Barca

Jump to navigation Jump to search
Barca
de Grigore Alexandrescu


Pășește lin, o barcă, pe unda adormită!
Respectă al naturii repaos trecător;
Inima mea de zgomot cu totul obosită
Ca la un scump tovarăș se-ncrede l-al tău zbor.

Poartă-mă-n sus, în lături, oriunde vrei și-ți place,
Unde te-mpinge vântul, sau unde tu dorești;
Toate-mi sunt deopotrivă, dacă mă duci în pace,
Dacă cu mulțumire vederea-mi rătăcești.

Voi cunoașteți, o unde, cu câtă bucurie,
De ce sfârșit pornită, cu ce cuget curat,
Barca mea totdeauna pe-a voastră-mpărăție
Ca-ntre-ale ei cuprinsuri jucând s-a preumblat.

Înghițiți pe tâlharii a căror îndrăzneală,
Cu trupuri sângerate, cu morți vă otrăvesc,
Ce întocmesc comploturi, și fără de sfială,
Aproape de pierzare, ucideri chibzuiesc.

Însă melancolia, amorul și plăcerea,
Priimiți-le vesel ca pe ai voștri fii;
Eu vă cunosc mărirea, eu vă slăvesc puterea,
Când alerg pe-ale voastre mult umede câmpii.

Din rătăcita-mi barcă, ce-o las la întâmplare,
Ochii mei către ceruri uimit îi ațintez;
Seninul lor însuflă sfială și mirare;
Eu mă rog în tăcere, vărs lacrimi și mă-ncrez.

"Cerul o să ne-ajute", zicea a mea iubită.
El până acum tace! Să n-o fi ascultat?
Și poate frumusețea a o vedea mâhnită,
Aducându-i drept jertfă suspin neîncetat?

Dacă într-aste ceasuri de vie desfătare
S-ar afla lângă mine... minut dumnezeit!
Viața nu stă-n zile, și eu cu-ncredințare
Câtă-mi rămâne-aș da-o ș-aș zice: am trăit.

Mergi, mergi, ușoară barcă, în dreptu-acelei stele,
Căreia i-am dat nume... un nume ce slăvesc,
Nume ce-n înfocarea închipuirii mele
Pe strălucita-i frunte îl văz și îl citesc.

Acolo te oprește, acolo priveghează,
Cât raza ei asupră-ți ș-asupră-mi va zâmbi;
Când va pieri cu noaptea, atunci te depărtează,
Și iar cu noaptea vino la dânsa a privi.

Până când fericirea, atâta așteptată,
Îmi va răsplăti veacuri trecute cu amar;
Dacă ș-astă nădejde, ca altele-nșelată,
N-o trece ca nădejdea și n-o fi în zadar!