Bisebanul
Bisebani se numesc surdomuții sultanului. Procedeul de a dobândi surdomuți, e foarte simplu, cu el se ocupă în Golgonda câteva sute de oameni. De la oamenii săraci, care au mulți copii, câștigă ei de aceia, cumpărându-i după calitate pentru 10—20 rupii pe unul până când sunt copiii de un an de mari și încă nu pot vorbi. Apoi le varsă în urechi o fluiditate caustică pregătită din plante otrăvitoare, prin care devin copiii desăvârșit surzi.
Două treimi din acești viermi mizeri pier sub aceasta operațiune și de aceea partea rămasă în viață în timpul dezvoltării e foarte scumpă și are preț mare.
După ce creatura mizerabilă și-a pierdut auzul, ea nu poate învăța a vorbi și rămâne surdă și după ce e surdă și mută, așa-i de tot străină în lumea în care trăiește și nu poate în internul ei numi pe nici unul din obiectele, pe care le vede în jurul ei.
Ea e un om, la care-i lipsește sufletul.
Acești oameni fără suflet formează în serai un articol foarte căutat. Ei se află tot într-una pe lângă sultan, ei au intrare în celea mai secrete cabinete, ei păzesc hârtiile lui celea mai prețioase și sunt în apropierea lui, când se consultă cu staturile imperiului. Neauzind ei ce vorbesc alții, nu au idee de însemnătatea vorbelor, ei nu pricep, ce zic literele încolăcite, care se scriu înaintea ochilor lor; în mintea lor lipsește ideea corespunzătoare a vorbei scrise și ei nu pot vorbi cu nimenea despre aceea, ce văzură ochii lor. Aceștia sunt mizerabilii bisebani.
Dar de aceea ei umblă îmbrăcați în mătase și purpură, poartă pe lângă brâu salbe de mărgăritar, mănâncă din blidele aduse de pe masa sultanului și se bucură peste tot de înaltă grație — asemenea maimuțelor și papagalilor, pe care le țin domnii cei mari în cabinetele lor ca jucării.
Acestor figuri omenești jefuite de sufletele lor nu se dă nici o instrucțiune, de care ar avea trebuință un suflet omenesc. A sta pază, a nu se mișcă din loc, a duce un obiect pus în mână la un loc desemnat, a tăia cu ascuțitul unui știl unghiile sultanului și a-i pune în rând bun turbanul, acestea sunt toate afacerile la care-i deprind pe ei, asemenea precum se obișnuiește a deda pe un câine, spre a fi în stare de a aporta și de a aduce obiectele lui aruncate la stăpânul său.
Sultanul Mustafa al treilea avea însă ca principe de coroană un biseban favorit, care era mai blând și mai demn de compătimire decât ceilalți și el a trimis surorii sale, frumoasei Saliha, prin acest biseban de multe ori vreo câțiva dudaimi (castraveți), care au ajuns în grădina sultanului prin aceea un renume trist, pentru că neaflând sultanul odată un crastavete dudaim copt la locul său și nevrând izoglanii trași la răspundere a mărturisi, că cine l-a mâncat în ascuns, a lăsat sultanul a se spinteca pântecele la șapte izoglani. Din norocire s-a aflat castravetele în rânza al șaptelui, de altcum ar fi ajuns pe toate șapte sutele de izoglani aceeași soartă.
Saliha cea frumoasă a fost o făptură bună la inimă; ea vedea ce tânăr blând și prietenos este tânărul biseban al fratelui ei și-l compătimea din toată inima; să nu fie posibil a-i restitui batăr o parte din sufletul său?
Dacă l-ar învăța cineva ordinul literelor și apoi i-ar arăta lui un obiect cunoscut, a căruia nume ar trebui el să-l compună din litere, așa poate va putea el succesiv învăța a cunoaște toată lumea. Așa se gândi Saliha și a făcut probă. Jocul îi putea da ei în eterna uniformitate a seraiului numai o distracțiune plăcută; doară noi am auzit de multe ori, că arestații dejudecați la o pedeapsă de prinsoare lungă, au învățat pe păianjeni și pe șobolani a juca și a servi și încât ar fi închisoarea seraiului mai plăcută decât valurile unei fortărețe și pentru ce să nu fie un surdomut tocmai așa gata de a invăța ceva, ca și un păianjen ori un șobolan?
Îndată după primele încercări a fost Saliha surprinsă de priceperea genială a bisebanului.
După ce i s-a arătat ceva numai odată, el a priceput toate: la prima privire a putut el decopia fiecare literă pe pământ și ce i s-a propus lui odată, aceea nu a uitat-o nicidecum. Succesul ațintirei prime a împintenat pe Saliha la alte încercări. Cum dacă am putea și vorbi cu bisebanul? Da și încă așa a vorbi, ca altcineva să nu observe, cu mâinile. Mâna omului are cinci degete, a căror strângere laolaltă și întindere, dau cel puțin atâtea variațiuni, câte litere are alfabetul. Așa cu o unică mișcare a mâinii se pot scrie vorbe întregi, pe care numai acela le pricepe, care cunoaște semnele secrete.
Jocul a reușit surprinzător de bine. În timp scurt și-a însușit bisebanul limba mută și asta făcu Salihei cea mai mare plăcere, dacă-l putea ea întreba pe el despre treburi de care-i părea fratelui ei că acelea nu pot fi la nimeni cunoscute. Ea zădărea pe Mustafa cu științele ei și susținea a fi esperiat toate acestea secrete, ce-l privesc pe el, cu ajutorul tablelor cabalistice, cu putere magică.
Cine-l putea bănui pe biseban ? El a fost doară surd și mut!
Într-aceea a ajuns principele de coroană Mustafa după moartea tatălui său pe tron și în locul deșuchiatelor nebunii de tinerețe, au intrat îngrijirile pentru susținerea imperiului.
Încă atunci se clătină periculosul imperiu turcesc din toate temeliile sale, pe când inamicii lui de jur-împrejur au devenit tari și puternici.
Atunci posedea imperiul osman un bărbat mare, Raghib pașa, a căruia mână tare a mai susținut încă un timp tronul putred. El a fost care a cucerit pe principii rebeli ai Egiptului și i-a adstrâns la supunere și credință sub sceptrul padișahului.
Raghib pașa n-a fost numai un erou pe câmpul bătăliei, ci și un poet renumit și cel mai mare literat al națiunii sale, pe care literații următori îl numeau ca bărbat de stat: „Capul înțelepților“„, ca literat: „Principele poeților Rumeliei“, în al cărui op uriaș, „Corabia științei”, sunt adunate toate tezaurele pe care poeții orientului le-au lăsat împrăștiate în toate pustietățile și oazele.
El a fundat biblioteca pompoasă, numită după numele său și Madresa bogată, destinată pentru științele mai înalte, cum și Irmaretul, ca punct de adunare pentru tinerimea săracă, dar setoasă după știință.
Acolo sta, în mijlocul tuturor acestor columne memorative, lângă fântâna săritoare ploscăitoare, Turbach-ul, care înfrumusețează groapa nemuritorului fundator.
Totuși de ce vorbim noi de moarte și nemurire, că Raghib pașa trăiește încă, noi relaționăm din acest timp, când domnia sultanul Mustafa, când era fața frumoasei Saliha încă așa de vioaie, ca floarea cu stamine: totuși care se desface dimineața înainte de a primi sărutarea soarelui.
Sultanul Mustafa nu știu cum să remunereze mai strălucit pe Raghib pașa, decât că i-a cinstit mâna surorii sale.
Spre a caracteriza pe Raghib pașa corespunzător adevărului, ajunge amintirea simplei fapte, că el a fost de 59 ani de bătrân, când a luat pe Saliha de soție și aceasta totuși cu o așa iubire s-a alipit de el, de a înnebunit, când a murit bărbatul ei.
Dar eu iar vorbesc de moarte, până când Raghib pașa încă trăiește și guvernează, însă nu numai asupra osmanilor, ci și asupra domnitorului acelora, a padișahului, a cărui inimă și-a făcut-o desăvârșit de a sa și adică prin aceea că el îi ghici și gândurile sale.
Acestea vorbe se pot înțelege literalmente.
Sultanul Mustafa avea datina a se culca seara numai atunci după ce și-a scris în o carte mare, împodobită cu smaragde, întâmplările zilei, gândurile și simțirile sale. Pentru aceasta carte avea el o chilie mică, deosebită, în care se obișnuise a o încuia pe aceea cu mâna sa proprie și pe lângă aceasta a fost tot acolo încuiat și favoritul biseban până dimineața, spre a păzi diuarul.
Cui i-ar fi venit în gând, că surdomutul știe citi? Și încă-i și în stare de a relaționa despre cele cetite?
Mica chilie avea o gaură mică, care se afla în direcțiunea moscheii Khas-Oga și care prin coridorul șerpuitor astfel era acoperită, încât numai din moscheea seraiului se putea vedea.
În toată seara, când se ivea sultanul cu soția sa la ultima rugăciune în moschee, muezimul dădea, după ce padișahul a părăsit apartamentele sale, cu un ciocan de șapte ori într-un clopot mic, care nu avea limbă, după care imanul stând inaintea moscheei striga:
„Alhamdul illahi rabbil Alamin!” (de la Dumnezeu vine grația, el e peste toate). Pe aceea se țipa fiecare cu fața către pământ și rămânea în asta stare, până ce ajungea sultanul la intrare, ce de iman se da de știre prin strigătul: „Allahu akbar!” (Dumnezeu îi mare.)
Acum le era iertat la toți să se scoale. În timpul acest scurt, când se aruncară toți cu fața la pământ, se obișnuia a se zări la ferestruica rotundă a Khas-Odai o mână, care până răsuna al doilea strigăt, făcea cu degetele deosebite mișcări și după aceea tocmai așa iute dispărea.
Aceasta nu se putea observa de nimenea. Din contră, Saliha pândea pe furiș, genunchind la ușa moscheei, la semnele acestea secrete, din care ea afla detaliat toate ce a inserat sultanul în diuarul său, raportând dânsa încă în noaptea aceea despre toate bărbatului ei.
Raghib pașa era un bărbat înțelept, care putea să folosească aceste împărtășiri pentru sine.
El a învățat pe calea aceasta a-și cunoaște inamicul și pricepea a-l înlătura din calea sa; el căpăta știre de poftele suveranului său și pe acelea le prevenea; ce a făcut el bine, a făcut în numele sultanului; mărirea și gloria, care le-au câștigat el pentru sine, le ceda aceluia și el a priceput bine a ține pe Mustafa în credință, că el domnește, până când principele imbecil era numai o păpușă în mâinile consilierului său ascultător, lăsând acesta a se glorifica numele sultanului pentru fapte, pentru care el nici batăr odată n-a mișcat vreun deget.
Pentru toate, ce făcea Raghib însuși, ridică el pe sultan până în cer: în poeziile sale îl glorifica pe acesta, pentru că el a binevoit a lua în vedere flotele, arsenalele făcute de marele său ministru, numindu-l înțelept, pentru că imperiul da pe an un venit mai mare cu șase milioane, ce în adevăr a fost meritul lui.
Și nu numai în Turcia, ci și în întreaga Europa se știa, că în Stambul nu Mustafa, ci Raghib pașa guvernează; numai Mustafa însuși nu a știut.
Odată i-au spus lui aceasta inamicii lui Raghib: Hamil pașa, Bahir Mustafa și Mohamed Emin, care invidiau pe pașa cel mare pentru puterea sa. Ei ziceau sultanului: Raghib vă numește numai în batjocură suveranul său, că dânsul împlinește toate fără voi și conduce destinele țării, ca și când ar el chiar padișahul. Așa a încheiat el și acum un tractat cu un principe de ghiaur fără știrea sultanului.
Tractatul în adevăr aduce folos și profit, pentru că are de scop pierirea celorlalți inimici necredincioși; totuși nu-i iertat servitorului a cuteza aceasta fără știrea domnului său, în fața căruia el îi numai pulbere.
Friedrich cel mare, regele Prusiei, a fost care cu încredere în genialitatea lui Raghib, l-a provocat pe acesta, a încheiat cu el o alianță și concernentul tractat a fost chiar și subscris. De ar fi intrat în viață, s-ar mai fi putut doară încă odată ridica imperiul turcesc.
Aceasta a fost un noroc, care în viața națiunilor numai odată obișnuiește a se oferi. Totuși inima lui Mustafa s-a revoltat la gândul, că într-o afacere așa mare nu s-a adresat la el, ci la ministrul său. Când s-au depărtat de la el trădătorii, nu a vorbit cu nimenea vreun cuvânt, ci a lăsat de i-a dat bisebanul diarul și a înfierat în acela gândurile care-l întărâta.
După aceea iară a închis cartea și pe surdomut și s-a dus la rugăciunea de seară în moschee.
Aparițiunea mâinii în fereastra de la Khas-Oda însă a împărtășit în seara aceasta pândindei Saliha vorbele: „Raghib fugi! Sultanul a aflat că tu pertractezi cu regele Prusiei. Mâine vei fi omorît. Hârtiile tale vor fi sechestrate”.
Cu inimă lină se întoarse Mustafa în apartamentele sale, după ce s-a rugat în moschee cu pietate. El gândea că numai el singur cunoașce secretul, având de scop a trimite numai în următoarea dimineață pe bostandsii săi la Raghib, ca să-i aducă capul ambițiosului pașă.
Și când în ziua următoare se grăbeau bostandsii ca să-l omoare în urma poruncii sultanului, au aflat în locul lui un bărbat mort, pe care nu-l mai putea nimenea omorî.
Pe masa lui zăcea într-o cuvertă de catifea o scrisoare adresată sultanului, pe care ei o aduse padișahului cu raportul că au aflat pe Raghib mort.
Cuprinsul epistolei e următorul:
„Mustafa! Dumnezeu în atotputința sa mi-a făcut mie astă-noapte în un mod admirabil cunoscut și mi-a dat de știre că tu voiești a lăsa să mă omoare, pentru că eu m-am aliat, spre binele țării, deși fără știrea ta, cu regele Prusiei.
Eu nu am fugit de moarte, ci am venit în întâmpinarea ei; eu sunt de 65 ani de bătrân și am trăit destul spre a muri și spre a nu fi uitat. Hârtiile, de care ai avut speranță a le afla, le-am ars. Vezi, ce ai făcut țării tale; înaintea feței profetului vom decide noi prin luptă celelalte.
Raghib.”
Sultanul a stat încremenit de uimire și de spaimă. Cum a putut avea un alt cineva cunoștință de acest secret închis în cel mai adânc intern al său?
El a învinuit pe djinni, pe indianiticele fermecătoare a conjuratorilor spiritelor, pe pana scriitoare, pe sine însuși și pe viziuni. Numai la aceea n-a gândit, ce i-a fost lui mai aproape, la aceea: că și muții pot vorbi.
Când a vrut sultanul Mustafa să încheie însuși alianța pregătită cu marele rege prusian, i-a răspuns acesta: „Un bărbat cuminte a fost în Turcia și acela a murit, cu nebunii însă nu voiesc a avea nimica de lucru”.
Și Mustafa a trebuit să sufere și umilința asta în viața sa, pentru că marele principe, care a ținut pe unul din servitorii săi demn de a încheia cu el o alianță amiabilă, cu dânsul, cu domnitorul tuturor credincioșilor, cu regele regilor, nu vrea nici batâr în pertractări să intre.
După întâmplarea aceasta, bisebanul nu a mai informat altul pe binefăcătoarea sa despre gândurile sultanului. În al cui interes să fi făcut el aceasta?
Din contră, a văzut el în scurt timp expuse în tăvi de argint capete de la trei viziri mari înaintea porților seraiului.
Întâiul a fost al lui Hamid, care numai șase luni a putut păstra sigiliul imperiului; el a fost decapitat pentru nătângia sa, și cronica nu are de relaționat despre el, nici bune nici rele.
După el a urmat capul lui Bahir Mustafa, care i s-a tăiat pentru cruzimea sa.
Al treilea a fost al marelui vizir Mohamed Emin, pe care sultanul a lăsat să-l ucidă, pentru că el a fost fricos în bătălie.
Mustafa a plâns la moartea a toți trei miniștri; totuși nu i-a deplâns pe ei, ci pe neuitatul Raghib, care a fost așa de înțelept, așa de drept, și așa de curajos.
Capul fiecărui din acești trei viziri mari îi aducea aminte de Raghib.
Bisebanul însă râdea in pumni. Surdo-muții încă pot râde, când sunt ei singuri.