Bogdan

Jump to navigation Jump to search
Bogdan

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri

I[modifică]

Lăpușneanul cel cumplit[1]
Stă pe scaun poleit.
Curtea-i plină de boieri,
Vornici, hatmani, vistieri
Ce se-nchină Domnului
Și se tem de ura lui
Că ura lăpușnănească
E peire boierească.[2]
Iată, mări, că deodată
Un luceafăr se arată
Cu chip vesel și domnesc
Și cu mersul voinicesc!
Cine-i mândrul tinerel,
Care-i tras printr-un inel?
E Bogdanul cel glumeț
Și la luptă îndrăzneț,
Și de carte cărturar
Și de arc bun săgetar.
El în sală-naintează
Și la Domnu-ngenunchează,
Apoi zice: „Mă rog ție,
Taică, Doamne din domnie,
Voie dă-mi să iau soție
Ursita ce-mi place mie.
Ea nu-i fată de-mpărat
Și-i chiar de litean bogat
Și de lege lepădat,
Da-i fecioară ca o stea,
Mândră ca o păsărea,
Dulce ca o floricea,
Și sufletul meu o vrea!"
Lăpușneanul se-mblânzește
Și din gură-așa grăiește:
„Dragul tatei, mergi cu bine,
Voie tu ai de la mine!"
Astfel zice și-l sărută
Ca pe-o floare-n sân crescută,
Și pocloanele-i gătește
Și pe cale mi-l pornește
Cu o sută de nuntași,
Toți aleși din tabarași.

II[modifică]

Nuntașii încălecau,
Cu Bogdan vesel plecau,
Ei plecau pe la Sân-Petru.
Ș-ajungea pe la Sân-Metru[3]
La liteanul cel bogat
Și de lege lepădat.
Iar liteanul de-i vedea
Poarta curții închidea
Și-n lanțuguri o lega
Și din gură-așa striga:
„Care este mirele,
Mirele, ginerele,
Sară el zidurile,
Să deschidă porțile!"
Cât Bogdan îl auzea,
De sârg mi se repezea,[4]
Calul își înfierbânta
Ș-un răpez voinic îi da.
Calul rândunel zbura
Și în curte că era!
Iar în curte cum sărea,
Bogdan timpul nu pierdea,
Poarta curții deschidea
Și nuntașii toți intra.
Liteanul că se mira
Și mustața-și răsucea[5]
Și din gură iar zicea:
„Care este mirele,
Mirele, ginerele,
Sară el teancurile
Să-și ia postavurile!"
Cât Bogdan îl auzea,
Calul iar își repezea,
Peste teancuri el zbura,
Apoi le desfășura,
Și le da pe la nuntași
Care-n lupte sunt fruntași,
Cum era și nuntașul
Așa-i da și postavul.
De era el nălțișor,
Îi da postav roșior,
Să fie strălucitor.
De era el medior,
Îi da postav gălbior,
Ca să-l prindă binișor.
De era el mititel,
Îi da postav albăstrel,
Ca să se mândrească-n el!

III[modifică]

Liteanul se bucura,
El în casă că intra,
Lui Bogdan că arăta
Trei copile tot de-un stat,
Tot de-un chip asemănat.
Albe gingașe tustrele
Ca trei flori de viorele.
Domnul tânăr le privea,
Cu ochi dulci care sticlea,
Iar liteanul mi-i zicea:
„Care este mirele,
Mirele, ginerele
Cunoască-și el mireasa,
Cunună-se cu dânsa!"
Bogdan mintea nu-și pierdea,
Inel din deget scotea,
Pe covor îl arunca
Și din gură cuvânta:
„Care-mi este mireasa,
Să mă iubesc cu dânsa,
Culeagă-mi ea inelul,
Inelul cu degetul,
Căci am sabia-nsetată
Ce dorește cap de fată".
Din trei două nici mișca,
Iar mireasa se pleca,
Pe covor îngenunchea,
Ca o floare se-ndoia,
Și inelul culegea
Și-n degețel și-l punea.
Ochii mirelui sticlea,
Inima-i se-nveselea.
El mireasa-și ridica,
Pe ochi dulce-o săruta
Și pe brațe mi-o purta
Și-n rădvan că o punea
Și spre țară purcedea.
După ei încă venea
Car mare cu druștele,[6]
Grădina cu florile
Și o sută de nuntași,
Toți aleși din tabarași.
Ei plecau pe la Sân-Metru
Ș-ajungeau pe la Sân-Petru
Și pe loc cât ajungeau,
Mândră nuntă că făceau,
Vestele de se duceau
La vecini și-n depărtări,
Peste nouă țări și mări!

  1. În ediția baladelor, partea II, publicată la Iași în anul 1853, s-a lunecat o greșeala importantă, confundând pe Bogdan Chiorul, fiul lui Ștefan cel Mare, cu Bogdan, fiul lui Alexandru Lăpușneanu. După aflările de la cântăreți, balada a luat schimbare la începutul ei și se potrivește chiar cu cronica Moldovei ce zice despre Bogdan fiul lui Lăpușneanu că „de carte nu era prost, la călărime sprinten, cu sulița la hal nime nu-l întrecea, a săgeta din arc era mare meșter, îi plăceau jocurile copilărești și glumele" etc.
  2. Aceste două versuri fac negreșit aluzie la uciderea celor 47 de boieri mari în vreme ce benchetuiau la masa lui Alexandru Lăpușneanu. Vezi descrierea făcută de C. Negruzzi.
  3. Adică pe la sfântul Dimitrie.
  4. De sârg, cuvânt vechi ce însemnează degrabă.
  5. Răsucirea mustății e considerată ca un semn de plăcere. Românul, când vede o nevastă frumoasă, își răsucește mustața cu mulțumire și astfel îi dă a înțelege că îi place.
  6. Druște se numesc fetele prietene ale miresei care o întovărășesc și o asistă la cununie. Ele sunt împodobite cu peteală de aur pe cap, ca și mireasa.