Baba Hîrca. Operă română în două acte de d. Millo

Jump to navigation Jump to search
Baba Hîrca. Operă română în două acte de d. Millo
de Nicolae Filimon
S-a publicat în Țăranul român, I (1861), nr. 2, 19 noiembrie, p. 16, anonim; a fost identificat și atribuit lui Filimon de G. Baiculescu, care l-a publicat în ediția din 1957, vol. II, p. 339—341. Se reproduce după textul din ziar.


OPERĂ ROMÂNĂ ÎN DOUĂ ACTE DE D-NU MILLO, PUSĂ PE MUZICĂ DE D-NU FLECHTENMACHER.

Primele zile ale lunei lui noiembrie au fost pentru noi o serie de fericiri, căci ne-a procurat rara ocaziune de a privi și a asculta pe scena teatrului nostru mai multe piese dramatice de pana română, create de geniul lui V. Alecsandri, C. Negruți și M. Millo, corifeii și coloanele ce susțin teatrul român. Da! Ei merită acest nume, căci au știut cu atîta măestrie a uni în producțiunele lor utilul, frumosul și veritabilul, condițiuni neapărat trebuincioase oricăreia scrieri literarie menite a servi la regenerarea unui popor.

În Lipitorile satelor, abila pană a lui V. Alecsandri ne arată tot ce suferă țăranul de la plantele parazite și exotice care năbușesc pămîmul României; în Prăpăstii, d. Millo ne arată de ce avem să ne ferim ca să devenim cetățeni onorabili; el însă ne-a privit după scîndurile magice și zărind pe chipul nostru reaua impresiune ce ne-a produs espozițiunea atîtor viciuri, ne dete pe Baba Hîrca și ne puse zîmbetul pe buze și liniștea în inimi.

Ce este oare Baba Hîrca?

Această operetă comică nu este nici mai mult, nici mai puțin decît un tablou campestru. Inima privitoriului se simte mișcată văzînd cîmpiile înverzite, munții în depărtare și colibele pitorește răsipite într-un mod vag pe văi. Dar ceea ce înalță sufletul mai presus de materie este țăranul cu bucuriele și întristările lui, pline de o sublimă poezie. Aci vezi pe bătrînul care a văzut și a pățit multe, plin de sentințe simple, dar de bun-simț, mai încolo junele robust, plin de curaj și de mîndrie își aruncă ochiul său plin de foc asupra junelor fete ce nu au alte arme cu care să captiveze pe amanți decît frumusețea și inocența. Mai adaogă la acestea pe țiganii nomazi, astfel cum a ieșit din mîna naturei, vicleni și gîlcevitori, cu prejudețele lor, cu scripcele și daerelile lor, și vei avea un tablou pe care-l vei întîlni în toată țara.

Intriga pe care se țesă toate peripețiele acestei drame comice începe astfel:

Bîrzul, unul din flăcăii cei tomnatici, își aduce aminte cam tîrziu că tatăl său nu l-ar fi putut face pe dînsul de nu-și lua de ajutor o femeie; și astfel, în ambițiunea lui de a perpetua neamul Bîrzeștilor, se hotăraște a lua de soție pe Viorica, fata lui moș Gînju. În calitatea lui de fiitoriu soț al junei copile, cearcă să aibe de la dînsa o anticipațiune de amor. Fata se împotrivește, căci țărancele au morala și bunacuviință înnăscute într-însele. Bîrzul stăruiește în protestațiunele sale de amor, dar este foarte rău plătit, căci fata-i dă o palmă, iar bătrînul Gînju îl dă pe mîna flăcăilor satului, ca să-i răcorească sufletul aprins peste măsură de pasiunea amorului.

În timpul acesta sosește în sat junele Lațco, proprietarul moșiei, vede pe Viorica, îi place și prin mai multe machinațiuni și cu ajutorul vrăjelor babei Hîrcei ia de soție pe juna fată, lăsînd pe flăcăul cel în doi peri cu lacrămile în ochi.

Această piesă, dacă nu ne amăgim, este foarte instructivă pentru publicul teatrului nostru. Prin aceea ce se întîmplă lui Bîrzu, ne face să cunoaștem că căsătoria este baza societăței și că omul urmează a se căsători în floarea tinereței, ca să poată împlini scopul acestui mister al religiunei noastre și a nu deveni ridicol în societate.

Prin căsătoria nobilului Lațco cu Viorica, fata țăranului Gînju ne dă iarăși un esemplu salutariu că omul nu trebuie să se uite la ranguri, noblețe și averi, ci să caute totdauna virtutea și să se însoțească cu dînsa oricare ar fi treapta societăței în care s-ar afla.

Ceea ce nu ne place în compozițiunea d-lui Millo sunt străinismii ce a introdus în acest tablou curat românesc. În țările noastre esistă în adevăr fermecători și fermecătorese, care fac de dragoste și de urît, dar aparatele cu care se servă ei sunt descîntecele, oale cu apă neîncepută, lilieci și brotăcei, cu care uneori aduc pe amanți călări pe prăjină, alteori își răzbună în contra inamicilor puindu-le cuțitul și altele de aceste. Nu știm de ce domnul Millo pune în mîna babei Hîrcei bagheta lui Nostradamus, pe care o maniază ca magii Haldeiei sau ca ai Europei din secolul de mijloc, scoțînd ca și dînșii turme de demoni îmbrăcați în chembrică neagră, cari prin țipetul și aspectul lor sinistru produc o impresiune urîtă în public.

O singură parte din magia română a fost introdusă în piesa aceasta, și publicul nostru a priimit-o foarte bine, căci a da cu bobii este o speție de magie cunoscută de toți românii.

Muzica de la această operetă este simplă și foarte frumoasă. Autorul ei n-a căutat să se inspire decît din suferințele și bucuriile poporului român. Sunt în această muzică arii foarte frumoase și pe lîngă atîtea frumuseți ce conțin într-însele, au și meritul de a fi tratate dramaticește. Și n-ar face rău compozitorii români care voiesc să facă din muzica noastră o muzică dramatică, n-ar face rău, o mai repetăm, să studieze aceste arii din puntul de vedere al esteticei, căci ele sunt primele melodii române care le pot servi foarte mult la crearea muzicei dramatice române.

Orchestrațiunea este de asemenea simplă, dulce și fără zgomotul ce ascunde de multe ori lipsa de inspirațiune a mediocrităților muzicale.

Venind la interpretarea acestei piese, arătăm că d. Millo, în rolul babei Hîrca, a fost sublim în mai multe din situațiunile piesei, numai la prima aparițiune pe scenă ne-a cam deziluzionat puțin prin cancanul de care țigancele de vîrsta babei Hîrcei n-au nici cea mai mică idee.

Viorica a jucat și a cîntat cu talentul și simplicitatea ce caracterizează pe această actriță.

Despre Bîrzul nu putem zice alt decît că de la un capăt al rolului său pînă la celălalt a fost un adevărat sătean român, atît în vorbă, cît și în gesticulațiuni.

Chiosea a studiat bine maniera și limba țiganilor zavragii. Aceasta l-a pus în stare a-și îndeplini cu mult natural dificilul rol cu care se afla însărcinat, iar la finalul actului întîi, cînd vine ca lăutariu, prin cîntarea sa din gură și din scripcă și prin clătinarea capului și a trupului său, ne-a făcut să videm un adevărat lăutar de laie.

Coriștii au fost foarte bine, atît în rolul de flăcăi, cît și de țigani.

Iar la finalul acestei operete, pe cînd publicul își manifesta gratitudinea sa către autor și actor, vreo cîteva individe începură a chema pe d-na Constandineasca, cu scop de a sili pe antreprenorul teatrului ca să o angajeze; și fiindcă domnul Millo n-a crezut de cuviință să iasă în avantscenă și să le promită că va angagea pe protegeata lor, acele individe începură a fluiera pe eminentul artist. Noi nu înțelegeam feliul acesta de procedare. Știm că d. Millo își are trupa sa formată din toți actorii necesarii pentru reprezentare de drame și comedii. Ni s-a spus iarăși că în contractul domnului Millo cu guvernul ar fi esistînd un articol care îndatorează pe cel dintîi a-și compune trupa din cei mai buni actori ce se găsesc; dar acest articol cade de sineși, căci la noi se află numai un teatru, în timp ce actori se găsesc cîte trei și patru pentru același caracter; și dacă o lege injustă ar obliga pe d. Millo să angajeze pe toți actorii sau crezuții actori primari, atunci el ar trebui să angajeze pe madama Fany, o veche și bună artistă, pe madama Mali, daca ar pretinde, și pe protegeata indivizilor cu pricina. Dar oare ce ar deveni atunci teatrul? Și cum ar reuși antreprenorul să plătească patru actrițe care au unul și același caracter? Noi credem că teatrul nu este un azil de invalizi, și punga impresariului o mină nesecabilă. D. Millo, dupe legile rațiunei, nu poate angaja decît pe actorii de care are trebuință și numai atunci poate schimba pe vreunul dintr-înșii și a-l înlocui prin altul, cînd opiniunea publicului întreg al teatrului s-ar declara în contra vreunuia din actorii angajați.

Prin urmare, individele cu pricina ar face mult mai bine să reclame la Cameră în contra cabinetului Iepureanu, (2) care, după ce a cheltuit jumătate din subvențiune, a dat teatrul în antrepriză, și a cere luarea teatrului iarăși pe contul guvernului, căci numai guvernul este în stare a ținea cîte cinci actori pentru un singur rol, în timp ce un antreprenor nu poate să o facă aceasta fără a se videa silit să dea faliment în primele zile ale antreprizei sale.