Broaște... destule

(Redirecționat de la Broaşte... destule)
Jump to navigation Jump to search
Broaște... destule
de Ion Luca Caragiale
Nuvelă pesimistă


Leonică era pe atunci șeful registraturii într-un minister. El era un băiat a cărui vârstă nu se putea ghici ușor: o mutră, căreia uneori i-ai fi putut da vreo patruzeci de ani trecuți; alteori nu ți-ar fi venit să crezi că merge pe al treizecelea — aceasta mai ales când ieșea fresco din frizăria unde, de când intrase în slujbă, era abonat: trei sfanți la început, apoi, de la introducerea sistemului nou monetar, patru franci pe lună, pentru: tuns la o lună o dată, frizat la zile mari și ras de două ori pe săptămână, miercurea și sâmbăta.

Părul lui nu era nici negru, nici galben, nici castaniu; fața nici oacheșe, nici bălană, nici smeadă; ochii nici negri, nici verzi, nici căprii. Nu era nici cârn, nici năsos și urechile le-avea potrivite. Nu era nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici-nalt, nici bondoc, nici subțire, nici gros. Afară de astea, nu era nici bun, nici rău, nici moale, nici iute, nici deștept, nici prost. Cu un cuvânt o ființă nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Gusturile lui îl făceau cel mai distins dintre toți slujbașii departamentului. Pe lângă că era curat spilcă, apoi obișnuia să se îmbrace foarte galant... Gheroc negru la doi butoni; jiletcă de pichet în fața oului de rață, cu bumbi de sticlă mată cât o alună turcească, imitație foarte reușită de mărgăritar; sau altă jiletcă de plisă vișinie cu bumbi roșii de mărgean fals; pantaloni de postav subțire gris-perle; pantofi de piele de mănușe cu funde mari și cu cataramă, și capelă-naltă. În toiul verii, o hăinuță scurtă, fără talie, de dril alb, încheiată într-un bumb; jiletca, pantalonii, pălăria și ghetele de aceeași materie; o statuă de iaurt, coborâră de pe piedestalul ei... și altele și altele.

Fiece cravată apoi avea agrafa ei, și fiecare agrafă conținea o însemnătate simbolică... O inimă de mărgean străpunsă de o săgeată lucrată în diamanțele arăta că inima lui Leonică era foarte simțitoare la loviturile lui Cupidon; două cheițe de aur încrucișate însemnau că junele stăpânește secretul cu care se deschid inimile; un condei de pană zugrăvit în smalț pe o condică de aur deschisă spunea clar: sunt registrator etc.

Am cunoscut pentru întâia oară pe Leonică acum câțiva ani, vara, prin recomandarea unui prieten, la cafeneaua Fialcowsky. Încântat de cunoștință, noul meu amic îmi dete un plic, pe care scrise cu condeiul de la portofel adresa mea. Era o invitare la nuntă pentru a doua zi. Leonică se afla în dârdora căsătoriei.

Era sâmbătă. A doua zi seara mă gătii cum putui mai bine, și la ceasurile nouă fără ceva mă aflam la Sărindar. În loc însă de a găsi la biserică masalale și trăsuri ca la toate nunțile, găsii curtea pustie și ușa bisericii închisă. Gândii că m-am înșelat în privința datei, ceasului sau numelui bisericii. Mă apropiai de un felinar și citii încă o dată invitația: nu mă înșelasem de loc. Ieșeam din curtea Sărindarului fără a ști ce să crez, când mă lovii piept în piept cu... Leonică în original.

— Veniseși la nunta mea?

— Firește.

— Nu se mai face: am stricat. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaște... destule!

Peste vreo două luni mă pomenesc cu un plic: era o nouă invitație la nuntă, întocmai ca cea dântâi, numai numele domnișcarii era altul. — În ziua nunții lui Leonică am lipsit din oraș. Întorcâdu-mă a treia zi, îl întâlnesc mergând la cancelarie.

— Mă iartă, frate Leonică; n-am putut să-mi împlinesc datoria prietenească...

— Despre ce?

— N-am putut veni la cununia dumitale. Am fost la țară. Dar tot mai bine mai târziu decât niciodată: îți urez viață fericită și moștenitori câți dorești.

— Ce cununie? ce viață? ce moștenitori? Gândești că m-am cununat?

— Am primit invitația...

— Da, dar am stricat tot. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaște... destule!

Primisem al cincilea bilet de cununie din partea lui. Știam acuma bine că „broaște destule"! Mai au trecut apoi câteva luni, nu-l mai văzusem pe Leonică... Într-o zi, trecând prin Lipscani, mă întâlnesc cu un alai de înmormântare... Douăsprezece fete, îmbrăcate în zăbranic alb cu beteală pe cap, mergeau înainte... Era flăcău... Panglicele coșciugului le țineau patru impiegați de la minister, pe cari-i cunoșteam și între cari se afla și prietenul care-mi recomandase odinioară pe Leonică.

Mă apropiai prin înghesuială de dânsul și-l întrebai cine a murit:

— Leonică, îmi răspunse.

— Dumnezeu să-l ierte! zisei. Adio, Leonică... Lac să fie, că broaște... destule!.

Unde e spiritul liber al lui Leonică în momentul acesta? în cer, în văzduh. Ce face el acolo? Asta o vom afla în viitoarele noastre comunicări spiritiste.