Buruiana de leac

Jump to navigation Jump to search
Buruian de leac

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri


Aoleo! mamă Ileană!
Cată-mi vreo buruiană[1]
Și cu mine-ți fă pomană.
Mergi în câmp de-alege-un smoc
Tot de mac și busuioc,
Să-mi stingi inima de foc.
C-a fi azi o săptămână,
Am văzut pe la fântână
O puicuță de română,
Și de-atunci dorul mă frânge,
Soarele din cer mi-l stinge,
Și la groapă mă împinge.
Dragostele tinerele
Nu se fac din viorele,
Ci din buze subțirele.
Blestemat să fie locul
Unde mi s-a aprins focul
De-mi tot plâng acum norocul.
Blestemat să fie ceasul
Când i-am urmărit eu pasul
Și i-am auzit eu glasul.
Cu pasul m-a rătăcit,
Cu glasul m-a amețit;
Liniștea mi-am prăpădit!

  1. În toate satele sunt babe care au specialitatea de a lecui bolnavii cu buruiene culese mai cu seamă în ziua de Sânziene după Rusalii. Ele întrebuințează cu destulă dibăcie unele leacuri ce se numesc doftorii băbești; dar mai totdeauna acele leacuri sunt întovărășite cu descântece. În notele baladei Cucul și turturica am dat două descântece, acela de deochi și de iele; mai adăugăm aici altele trei. Acele de pocitură, de săgetătură și de mușcătura șerpilor. Descântec de pocitură
    Păsărică albă
    Cu aripa albă!
    Din piatră-ai crescut,
    Cu nori te-ai bătut,
    Trei picături din tine-au căzut:
    Una de lapte, una de vin
    Și una de venin.
    Cel ce-a băut laptele s-a săturat,
    Cel ce-a băut vinul s-a îmbătat,
    Iar cel cu veninul a crăpat.
    Așa să piară pocitura din pocit,
    Pân-într-o clipă să fie lecuit
    Și să rămâie ca pomul înflorit!
    Descântec de mușcatul șerpilor
    Sub o tufă-n poieniță
    Este-o fântâniță
    Și-n fântână-o pietricică
    Rece, vinețică,
    Și sub piatră-un șerpurel
    Cu dinți de oțel.
    Dinții apuc de piele, pielea de carne, carnea de os
    Și prin trup trece un fulger veninos.
    Dar cum iese dintre nori
    Fulgerii strălucitori,
    Celui șerpurel
    Așa să iasă din os, din carne, din piele
    Ce stă sub pietricică
    Mușcăturile rele
    În fântâna mică,
    De dinți de oțel
    Sub tufă sălbățică.
    Cu aceste cuvinte se descântă o cofiță nouă cu apă ne-ncepută, în vreme ce vrăjitoarea tulbură apa cu trei vărguțe de alun. Apoi se deșartă cofița descântată pe rana mușcăturii. Descântec de săgetătură
    Plecat-au nouă fete fecioare
    Pe cale, pe cărare.
    Și-ntr-o mândra vale,
    La mijloc de cale,
    Maica Domnului le-a întâlnit
    Și din carul ei de aur astfel le-a grăit:
    „Unde mergeți pe răcoare,
    Voi, nouă fete fecioare?"
    „Mergem la biserica cea mare
    Cu trei altare.
    Ne-am luat năframele
    Să ștergem icoanele,
    Ne-am luat ștergarele
    Să curățim stranele,
    Ne-am luat măturile
    Să măturăm scările".
    „Voi, nouă fete fecioare,
    Luați toate câte o floare
    De sub a mele picioare
    Și vă duceți colo-n sat,
    La cel bolnav săgetat,
    Cu ochii să-l mângâieți,
    Cu florile să-l ștergeți
    De junghieturi,
    De săgetături,
    Să râmână curat luminat,
    Cum Dumnezeu l-a lăsat".