindu-se aproape sugrumat și neavând chip să-mi răspundă pe rând la toate întrebările, îmi zise numai aceste câteva cuvinte:

— Bine, bine... cuconașule... toți cu bine te așteaptă; iar Balan e cu noi.

Mărturisesc că aceste cuvinte îmi merseră mai mult la inimă decât toate versurile și discursurile oratorice ce învățasem pe de rost în școală...

Ce om cumsecade era Constantin viziteul! Nasul lui cel mare, de care râdeam odată în copilăria mea, căci avea un negel tocmai pe vârf, îi ședea acum așa de bine, încât nu era nas să-mi placă mai mult decât a lui. Toată fața lui era înveselită de veselia ce simțeam eu. Și ce frumoasă era trăsura în care aveam să călătoresc! O nadiceancă pe dricuri care scutura de minune, cu roțile galbene, coșul verde și capra neagră, atârnată în curăle; iar caii erau tot cei suri ai tată-meu; cai de nădejde, care se făcuse albi, dar care nu lăsau pe om la nevoie.

Îmi luai ziua bună de la toți camarazii mei, și de la Prâsnel, și de la Țuflic și de la Poriu-împărat, și de la Scormolici, și de la Beșleagă, chemându-i pe fiecare după poreclă și sărutându-i din toată inima; iar Poriu-împărat, care umbla cu o chivără de hârtie pe cap și era cel mai mic dintre toți, începu să plângă, când mă văzu suindu-mă în trăsură. Mă simții foarte înduioșat de lacrămile lui, dar inima tinerilor e lesne uitătoare: abia trecusem poarta și cu multă părere de rău uitai pe iubitul meu Poriu-împărat.

Am scăpat din vedere a spune că în momentul când vroii să mă urc în trăsură, mă pomenii deodată cu Balan care îmi puse, după obiceiul lui, amândouă labele pe piept, cercând numaidecât să mă lingă pe obraz și, plesnind cu coada pe toți câți se îngrămădiseră în jurumi la ziua bună. În trăsură pusei pe Balan din a dreapta mea ca pe un prieten mai vechi al casei, și, cum mergeam prin cotiturile ulițelor, mi se părea că sunt cel mai mare din oraș. Mă uitam cu mândrie la cei ce umblau pe jos strigând: Alviță, alune de Țarigrad, marfă, mărunțișuri! și gândeam în gândul meu: Voi vă duceți fiecare după nevoile voastre, iar eu mă duc acasă!... O! câte mari și nenumărate bunuri cuprinde în sine cuvântul acasă!... Îmi era degrabă să ies din oraș ca să mă apropii mai curând de acel colț al pământului care se numește acasă, unde aveam să petrec două luni după cheful meu, fără pedagogi cu ochii pânditori, fără clopotul cel supărăcios, care mă trezea în toate diminețile din somn, fără latineasca și greceasca care-mi făceau capul călindar. Acasă, fie zis în treacăt, mă mai aștepta și Măriuca lui Moș Terinte, o fată oacheșă și subțirică, care a crescut cu mine împreună și care totdeauna plângea când plecam la sfârșitul vacanțelor. Ce dor îmi veni de Măriuca!... Atunci, simțind că nu mergem destul de repede, zisei lui Constantin să mai îndemne caii. Ei! Avem și eu dragostele mele, căci doar îmi răsărise musteața și eram acum om în tot locul.

Într-una din zile, îmi aduc aminte că priveam la seceriș; iar Măriuca, care înota în valurile grâului pănă la brâu, se apropie de mine și mă întrebă încetișor:

— Când pleci, cuconașule, de la noi?

— Mâini, răspunsei eu.

— Și când te-ntorci?

— Peste șase luni.

— Ce mult e de astăzi pănă-n șase luni, adause ea cu un glas duios.

Aceste cuvinte nu-mi mai ieșeau din cap. Deschisei gura să întreb pe Constantin despre Măriuca, dar îmi veni o tusă care-mi curmă vorba. Apoi, îndreptându-mi glasul și căutând să-l prefac pe cât se poate mai nepăsător, zisei:

— Dar Măriuca noastră, Constantine, ce mai face?

— Măriuca noastră e bine, mai bine decât totdeauna.

— Nu s-a mai măritat? întrebai eu glumind, spre a înlătura orice prepus din mintea lui Constantin, știind bine că una ca aceasta nu putea să se fi întâmplat.

— Ba să fiți sănătoși, cuconașule, s-a măritat după dascălul Gheorghie de la strana dreaptă din sat.

Atunci sângele îmi năvăli în cap și, dacă n-ar fi fost Balan lângă mine de gâtul căruia să mă sprijin, desigur aș fi căzut din trăsură. Am trecut un sat, două sate, mai multe păraie, mai multe lunci, fără să pot rosti un cuvânt; numai câte un oftat din vreme în vreme îmi ridica pieptul. Nu știu dacă Constantin viziteul va fi înțeles ceva, văzând răpedea mea schimbare, dar știu atâta că nu-mi mai păsa chiar de-ar fi înțeles. Ba era cât pe ce să mă jăluiesc lui în gura mare și să-i spun tot ce aveam pe inimă, însă rușinea mă opri, rușinea de a mărturisi biruința dascălului Gheorghie asupra mea.

Va să zică Măriuca cea oacheșă și subțirică, a cărei glas îl auzeam în toate sunetele, a cărei chip îl vedeam pretutindene, și pe tablele de aritmetică, și-n dicționare, și-n gramatici și mai cu samă în inima mea, Măriuca, cea care suspina când plecam de-acasă, s-a măritat!... Prin urmare, ea nu... da! da! desigur ea nu m-a iubit.

Atunci simțeam în pieptu-mi o durere atât de sfâșietoare văzândumă desprețuit de dânsa, încât mă credeam cel mai nenorocit om de pe lume. În zadar îmi cântau ciocârliile deasupra capului, în zadar Balan care pricepuse și el, se vede, durerea mea căuta să mă lingă pe obraz în chip de mângăiere, în zadar se așterneau dinaintea mea fânațele înflorite și lanurile de grâu, în zadar îmi curgeau păraiele limpezi de-a curmezișul drumului chemându-mă parcă anume să-mi răcoresc inima în unda lor, eram nesimțitor la toate, ba chiar îmi era ciudă să văd în juru-mi natura veselă și zâmbitoare, când eu eram așa de trist. Mersei așa mai multe ceasuri cugetând, când la Măriuca cea drăgălașă, oacheșă și subțirică cu flori pe cap, care-mi zisese odinioară cu glas înduioșat: Ce mult e de astăzi pănă-n șase luni; când la Măriuca cea măritată pe care mi-o închipuiam acum încunjurată de copii, învârtind mămăliga, ghilind pânză la părău, sau făcând oblojele dascălului Gheorghie de la strana dreaptă!... La această din urmă închipuire, ce-i drept, simțeam potolindu-se întrucâtva flacăra amorului meu, dar în lupta ce se petrecea în mintea-mi tulburată, Măriuca cea drăgălașă cu flori pe cap biruia uneori pe cealaltă Măriucă, cea cu oblojele, și atuncea focul se aprindea iarăși viu în inima mea.

Într-un rând strigătul cel obicinuit viziteiesc: tbrrrn... îmi răsună în urechi și nadiceanca se opri dinaintea unei crâșme. Era soarele pe la miazăzi și căldura nesuferită. Balan scotea o limbă de-un cot. Constantin viziteul îmi zise că avem de poposit un ceas. Ce-mi păsa mie de ceasul acela și de toate ceasurile ce aveau să curgă în viitor! Aș fi putut să stau acolo, sau să merg înainte, sau să mă întorc îndărăt, îmi era totuna, căci nici o bucurie nu m-aștepta nicăirea când iată că un țigan negru ca un fund ce ceaun, creț la cap ca o oaie țigaie și slut ca Scaraoțchi, îmi ieși înainte cu o scripcă în mână zicându-mi:

— Cuconașule, mânca-ți-aș ochii!... Să-ți cânt un cântec pentr-un gologan.

Nu-i răspunsei nimic, căci tocmai atunci se petrecea în închipuirea mea lupta crâncenă între Măriuca cea cu flori pe cap și Măriuca cea cu oblojele, luptă de la care atârna liniștea a două luni de vacanțe; însă el, de frică să nu piarză gologanul, începu să scârțâie cu arcușul pe strune, fără să mai aștepte învoirea mea, și în același timp prinse să cânte și din gură cu niște strâmbături așa de ciudate, încât nu mă putui opri de a zâmbi cu tot amarul ce simțeam în mine. Bietul Balan, nedeprins cu asemene sunete ce-i supărau nervele, prinse și el să hămăiască și să urle de răsuna vecinătatea, țiind astfel ison cântecul țigănesc.

— Schimbă altul, strigă Constantin, astupându-și urechile.

— Îndată, răspunse țiganul; am să vă cânt un cântec de inimă albastră să vi se topească ochii în lacrimi:

Dragostea de fată mare
Ca fasola din căldare
Nici o vin'încoace n-are.

Mă simții atins în onoare de această ironie a țiganului care-și rânjea dinții și se uita țintă la mine, parc-ar fi gâcit necazul ce mă rodea; iar Balan, nemaiputându-și stăpâni nervele, se răpezi ca o săgeată asupra obraznicului lăutar și-și înfipse colții în antereul lui. Atunci începu o învălmășeală groaznică, nu fără oarecari părți comice, între țigan și câne. Țiganul, se culca la pământ, când se ridica în sus, sau se învârtea împrejur ca un sfredel; când striga, scuipa asupra cânelui, apărânduse cu arcușul, cu scripca, cu căciula, iar Balan hârâia ca un desperat și scutura din cap așa de vrăjmaș, încât îi spintecă antereul de la guler și pănă la călcăie, fără să fi avut vreme Constantin sau eu să sărim în ajutorul lui. Paguba nu era mare, căci abia se mai ținea în ițele ei învechita haină a lăutarului, sămănând mai mult a voloc decât a antereu, însă țiganul nu era tocmai de părerea mea.

— Vai de mine, cuconașule, strigă el după ce Balan se liniștise, ce mă știu eu face de acuma fără antereu? Iaca iarna e la ușă, cum o să stau cu spatele goale?

— A cui e vina, dacă stârnești cânii cu cântecele tale? îi răspunsei eu.

Cuconașule, mânca-ț-aș găinile! Antereul meu plătește cât o moșie boierească, cum pot eu să rămân păgubaș de el, că doar nu l-am furat?

— Da mai știu eu?...

— Cuconașule, mânca-ț-aș curcanii! Plătește-mi antereul că te trag la judecată și, pe Maica Precista, nu scapi cu căruța și telegarii de la ham.

Treaba începea să se încurce între țigan și mine, nu doar că țiganul n-ar fi avut dreptate, însă despăgubirea ce pretindea era așa de mare, încât pricina dintre noi într-adevăr nu se putea mântui decât prin judecată sau bătaie. Mă hotărâi deci pentru cel de pe urmă mijloc de a dezlega gâlceava, fiind mai grabnic și mai potrivit cu onoarea mea de om în tot locul. Cine nu se crede viteaz la vârsta de șasesprezece ani!

— Ascultă, măi țigane, îi zisei eu, apropiindu-mă de el cu pași măreți și cu ochii plini de fulgerele mândriei, primește cât face întradevăr ruptura ta de antereu și nu te obrăznici mai mult, căci te voi cârpi, sărmane, de-ți vei culege singur măselele de pe jos.

În același timp făcui în aer și mișcarea trebuitoare pentru a-mi îndeplini făgăduința.

— Auleu, cuconășelule, mânca-te-aș fript și împanat cu slănină!... Să te ferească maica de la care ai supt lapte să mă atingi cu degetul cel mic, că zău! crede-mă, voi mătura toți câmpii cu trupușorul matale! Iaca să-ți arăt!

Și atunci ca un tigru făcu o săritură îndărăt, își suflecă mânecile lăsând să se vază niște mușchi zdraveni, de care însuși profesorul meu de gimnastică s-ar fi minunat, și când să se repadă asupra mea, care așteptam să-l primesc în gazdă c-un pumn în pântece, lovitura binecunoscută camarazilor mei de la școală, iată că Constantin viziteul, care se mânia încet, dar, când să mânia, i se roșea chiar negelul de pe vârful nasului, se puse între mine și țigan arătând acestuia buza unui pistol cu două țevii ce sta ascuns în buzunarul său. Atunci ca prin farmec țiganul se tupilă la pământ și începu să se gudure și să se hlizească dinaintea mea, voind să mă încredințeze că amenințările lui de adineaorea fusese numai o șagă. E curios cum țiganii se tem mai mult de pistol decât de orice altă armă de foc, căci pistolul, zic ei, având țava scurtă, numaidecât te împroașcă în obraz, iar de pușcă își închipuiesc că au timp să se ferească. Această idee sănătoasă e înrădăcinată în fiecare cap țigănesc.

Văzând, deci, pe dușmanul meu sărutându-mi acum ciubotele cu feliurite lingușiri între care cuvintele: mânca-ț-aș ochișorii cei frumoși; mânca-ț-aș obrăjeii cei rumeni; să trăiești o mie de ani, luminate biezadea; să-ți dea Dumnezeu de fiecare gologan câte o mie de galbeni, curgeau nesfârșite ca o ploaie cu grindină, îi aruncai la pământ prețul întreit al antereului său, iar țiganul îmi sărută mâna pe amândouă fețele, și târâindu-se pe brânci pănă la locul unde căzuse paralele, le puse în buzunar și dispăru.

Așadar, mulțămită pistolului lui Constantin viziteul, cearta se isprăvi cu bine în folosul ambelor părți, căci, dacă țiganul primi cu prisosință prețul antereului său sfâșiat de Balan, și eu uitai o bună parte din durerea mea. Chipul Măriucăi cea cu flori pe cap era acum mai departe de mine într-o ceață azurie din care uneori abia îl puteam deosebi, și, când se mai apropia, atunci ca prin minune se prefăcea în Mariuca cealaltă, în ochii căreia întâlneam o privire ce nu era nici de dragoste, nici de supărare, nici de căință, ci, o Doamne!... era, dacă nu mă înșel, de luare în râs. Parcă-mi zicea: Copilule, ce te-ai aprins așa de iute?

Auzi!... Să-mi zică copil, mie, care știu merge călare, știu vâna, mie care sunt om în tot locul; aceasta era cea mai mare lovire ce mi se putea face. Fugi dinaintea mea, umbră necunoscătoare, care răsplătești cu bătaie de joc un amor așa de fierbinte! Atunci umbra se mai depărta ceva în nourul ei azuriu luând forme mai plăcute ca să mă îmbuneze puțin, dar nu se depărta îndeajuns spre a o pierde cu totul din vedere. S-ar fi zis că se joacă cu mine înadins, ca uneori să mă mânie, alteori să mă îmblânzească.

După o oară bună de repaos Constantin viziteul înhămă iar caii; Balan și eu ne suirăm în trăsură și plecarăm. Începui acum să mă împac cu ciocârliile, cu păraiele, mai ales de când zării departe munții de pe-un deal pe care-l urcasem în sudoarea cailor.

Priveliștea munților mi-a făcut totdeauna cea mai vie plăcere, fiindcă la poalele lor m-am născut și pe dânșii mi-am preumblat cele întâi priviri copilărești. Îi revedeam acum iarăș cu o nespusă bucurie înșirându-se ca un lanț de urieși la marginea orizontului, mândri, tainici și plini de doine. Iată colo Deleleul, pe vârful căruia de atâtea ori miam odihnit copoii în goana căprioarelor, iată Sihla păduratică, unde și astăzi sălășluiește un bătrân sahastru uitat de moarte, cu barba pănă la genunchi, iată munții Neamțului, marturi de vitejiile strămoșilor noștri; iată, colo mai în depărtare, și Ceahlăul, împăratul Carpaților cu monastirea Durăul pe coaste și cu Panaghia pe frunte, despicând falnic albastrul ceriului. Pe toți îi știam așa de bine, cu numele lor, cu ciobanii lor, ba știam chiar anume cutare brad, cutare stâncă, cutare potică unde se primejduise iarna vrun călător sau căzuse vreo fiară sălbatică în bătăile vânătorești, încât mi se reînfațișă deodată întreg trecutul meu nedespărțit de acele locuri și mă revăzui atunci ca prin vis, copil vesel și fără grijă, precum eram în vremea aceea, iar nu ca acuma trădat și amărât, cu viermele durerii în mine, pe care nu-l puteam smulge, deși mă simțeam om în tot locul.

Dincoace de munți curge de-a lungul șesului apa Moldovei, făcând nenumărate cotituri și ostroave pintre luncile de sălcii, iar mai încoace, mai aproape de mine, și-n dreapta și-n stânga mea, se întindea câmpul în valuri nesfârșite de dâmburi și vâlcele îmbrăcate cu sămănături, un adevărat rai de verdeață în care cântau, se jucau și se iubeau un popor de gândaci și păsărele. Dar ce atrăgea mai mult vederea mea era tot icoana Măriucăi cea oacheașă cu flori pe cap, în nourul ei azuriu, care plutea zâmbitoare colo pe vârful Deleleului ca un soare nou zămislit din dragostea inimii mele. Însă astă dată vederea ei nu-mi inspira dușmănie ca mai înainte asupra celorlalte frumuseți ale naturei; din contra, părea că o înfrățire se statornicește între mine și munți și văi și ape. Chiar amintirea negrei sale trădări nu-mi făcea acum un rău așa de mare, numai dacă aș fi fost sigur că scopul ei n-a fost vreodinioară de a mă lua în râs.

Dar această idee, când se deștepta în mine, îmi amăra sufletul, mai ales închipuindu-mi că împreună cu dânsa a trebuit să râdă negreșit și prostaticul cel de dascălul Gheorghie de la strana dreaptă. Și aveau dreptate să râdă, fie vorba între noi, căci am iubit-o fără să-i spun un cuvânt, ba tremuram ca frunza când se apropia de mine. Ah! dascălul Gheorghie de la strana dreptă, se vede că nu e așa de prost precum credeam.

Astfel, împresurat de feliurite gânduri, înaintam mereu pe neștiute. Balan dormea lângă mine mulțămit de izbânda ce făcuse cu antereul țiganului, Constantin viziteul când plesnea cu biciul în aer fără nici o conștiință de fapta sa, când își apără negelul de muște, când picura de somn, iar caii, lăsați în voie, mergeau mersul lor, pănă când întrun târziu ne pomenirăm cu noaptea în cap. Pănă la casa părintească aveam de mers două zile întregi; prin urmare, trebuia să ne gândim la popasul de noapte.

— He! he! am trecut, fără să băgăm de samă, de curtea lui Talpan, unde era să tragem la gazdă, zise Constantin viziteul.

— Să ne întoarcem îndărăpt, îi răspunsei eu.

— Ba nu, cuconașule, nu-i bine să ne întoarcem îndărăpt.

— Pentru ce?

— Pentru că, dă, se zice la noi cei proști că nu-ți merge bine dacă te întorci din drum, precum nici dacă întâlnești popă, iepure sau cofă deșartă.

— Vorbă să fie! Haide înapoi, pe răspunderea mea.

— Iaca avem, cale de jumătate de ceas înainte, un ratuș chiar în drum, unde ne putem foarte bine odihni.

— Nu, nu, voi să merg la curtea lui Talpan.

— Fie și așa, dacă porunciți, zise Constantin scărpinându-se în cap, numai, dă! să nu fiu eu vinovat.

Constantin întoarse caii și pe când înserase bine ajunserăm dinaintea curții lui Talpan.

Curtea lui Talpan era cu două rânduri pe temelii înalte cu ferestre mici, cu acoperământul de șindilă, ascuțit după moda veche, și zidită la o parte de drum, spre a nu fi oarecum în vederea trecătorilor.

Dinaintea casei se ridica un rând de plopi drepți și nalți înșirați la linie, care în amurgul zilei păreau niște fantasme. Ograda era mare, împrejmuită cu zid, înlăuntrul căreia se vedea o fântână cu roată și o hulubărie, iar la poartă un zăvod voinic legat în lanț.

Când ajunsei la scară vătaful curței îmi ieși înainte, și, aflându-mi numele, îmi făcu cinstea să mă găzduiască în însăși odaia stăpânului său, care, dimpreună cu soția sa, era dus în străinătate. O femeie bătrână veni să mă slujească, însă mâna ei tremura astfel, încât, voind să aprindă o lumânare, stinse vro trei, patru chibrituri, în drumul de la cutie și pănă la muc; a trebuit să-i vin eu în ajutor. Dar nu numai mâna, ci și nasul și barba și toate cărnurile de pe dânsa tremurau întocmai ca niște răcituri. S-ar fi zis că-i e frig de anii ce-i purta în spate. Fără voia mea, comparai figura fragedă și vioaie a Măriucăi cu baba care mă slujea, și un oftat îmi înecă pieptul. Baba îmi făcu așternutul, îmi puse dinainte niște uscături, un pui fript, ochiuri și o gărăfioară cu vin, apoi se așeză pe un scaun în fundul odăii și mă privea cum mâncam.

— Mă iertați, cuconașule, că m-am pus jos, îmi zise ea; îsuși boierul îmi dă voie să șed dinaintea lui; căci sunt mai mult decât o slugă în casă. Boierul îmi zice: mamă Axinie.

— Șezi, șezi, mamă Axinie, de mine nu te îngriji. Și, așa cum ședea tremurând într-o jumătate de lumină în fundul odăii, începui să o observ mai bine. Era gârbovă și uscată, cu o pestelcă dinainte, c-un smoc de chei la brâu și la cap legată turcește, c-un tulpan roș având în partea stângă un fionc bine alcătuit. Fața îi strălucea ca o piele de săftian și dintre ochii ei stinși, pe jumătate închiși, răsărea un nas coroiet întors spre gură ca pliscul unei cocoveice. Iar gura-i fără dinți abia se mai zărea dintre nas și bărbie. Dacă aceasta a fost vreodinioară frumoasă, gândii eu în mine, trebuie să fie foarte de mult de atunci. Întipărirea ce-mi făcu baba nu era bună, căci bătrânețele adânci, văzute prea de aproape, ne aduc fiori și un oarecare miros de mormânt.

În acelaș timp prinsei să observ și odaia în care aveam să petrec noaptea. Toate erau vechi împrejurul meu. Scaunele erau de nuc, cu spatare nalte și cu răzămători pentru mâni, sămănând mai mult a străni decât a scaune; crivatul asemenea era așa de nalt, încât un copil nu s-ar fi putut sui în el; un ceasornic cu cuc care bătea jumătățile și sferturile era aninat deasupra unui scrin asemenea vechi, iar pe scrin ardeau două lumânări așezate în niște sfeșnice de argint de-o formă cum numai pe la biserici se văd. La ferestre spânzurau niște perdele de adamască aninate în mici veriguțe ce se înșirau pe o vargă de fier. Într-un cuvânt, înfățișarea odăii îmi amintea timpurile cele bătrâne despre care citisem numai prin cărți. Dar ce mă interesea mai mult în îmbrăcămintea acestei odăi era un portret vechi de familie, zugrăvit în oloi și afumat, care înfățișa o cucoană bătrână cu zulufi dinainte, cu un moțoc deasupra capului, cu horbote împrejurul gâtului așa de mari, încât capul ei părea așezat pe o tipsie; însă, lucru curios, dacă i-ai fi scos zulufii, moțocul și horbotele, ai fi zis că-i, bucățică ruptă, baba care tremura pe scaun dinapoia mea.

Asemănarea era așa de mare, încât era cât pe ce să mă scol și să-i fac o închinăciune adâncă, cerându-mi iertare că am luat-o drept slugă.

— A cui e portretul acela? o întrebai eu cam cu îndoială.

— Saracan de mine! N-o cunoașteți? E sora boierului nostru.

— Trăiește, ori a murit?

— Ba a murit, să nu spun minciuni, de zece ani. Ce moarte a mai avut!

— Ce moarte?

— Îți va fi somn, cuconașule, mai bine culcă-te decât să asculți o istorie care nu-i prea veselă.

— Ba nu mi-e somn deloc și doresc foarte mult să o știu.

Apoi, dacă-i așa, de bună vreme ce ești feciorul cuconului Petrache Voinea care e bun prietin cu boierul nostru, cuconul Grigore Talpan, și de-a puterea fi rudenie de pe o nepoată de vară al doilea, apoi cred că nu fac vreun rău spunându-ți această istorie:

Sunt șaptezeci de ani, ba nu, spun minciuni , sunt șaptezeci și unu de ani și două luni de când în această curte, precum o vezi, o țigancă, care a fost frumoasă pe vremea ei, născu o fată. Acea fată, să nu bănuiești, eram eu, și, pot să zic fără păcat, că eram frumușică în pelinci, de-ți venea să mă sorbi într-o lingură de apă. Așa spuneau toți câți m-au văzut. Trei zile după aceea cucoana Ana Talpan, stăpâna casei, născu și ea o fată, care e cea din portret. Însă eu, fata țigăncii, și ea, fata cucoanei Ana Talpan, sămănam așa de bine, că parcă eram două surori de gemene.

La aceste cuvinte baba se bătu peste gură zicând: Taci, pârdalnică de gură, nu spune minciuni!... Cum puteam fi surori, ea, fată de cucoană, și eu, fată de țigancă?! Însă era la mijloc o cimilitură; tatăl fetei cucoanei Ana Talpan se știa cine-i; era, să nu spun minciuni, cuconul Miron Talpan, soțul cucoanei; iar tatăl meu nu se știa cine-i, și nici era voie să se știe. Înțelegi acum?... Ba nu! Ești un copil de-a puterea fi, și nu poți înțelege de aceste. Destul zis, că fata cucoanei Ana Talpan, duduca Safta, căci așa i s-a dat numele de botez, tot creștea și se făcea mai frumușică, iar eu asemene creșteam și nu zic că mă făceam mai frumușică, dar zic că-i sămănam tot mai mult, n-ar fi de-o măsură. Parcă eram două picături de apă și, de n-am fi fost îmbrăcate, ea în rochie de mătasă și eu în catrință, nu ne-ar fi deosebit cineva una de alta. Însă, de ce creștea duduca Safta, de ce nu avea ochi să mă vază; iar fratele d-sale, boierul de astăzi, cuconul Grigorie Talpan, care s-a născut cu vreo doisprezece ani mai târziu, ba nu, spun minciuni, cu treisprezece ani și o lună, când a deschis ochii în lume ne-a văzut pe amândouă măricele și frumușele, și nu știu pentru ce și cum, dar ne iubea pe amândouă deopotrivă ca pe surorile d-sale. Asemenea boierul cel bătrân, Dumnezeu să-l ierte, ne iubea deopotrivă ca pe fiicele sale, de-a puterea fi, și din această pricină se certa adeseori cu soția d-sale.

A voit Dumnezeu și pe la niște Paști s-a săvârșit din viață cucoana Ana, Dumnezeu s-o ierte; și nu mult după aceea, pe la Ispas, s-a săvârșit din viață și cuconul Miron fie-i țărna ușoară, că de multe ori mă ținea pe brațe și mă dezmierda pe ascuns; și așa rămaserăm numai noi trei: duduca Safta, cea din părete, cuconul Grigorie, boierul nostru de astăzi, și eu. Adică eu, ce, mă mai număr între d-lor, adause ea bătându-se iarăși peste gură. Cuconul Grigorie a luat moșia în stăpânire, a înfrumusețat casa precum o vezi, a mărit grădina, a lărgit țarinele cumpărând de la vecini, într-un cuvânt a îmbunătățit și înmulțit averea, căci e om priceput și spornic la treabă. Nu că-l laud, dar așa spun toți câți îl cunosc. Și a voit Dumnezeu de s-a însurat acum douăzeci și cinci de ani la Crăciun; aceasta o țin minte ca ziua de ieri, căci la nunta d-sale m-am chefăluit, să nu bănuiești; și Dumnezeu i-a dăruit doi copilași care acum se află în nuntru la învățătură. Iar duduca Safta, fie vorba între noi, tot a ales, păn ce n-a mai cules.

Treceau zilele, săptămânele și anii, căci vremea trece, nu șuguiește, adică noi trecem printr-însa, iar ea stă locului, și duduca Safta îmbătrânea, și, de ce îmbătrânea mai mult, de ce mai mult mă prigonea și mă ura. Într-o zi, n-ar mai fi fost acea zi între zilele mele, pe când cuconul Grigorie și soția d-sale nu erau acasă, îmi găsi pricină de la te mieri ce, de la un rod de zahar care se zăhărise și porunci să mă puie jos, Dumnezeu s-o ierte, și singură cu mâna ei luă biciul și mă bătu cu ură de soră și peste cap, și peste piept, și peste șăle, pănă ce biciul îi căzu din mână de osteneală; și tot m-ar fi bătut, de-ar fi avut putere, dar nu mai avea. Două luni am fost bolnavă de moarte, de-mi ținuse lumânarea la cap, dar am avut zile și am scăpat. Iar apoi, punct la anul, chiar în ziua de astăzi, miercuri, zise baba făcându-și cruce, și dacă nu mă-nșel chiar pe la ceasul acesta, ba nu, spun minciuni, cu două ceasuri mai târziu, adause ea, uitându-se la ceasornicul cu cuc, adică taman pe la miezul nopții, pe când duduca Safta dormea mai bine, auzi sărmana o bătaie la ușă; o dată, de două ori, de trei ori. Ea nu voi să deschidă, dar ușa, deși încuiată pe dinlăuntru, se deschise singură ca prin minune și ce văzu!... Doamne, ferește-mă de asemene întâmplare!... Văzu un sicriu care intră singur în odaie și, după ce intră, capacul se ridică cu zgomot și o umbră albă ieși dinăuntru; și umbra ceea cine era?... era însuși ea, duduca Safta, așa cum trebuie să fie acum pe ceea lume și c-un bici în mână înaintă spre dânsa, și începu s-o bată peste cap, peste piept, și peste șăle, întocmai cum mă bătuse ea pe mine, pănă ce sărmana leșină de spaimă și de durere. Apoi umbra și sicriul se făcură nevăzute.

A două zi ușa se găsi tot încuiată pe dinăuntru; duduca Safta n-avea nici o vânătaie pe trup, dar avea niște friguri așa de strașnice, încât tremura cum tremur eu acuma, n-ar fi de-o măsură. Toți credeau că are să moară. Doftorul, căruia duduca Safta îi destăinuise întâmplarea, nu dădea nădejde de îndreptare, cuconul Grigorie era foarte îngrijorat; însă a treia zi frigurile o părăsiră, rămânându-i numai slăbiciunea tremurului, iar a patra zi a fost deplin sănătoasă, și sănătoasă a fost unsprezece luni și douăzeci și nouă de zile. Iar când s-a împlinit anul, punct la miezul nopții, iarăși s-a văzut pe sine ieșind din sicriu, și iarăși a suferit bătaia cea cumplită care-i pricinuise frigurile; și așa în fiecare an, în aceeași zi și la acelaș ceas i se înfățișa aceeași vedenie pănă când la al cincilea an o găsirăm a doua zi moartă în așternut, Dumnezeu s-o ierte, sărmana, că eu păcătoasa de mult am iertat-o!...

Baba urmă mult timp pe tonul acesta amestecând mereu cuvintele: să nu spun minciuni, de-a puterea fi, Dumnezeu s-o ierte, n-ar fi de-o măsură, dar eu n-o mai auzeam; ochii mei erau pirponiți pe portretul cel afumat și, când mă întorsei într-un târziu, baba nu mai era. Răpede am încuiet ușa pe dinăuntru învârtind cheia de două ori în broască, m-am culcat, însă n-am stins amândouă lumânările, ci numai una, punând pe cealaltă lângă căpătăiul meu. Cui nu s-a înâtmplat să cază de somn înainte de a se culca și îndată ce se pune în așternut să-i fugă somnul, ca și când i l-ar lua cineva cu mâna! Așa mi s-a întâmplat și mie. Cu toate aceste, mă hotărâi cu orice preț să dorm, căci aveam trebuință de repaus pentru călătoria de a doua zi, însă, tocmai când vrea cineva să doarmă, atunci nu poate. Mă învârteam în dreapta, mă învârteam în stânga, îmi așezam perina în tot feliul și, spre marea mea nemulțumire, mă simțeam deștept ca la miezul zilei. Când cineva nu doarme, ce face?... gândește, și adeseori gândește fără voie la lucruri neplăcute. Astfel începură să mă împresoare și pe mine feliurite gânduri care de care mai nepotrivite pentru un om ce dorește somnul; când mi se părea că țiganul cel cu scripca mă înșfacă în vârtoasele sale brațe și mă aruncă peste crâșmă, când vedeam pe baba Axinia tremurând în colțul ei lângă sobă și voind parcă să mă vrăjească, când îmi revenea în minte istoria duducăi Safta cea din portret, cu toate amănunțimile ei în care se înțelege că umbra și sicriul aveau, în jocul închipuirii mele, partea cea mai însemnată; și toate aceste mă turburau astfel, încât mai că aș pute zice că-mi era frică... Mie frică?... Auzi vorbă!... Eu, om în tot locul. Voinicește mă sculai și stinsei lumânarea întorcându-mă cu fața la părete, hotărât să alung din mintea mea o dată pentru totdeauna pe țigan, pe babă și pe duduca Safta.

După ce făcui această ispravă, îngrijit să nu mai am iarăși vreo întâlnire cu aceste supărătoare ființi, începui să gândesc la tată-meu, la frate-meu, la Măriuca. Ah! Măriuca cea gingașă cu flori pe cap!... Ce frumos suspina ea când plecam de acasă... Deodată auzii un zgomot deasupra scrinului, și inima-mi sări din loc. Era ușa cucului de la ceasornic care se deschise cu vuiet, vestind că oarele au să sune. În adevăr unsprezece oare sunară și cucul unsprezece ori cântă, apoi ușa iarăși se închise. O! cuc netrebnic!... gândii eu, să-mi alunge pe Măriuca tocmai când era să-mi zică: «Ce mult e de astăzi pănă în șase luni!» Dar Măriuca se făcuse nevăzută în nourul ei azuriu; nici chiar pe Măriuca cea cu oblojele n-o mai găseam nicăiurea, deși o căutam cu dor în toate ungherurile închipuirii mele.

De vreme ce și Măriuca m-a părăsit, nu-mi rămâne decât să dorm, zisei eu, cu întreită putere de voință; și, întors cum eram cu fața la părete, mă acoperii cu plapoma pe cap.

Mi s-a întâmplat să aud în copilăria mea că odinioară un viteaz, care retezase trei capete de turci, s-a culcat noaptea într-o casă pustie și i-a fost așa de frică, încât pănă a doua zi a murit. I-a fost frică de ce?... știu eu? Deodată ideea pustiului, care este mai înfiorătoare decât toate, m-a cuprins. Și eu sunt într-o casă pustie, îmi zisei: căci nu-i nici stăpânul casei, nici femeia lui, nici măcar o slugă de zare; nu-i decât o babă care samănă mai mult a stafie decât a ființă omenească. Vatavul are casa lui în sat, Constantin viziteul și Balan dorm în șură.

O, ce na-ș fi dat să am pe Constantin sau măcar pe Balan lângă mine!... Bunul Balan! Cum l-aș fi lăsat să mă lingă pe obraz!... Apoi, făcându-mi singur curaj, începui să judec, nu fără cuvinte bine întemeiate, cum că nu e pustie casa lui Talpan. Pustii sunt numai casele cu ferestre sparte, cu ziduri ruinate, cu acopereminte risipite în care locuiesc buhnele; iar casa lui Talpan, mulțămită Domnului, nu e în rândul acelora. Însă cu cât mai mult voiește cineva să scape de o idee, cu atâta ideea aceea se îndărăpnicește a rămâne. Astfel, pustiul cu popoarele sale de năluci, nu-mi ieșea din minte, în ciuda temeiurilor ce-mi puneam înainte. O șuierătură de vânt ce auzii fără veste prin horn, întocmai ca un suspin de jale, mă făcu să cred un moment că sunt în mijlocul unei stepe, înconjurat de dihănii.

Toate aceste se petreceau pe când aveam capul sub plapomă. Din nenorocire însă, nu puteam să stau multă vreme așa. Căldura, neastâmpărul, frica făcură să asud așa de cumplit, încât, cu orice preț, trebuia să mă descopăr pentru a nu muri înădușit. Dar, spre a nu face multe mișcări, de frică să nu stârnesc dihăniile din stepă, prinsei să trag cu degetele picioarelor încet, încet plapoma în jos... când o! întâmplare!... o, ceas rău!... plapoma care din nebăgarea mea de samă avea un colț ce atârna de pe pat în jos, lunecă de pe mine și... deodată mă trezii gol, dezarmat și prăpădit în mijlocul întunericului, expus la toate fantomele. Cui nu i s-a întâmplat una ca aceasta nu știe ce vra să zică spaima. Îmi auzeam inima bătând mai tare decât limba ceasornicului cu cuc, și răsuflarea mi se opri în piept. Dar o nenorocire nu vine niciodată singură!... În acelaș timp văzui la fereastră în zarea lunei un ce alb, lung și transparent, care se mișca necontenit și a cărei forme se schimbau când în om, când în elefant, când în șarpe și atunci în disperarea mea, nerămânându-mi altceva de făcut, decât sau să aprind lumânarea spre a mă încredința de realitatea acestei vedenii, sau să aștept soarta celui ce a retezat trei capete de turci, mă hotărâi, se înțelege, pentru cel dintăi mijloc, deși nu aveam multă încredere în el. Cu mâna tremurândă aprinsei luimânarea și... spre marea mea mângăiere văzui că năluca cea albă, lungă și transparentă nu era decât un prosop aninat de fereastră, asupra căruia se revărsau prin geamuri palidele raze ale lunei.

Față cu această realitate, dinaintea căreia se risipiră pentru moment fantomele ce mă împresurau, mă simții mai liniștit. Avui curajul să fac câțiva pași prin odaie, fără însă să mă prea uit împrejurul meu, mă suii iarăși în pat și mă învălii numai pănă la gât, crezândumă astă dată în afară de orice primejdie. Începui chiar de bucurie să îngân un cântec în amintirea Măriucăi, dar glasul meu trezi între păreții odăiei un ecň atât de ciudat, încât spaima năvăli iarăși în inima mea; tot atunci, din nefericire, ochii mi se pironiră fără voie pe portretul cel afumat ce sta atârnat tocmai dinaintea crivatului meu. Și... Dumnezeule, ce văzui!... m-apucă și acum grozile morții când gândesc... văzui cu ochii mei, treaz fiind ca ziua, văzui capul duducăi Saftei tremurând în privazul de lemn, parcă era capul viu a babei Axinia; și tremura așa de tare, încât și zulufii și moțocul, și horbotele îi tremurau s-ar fi zis că era cuprinsă de frigurile morții. Părul mi se ridică măciucă în vârful capului și sudori răci îmi cuprinseră tot trupul. Acum nu mai era de șagă; simțeam, de groază, că-mi venea sufletul la gură. Să mă răpăd asupra portretului ca să-l pipăi, să mă încredințezi de-i adevărat ce vedeam cu ochiii, nu puteam, fiindcă picioarele-mi erau paralizate; vrând-nevrând, trebuia să șed în pat dinaintea figurei hâde a duducăi Safta, care din ce în ce se strâmba și tremura mai mult, și a cărei ochi stinși se pironeau asupra mea.

Toată istoria ce-mi spusese baba Axinia îmi reveni iarășe în cap mai înspăimântătoare decât oricând; mii de fantome care de care mai slute, păreau că-mi încunjură patul... când deodată cucul ieși din tainița sa și cântă de douăsprezece ori. Era tocmai oara când secriul intrase în odaia duducăi Saftei, și eu, vai! mă aflam chiar în casa ei, în aniversarea morții ei, și dinaintea portretului ei, care prin un farmec neînțeles, tremura precum a trebuit să tremure când a văzut ușa deschizându-se singură... Atunci!... o grozăvenie!... auzii o bătaie la ușă: una, două, trei...

În acest moment suprem picioarele mi se dezmorțiră, sângele, care pănă atunci fusese închegat în vinele mele, începu să circule cu strășnicie, ars sării drept în mijlocul odăii, căci în primejdia mare vine și bărbăția mare, și c-un curaj desperat deschisei ușa...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Era cânele Balan care, scărpinându-se la ureche, lovea cu cotul piciorului în ușă. Dumnezeule, ce limbă omenescă ar putea să spuie bucuria ce simții!... Mi se păru că din fundul iadului sunt ca prin încântec transportat în mijlocul fericirilor din rai. Umbra, sicriul, se făcură nevăzute; capul duducăi Saftei din portret încetă de a se clătina, sau poate că nici s-a clătinat vreodată; Balan, după ce mă linse de două ori pe obraz, se culcă lângă patul meu, iar eu dormii dus pănă se făcu ziua mare.

A doua zi, când mă deșteptai și-mi adusei aminte de cele petrecute, simții în mine foarte zdruncinată credința că sunt om în tot locul. Fiind însă că nici un rău în lume nu-i fără partea sa cea bună, apoi trebuie să mărturisesc că spaimele ce suferii mă făcură să uit pe Măriuca; iar Constantin viziteul, când află despre lupta mea cu nălucile îmi zise apărându-și negelul de muște:

— Spusu-v-am eu că nu-i bine să se-ntoarcă cineva din drum!...

(Convorbiri literare, anul X, nr. 9, 1 decembrie 1876)