Bătălia de la Războieni și pricinile ei, 26 iulie 1476

Jump to navigation Jump to search
Bătălia de la Războieni și pricinile ei, 26 iulie 1476
de Mihail Kogălniceanu


Una din bătăliile cele mai însemnate din istoria Moldaviei este negreșit lupta eroică de la Războieni, între moldoveni sub Ștefan cel Mare și între otomani sub padișahul Mohamed II. Doi scriitori au tratat această bătălie, domnul Cantemir și aga Asachi; însă și unul și altul s-au înșelat în mai multe locuri.

Cel dintâi zice că Ștefan cel Mare a domnit de la 1390 până la 1504, adică 114 ani, pretinde că lupta de la Războieni s-a întâmplat la 1390, în vremea împăratului Baiezit I, pe care-l amestecă cu Mohamed II [2]. Dl aga G. Asachi, cunoscând foarte bine anacronismul lui Cantemir, a căutat să-l dezvinovățească făcând din Baiezet I, dând, cum se vede, toată greșala asupra tipografului, care în loc de II a pus I; însă dumnealui iarăși au văzut că Baiezit II a venit în Moldavia de abia la anul 1484; și, dar, d [umnea] lui a scimbat epoha bătăliei și de la 26 iulie 1476 d [umnea]lui a mutat-o la 26 iulie 1484. D [umnea] lui prin aceasta a amestecat lupta de la Războieni, întâmplată, precum am zis, la 26 iulie 1476, sub povața lui Mohamed II, cu o altă campanie turcească făcută de către Baiezet II, la 1484, campanie care s-a mărginit numai în luarea cetăților Chilia și Akermanul. Dar aceste greșeli nu sunt nimică pe lângă altă rătăcire mai mare, în care iarăși au picat și domnul Cantemir și dl aga Gheorghie Asachi. Amândoi pretind, tot cu acele cuvinte, că, după ce Ștefan vodă s-a fost împins de către mumă-sa Elena de dinaintea zidurilor Neamțului, el și-a ascuns drumul prin căi lăturalnice "și, a treia zi după bătălie, au ajuns noaptea la satul Negrești pe râul Almaș. Turcii, după crunta lor biruință, se împrăștiesă, parte rămâind la tabără (la Războieni), parte prădând târgurile și satele de prinpregiur. Atunce Ștefan neașteptat iese din codruri, face un așa puternic atac asupra turcilor, încât, fără a le lăsa vreme de a se întruni, îi înfrânge și-i alungă. Numeroasă mulțime piere de sabie, alta se îneacă în Moldova și în Siret ș. a." [3]. Aceste nu s-au întâmplat niciodată. Ștefan vodă o dată s-a luptat cu turcii la Războieni și atunce a fost biruit. Niciodată n-a mai fost o a doua luptă tot la Războieni. Dacă s-au întâmplat așa, cum toți hronicarii țării și istoricii străini au păzit tăcerea cea mai absolută asupra a douei lupte de la Războieni, ei care scriu cu atâta amănunt întâia luptă? Cantemir a vrut să facă un roman, dlui aga Asachi, în entuziasmul său pentru principul autor și în lipsă de acturi mai autentice, l-a copiat întocmai. Suntem siguri că dl Asachi nu ne va lua rău însemnările noastre; după secerători fieștecare are voie de a spicui. Singurul nostru merit este norocita descoperire ce am făcut și descrierea cadrului întâi din istoria Moldaviei. de mai multe izvoare istorice, care d-sale i-au trecut din vedere. Ajutorat de dânsele, ne vom sili a arăta faptele de la Războieni atât de adevărat, cât cu putință; și așa îcepem:

Mohamed II, de mai multă vreme avea ochii țintiți asupra Moldaviei, a căreia putere din zi în zi creștea prin ostășeștile talente ale viteazului Ștefan. Prevăzând că acel stat născând va putea să fie o mare stavilă la planurile sale de izbândă, el hotărî să se folosească de prilejul războiului ce era atunce între Moldavia și Valahia și, dar, ca aliat al acestuia de pe urmă principat, el porni război asupra țării noastre. La sfârșitul anului 1474, o sută douăzeci de mii de turci, afară de urdia tătarilor și de oștile muntenești, sub povața lui Hadim Suleiman pașa, beglerbeg de Rumelia, după mărturisirea domnului de Hammer, cel mai bun general de atunce al Imperiei otomane, intrară pentru întâiași dată în Moldavia. Ștefan cel Mare, simțind că nu va putea birui un asemene vrăjmaș înfricoșat decât prin vicleșug, știu a trage armia turcească într-o pădure numită de otomani Agajdenici, adică marea pădurilor, pe apa Racovățul, lângă râul Bârlad. Puterile domnului Moldaviei erau alcătuite numai de patruzeci de mii de oameni, din care cea mai mare parte erau țărani cu coase și cu topoare, armele cele mai înfricoșate în mâna poporului, când îi adus în deznădăjduire. Pe lângă aceste patruzeci de mii moldoveni, mai erau încă două mii călăreți leși, trimiși într-ajutor de către Cazimir, riga Poloniei, și cinci mii săcui trimiși asemene de către Mătieș Corvinul, stăpânitorul Ungariei. La 17 ghenarie 1475, pe apa Racovățului, se dădu o bătălie insemnată. "Ștefan le-au ieșit (turcilor), zice Ureche vornicul, înainte, din sus de Vaslui, la Podul Înalt; pe care i-au biruit Ștefan vodă nu așa cu vitejia cum cu meșterșugul, că întâi au fost învățat de au fost pârjolit iarba peste tot locul de au slăbit caii turcilor cei gingași, și apoi, agiutând și puterea cea dumnezăiască, cum să vrea tocmi voia lui Dumnăzău cu a oamenilor; așea i-au cuprins pe turci o negură cât nu se vedea unul cu altul, și Ștefan-vodă tocmise puținei oameni, despre lunca Bârladului, ca să-i amăgească cu bucine și cu trâmbiță dând semne de război. Atuncea oastea turcească, întorcându-se la glasul bucinilor, împiedicându-i și apa și lunca, și acoperindu-i și negura, tăia și sfărâma lunca să treacă la glasul bucinilor; iar din dos i-au lovit Ștefan vodă cu oaste tocmită, în 17 zile a lui ghenari, unde nici era loc de a-și tocmirea oaste, nice de a să îndereptarea; ce așea ei în de sine tăindu-să, mulți au pierit, și mulți prinsără vii pedestrimea, ce și pe aceia pe toți i-au tăiet, unde mulți pași și sangiagi au pierit și pe feciorul lui Isac pașa, după ce l-au prins viu, l-au slobozit, și pușcile le-au dobândit și steaguri mai mult de o sută au luat. Dacă i-au bătut pe turci, au luat în gios de la Podul Înalt pen pădure și au ieșit unde purceade apa Smilii, în ținutul Tutovei; în legea lor au dat laudă lui Dumnezeu că s-au văzut ieșiți la lume. Iară Ștefan vodă pornitu-s-au după dânșii cu moldovenii săi și acei două mii de leși și au gonit pe turci pân' i-au trecut Sireatiul la Inășăști, unde să chiamă Vadul Turcilor și pân' astăzi, și acolo, diasupra Sireatiului, la movila cea mari a Tecuciului, au odihnit trei zile". În această campanie, una sută de mii de turci pieriră pe câmpul bătăliei sau în valurile Racovățului, a Bârladului și a Dunării. Patru pași muriră în deznădăjduita luptă, toată tabăra cu bogățiile sale, cu o sută de steaguri picară în mâinile moldovenilor. Leșele turcilor fură arse și din oasele lor se făcură mai multe movile, monumenturi trainice de slava și de vitejia strămoșilor noștri. Strikovski, istoriograf leșesc, spune că trecând prin Moldavia la anul 1575, adică tocmai o sută de ani după bătălia de la Racovăț, au văzut încă tot locul luptei alb de oase. Pe movilele ce acoperea oasele binecredincioșilor moldoveni, Ștefan a așezat trei cruci mari de piatră, care se află până astăzi. Ștefan, recunoscător pentru ajutorul dat de Cazimir, riga Poloniei, îi trimise treizeci și șase steaguri turcești, împreună cu patru pași robi; asămene daruri au trimis și lui Mătieș Corvinul și lui Sixt IV, papa Romei, lucru ce ne face să credem că domnul Moldaviei au primit de la înaltul pontif ajutoruri bănești, pentru ținerea războiului cu otomanii [4]. La această luptă, Ștefan, care știa a răsplăti curajul oriunde-l afla, boieri mai multe sute de țărani, care pe câmpul bătaliei se purtaseră mai bine decât mulți boieri ruginiți.

Toate puterile străine se bucurară de biruința câștigată de către moldoveni asupra turcilor. Roma serbă în toate bisericile pe Apărătorul Creștinătății, nume ce Ștefan își câștigase prin neobosita lui sabie. Mătieș Corvinul, în luna lui april 1475, trimise către domnul Moldaviei pe Gaspar de Hatvan, episcop de Stulwaisemburg, poftindu-l ca să urmeze un război început sub auspicii așa de fericite. Ștefan era silit să-l urmeze și fără de voia lui, căci Mohamed II, turbat de mânie pentru neștearsa rușine suferită de armele sale, hotărî o a doua campanie asupra Moldaviei, mult mai înfricoșată decât cea dintâi.

La înștiințarea pregătirilor ce făcea sultanul, Ștefan trimise un sol către Cazimir, care era atunce, în iulie 1475, la Dieta de Lublin; solul acela era poruncit să facă cunoscut rigăi Poloniei marile pregătiri ce făceau otomanii asupra Moldaviei și să ceară ajutor. La acea înștiințare, toată Dieta fu în tulburare; toți leșii și litvanii cereau ca riga să pornească îndată război asupra Porții. "Moldova, ziceau ei, este peretele Poloniei; interesul republicii cere ca să nu suferim ca acea țară să pice sub jugul turcilor". Toate fură în zadar. Cazimir IV era unul din acei domni carii, slabi și fără patriotism, aduc mai totdeauna și pieirea patriei lor și pieirea lor înșiși. El stătu două săptămâni la îndoială ce trebuia să facă și, cu toate aceste, curieri peste curieri veneau de la Ștefan, înștiințând republica în ce primejdie el se afla. Toată Dieta se sculă asupra rigăi. Voievodul de Cracovia, castelanul de Sandomir și marșalul țării îi ziseră însuși: "Neiertata nepăsare a tătâne-tău, a frate-tău și a ta ne-au adus în slăbiciunea de astăzi. Republica era odată în floare, puternică și cinstită; astăzi nici străinii, nici aliații noștri nu ne bagă în seamă. Provinciile noastre măresc staturile vecinilor noștri, și noi din zi în zi ne apropiem de pieire" [5]. Toate fură în zadar. Cazimir se mărgini de a trimite către sultanul soli, rugându-l ca să nu lovească pe domnul Moldaviei, care era, după pretenția leșilor, vasal Poloniei. Dar acești soli puseră atâta vreme întru a purcede și întru lunga lor petrecere în tabia otomană, încât se întoarseră în Polonia de-abia după un an, când toate erau trecute. Mohamed II, fără a băga de samă la propunerile solilor leșești, strânsese toate oștile sale; și cu o flotă de trei sute de vase, care cuprindea patruzeci de mii de luptători, a mers de a pus asedia înaintea cetății Caffa, în Crimeea, piață de căpetenie pentru negoțul Moldaviei și a genovezilor. Caffa pică în mâinile otomanilor la 4 iunie 1475 [6]. Acest oraș era, cum am zice, o parte a Moldaviei; căci, de la începutul principatului, genovezii, stăpâni ai Caffei, simțiră că nu se vor putea ține multă vreme în Crimeea, din pricina popoarelor barbare ce-i învecinau. Ei, dar, căutară a se uni cu moldovenii, nația cea mai puternică și mai policiată. Alexandru cel Bun fu cel întâi domn care se uni cu genovezii într-un țel comercial. Moldovenii, care din vremile cele vechi se îndeletniceau cu navigația pe râurile plutitoare ale Principatului, pe Dunărea, pe Nistru, privind bunătatea țărmurilor ce aveau pe Marea Neagră, începură a dura corăbii, dintâi pentru siguranța porturilor, pe urmă pentru un negoț întins. Așadar, prin aliația lor cu genovezii, moldovenii în puțină vreme avură o flotă destul de mare și de puternică ca să se poată întări pe Marea Neagră. Sub Ștefan cel Mare, mai ales, înrâurirea maritimă a Moldaviei fu așa de mare, încât domnii în titlurile lor se numeau stăpâni ai Mării Negre. Caffa se făcuse întrepozitul comerțului Răsăritului, ce se făcea atunce numai de genovezi și de moldoveni [7]. Mohamed II judecă, dar, foarte bine, că, luând Caffa, el lovea Moldavia tocmai în inima sa; și așa fu, că de atunce noi n-am mai avut, nu o flotă, dar măcar o corabie. După asaltul Caffei, toți neguțitorii moldoveni ce se aflau în oraș fură uciși prin porunca sultanului.

Cinci sute tineri nobili genovezi, care se mânau la Constantinopol pe corăbii turcești spre a fi înrolați în șirurile ianicerilor sau spre a sluji la scârnavele desfătări ale seraiului, se răscoliră în drum și, apucând corăbiile, se traseră în portul Cetății Albe, unde fură primiți foarte bine de pârcălabul moldovenesc. La auzul acelei răscoale a genovezilor și a bunii priimiri ce li se făcuse de către ocârmuitorul Akermanului, Mohamed II nu-și mai putu stăpâni mânia. El trimise îndată în Basarabia o parte a armiei sale, care luă prin capitulație orașul ce slujise de azil fugiților de la Caffa.

La apropierea armiei turcești, Ștefan, simțindu-se în neputință de a sta împotriva ei, se trăsese înlăuntrul țării, așteptând ajutor de la leși; dar, când văzu că Cazimir făgăduia și nu ținea nimică, el merse numai cu puterile sale, luă iarăși Cetatea Albă și trase sub ascuțișul sabiei tot garnizonul turcesc. La auzul acestei nouă biruințe, mânia lui Mohamed II nu mai avu margini. La începutul anului 1476, el chemă la arme toate puterile Europei și ale Asiei, hotărât ca să sfarme un vrăjmaș ce singur îi arătase că și otomanii puteau fi biruiți. În zadar Ștefan ceru încă o dată ajutoruri de la Cazimir. Acest rigă ticăit se mulțumi, ca și întâia dată, de a trimite pe Martin Vuroțiemoviețki, castelan de Cracovia, sol la sultanul poftindu-l să nu se pornească asupra Moldaviei. Dar solul întâlni în drum toată armia otomană, care și ajunsese la Varna. Mohamed răspunse la propunerile leahului că cea mai de pe urmă a sa condiție de pace era ca domnul Moldaviei să se facă birnic Porții, să deie cetatea Chilia împreună cu tinerii genovezi care scăpase în Akerman. Ștefan împingând aceste condiții înjositoare, armia otomană nu mai întârzie de a intra în Principat [8]. Iar Cazimir, la auzul că sultanul nu-i primise propunerile de pace, jertfi Moldavia și înseși interesurile patriei sale, netrimițând nici un ajutor lui Ștefan și poruncind numai ca oștile Podoliei și a Belțului să stea de strajă la marginea Poloniei [9]. Mohamed II, ajutat de Radul III, domnul Țării Muntenești, nu mai întârzie a trece Dunărea peste cinci poduri. În zadar Ștefan vodă se nevoi a opri pe turci să treacă acel râu apărător al Moldaviei; toate îi fură cu neputință. Puterile otomanilor erau prea mari. Și, spre mai mare nenorocire, turcii intrau în țară pe de o parte și tătarii pe de altă parte. În o asemene grea împrejurare domnul dădu cale deodată turcilor și se apucă de tătari, pe care, biruindu-i, îi goni până dincolo de Nistru. Ștefan era de socotință ca să lovească și chiar pe sultanul însuși. Dar boierii chemați la sfat, văzând nenumăratele puteri a vrăjmașilor, au fost de socotință ca, deocamdată, să le lase șesul slobod, că doar i-ar putea trage la locuri strâmte, unde să le fie cu neputință de a-și întinde puterile și, prin urmare, să le fie și fuga mai grea. Atunce tot șesul fu părăsit; bătrânii, femeile, copiii și averile cele mai scumpe fură ascunse în cetăți, în păduri sau în peșterile Carpaților. Familia și muma lui Ștefan vodă, împreună cu cuviosul mitropolit Teoctist și cu visteria țării se așezară în Cetatea Neamțului, apărată de un mare garnizon și întărită de oameni și de natură. Iar Voichița, doamna lui Ștefan, fata lui Radu III, a unui domn creștin care, prihănind legăturile de prieteșug, de rudenie, de religie, se lupta fără de rușine în șirurile otomanilor împrotiva ginerelui său și a unui popor creștin și tot de un sânge, fu izgonită cu defăimare de către viteazul său soț și trimisă lângă apostatul său părinte.

După ce toate s-au fost pus în siguranție, Ștefan nu mai întârzie de a-și pune în lucrare planul, unul din cele mai frumoase a geniului său; prin porunca sa, toată Țara de Jos fu pustiită, grâiele, sămănăturile, iarba fură arse, pentru ca armia vrăjmașilor într-o țară îmbelșugată să sufere toate chinurile foametei și ale lipsei. Pe de altă parte, despărțituri de oșteni moldoveni îi strâmtorau de pe laturi; și numai în aceste harțaguri otomanii pierdură treizeci de mii de ai lor.

Măcar că armia dușmanilor suferea toate grozăviile războiului, pentru că pe de o parte din zi în zi se împuțina prin lovirile lăturalnice a moldovenilor, iar pe de altă parte lipsea hrana trebuincioasă oamenilor și cailor, fiindcă toate locurile pe unde trecea erau arse și pustiite și că o furtună cumplită împrăștiase pe Marea Neagră toată flota care îi aducea provizii și muniții, totuși Mohamed II, împins de setea răsplătirii, se înainta grabnic înlăuntrul țării, urmând țărmurile Siretiului. Așa el ajunse pe apa Moldaviei, la un loc care pe urmă se numi Valea Albă sau Războienii. Acest loc, așezat în strâmturi, era foarte nepriincios oastei turcești, pentru că nu-și putea întinde numeroasa cavalerie, partea cea mai de căpetenie în armiile otomanilor. Ștefan cel Mare, care de mult aștepta un prilej bun, se folosi de poziția locurilor și, la 26 iulie 1476, în zori de zi, începu bătălia de la Războieni, bătălie neuitată de poporul Moldaviei. Înainte de a începe lupta, viteazul domn și-a pedestrit toată călărimea, ca nimene să nu poată gândi la fugă, și deodată ca fulgerul ieși din pădurile dese ce împrejura pe atunce locurile Războienilor. Ianicerii, deprinși de a lua cu sabia goală pozițiile dușmănești și obicinuiți la locuri largi, se speriară deodată de focul moldovenilor, care îi ajungea din toate părțile codrului; toți se aruncară la pământ, nevrând a se supune nicidecum la poruncile căpeteniei lor, segban-bași Mohamed, aga de Trapezunta. Mohamed II, văzând aceste, strigă: "Mișeii, cum au picat de grabă, așa trebuie să se lupte cineva?" Își ia pavăza în mână, dă pinteni calului și se aruncă cel întâi în codru. Ianicerii, îndemnați de pilda sultanului, se scoală de la pământ și toți se iau după dânsul. Moldovenii și turcii își sfădesc mai multă vreme cinstea biruinței. De la răsăritul soarelui și până în de sară, războiul ținu neînfrânt de ambe părțile [10]. În sfârșit, otomanii, adăugându-se cu oaste proaspătă, au obosit bieții moldoveni, neavând ajutor de nicăiri; biruința îi părăsi. "Moldovenii, zice vornicul Ureche, au picat, nu fieștecum, ce până la moarte se apăra, nice biruiți din arme, ce stropșiți de mulțimia turcească; au rămas izbânda la turci, și atâta de mulți au pierit, cât s-au nălbit poiana de trupurile celor pieriți unde au fost războiul; și mulți din boiarii cei mari au picat, și viteajii cei buni au pierit cu totul atunce, și fu scârbă mare în toată țara și tuturor domnilor și crailor de pinpregiur, dacă au auzit că au căzut moldoveanii sub mâna păgânilor". În zadar Ștefan se aruncă în mijlocul vrăjmașilor, ca doar ar reîntocmi lupta; el pică de pe cal jos. Boierii, deznădăjduind de biruință, se strânseră pimprejurul domnului lor, îi făcură un zid cu piepturile lor și-l traseră în fugă, fără voia lui. Ștefan, gonit de turci, numai cu o mică suită, merge toată noaptea; în zori de zi ajunge înaintea Cetății Neamțului și poruncește ca să i se deschidă porțile. Maică-sa, doamna Elena, la auzul desfacerii moldovenilor, care vestea robia patriei, se înarmează cu un curagiu mai presus de sexul ei, oprește pe fiul său să intre în cetate și, înfățoșindu-se deasupra zidurilor, îi zice aceste cuvinte, neșterse din aducerea-aminte a fieștecărui bun moldovan: "Ce, trebuie să te văd astăzi întors de la război, fără să fii întovărășit de biruință? Pentru întăiași dată, fiiule, mi-ai înșelat nădejdile, uitat-ai oare că porți nume de viteaz? Fugi departe dinaintea me și să nu te întorci decât biruitor. Mai bine-i să te știu mort de mâna dușmanului, decât să văd că ți se impută drept defăimare că o femeie ți-a scăpat viața".

Aceste cuvinte deșteaptă în inima domnului curajul deznădăjduirii. Întovărășit de douăsprezece mii moldoveni care mai rămăsese încă de la măcelăria de Războieni, el se întoarce de la cetate mai iute încă decât venise și aleargă să-și spele rușinea [11].

Aici începe însă deosebirea noastră. Cantemir și cu aga Asachi pretind, cum am arătat mai sus, că Ștefan, de la Cetatea Neamțului, s-a dus drept la Războieni, unde găsind pe turci i-a biruit de tot. Toți istoriografii străini și hronicarii țării, adică vornicul Ureche, logofătul Miron și mai ales hatmanul Ioan Neculce, sunt de o altă socotință, mult mai adevărată, de vreme ce se potrivește și cu inscripția de la mănăstirea Războienilor, care se va arăta mai jos.

După mărturisirea tuturor istoricilor, atât străini cât și pământeni, după fugirea lui Ștefan vodă, "turcii s-au întors spre Suceava și au ars târgul, și apoi s-au învârtejit înapoi, prădând și arzind țara" [12]. Hotinul însuși fu asediat, dar în zadar; mai multe sate însuși a Podoliei leșești fură arse, fără ca Cazimir să-și iasă din vinovata sa apatie [13]. După aceea, zice hatmanul Ioan Neculce, care decât toți hronicarii arată mai cu amănuntul întâmplările venite în urma luptei de la Războieni, "împaratul turcesc au venit cu toată puterea lui la Cetatea Neamțului și au suit pușcele deasupra unui munte pe dispre Moldova și au început a bate Cetatea Neamțului foarte tare. Iar pe acea vreme era închis un neamț în cetate și văzând că bat cetatea au zis păzitorilor să spuie mumei lui Ștefan să-l sloboadă de la închisoare, de la temniță, pe dânsul, că el va mântui cetatea de acel greu. Deci slobozindu-l pe acel neamț de la închisoare, s-au și apucat de au îndreptat pușcele din cetate asupra turcilor unde sta acolo în munte de avea nevoie cetatea și au și lovit în gura unii pușci turcești de au sfărmat-o și au început a bate în corturile turcilor, cât și bindul de la cortul împărătesc l-au sfărmat. Deci n-au mai putut sta turcii întru acel munte, de unde avea cetatea nevoie, ce numai au căutat a se da în lături de la acel loc. Iar Ștefan vodă, mergând de la Cetatea Neamțului în sus spre Moldova, au mers până la Voroneț, unde trăia un părinte săhastru, pe nume Daniil, și bătând Ștefan vodă în ușa săhastrului să se descuie, au răspuns săhastrul să aștepte Ștefan vodă afară, până își va istovi ruga. Și, după ce ș-a istovit ruga, săhastrul a chemat pe Ștefan vodă în chilie, și s-a ispoveduit Ștefan vodă la dânsul; și a întrebat Ștefan vodă pe săhastru, ce va mai face, că nu poate să se mai bată cu turcii, închina-va țara la turci sau ba? Iar săhastrul i-a răspuns să nu se închine, că războiul este al lui [14]. Numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul acela. Deci au și purces Ștefan vodă în sus, pe la Cernăuți și pe la Hotin, și au strâns oaste feluri de feluri de oameni, și au purces în jos. Iar turcii, înțelegând că va să vie Ștefan vodă cu oaste în jos, au lăsat și ei Cetatea Neamțului de a o mai bate și au început a fugi spre Dunăre. Iar Ștefan vodă a început a-i goni în urmă și a-i bate, până i-a trecut de Dunăre. Și întorcându-se Ștefan Vornicul Ureche, împreună cu Costineștii, asemene zic că, "după poticala lui Ștefan vodă ce au pierdut războiul, de sârg au strâns oaste ce-au putut degrabă, și s-au dus după turci și i-au agiuns trecând Dunărea, în vreme de miazăzi, și, lovindu-i fără veaste, i-au spăriat de au plecat a fugi, lăsând plianul și tot ce au fost prădat, iară Ștefan vodă le-au luat plianul tot și s-au întors înapoi cu izbândă".

"În goana turcilor, zice Cantemir, Ștefan câștigă însuși cortul împărătesc a sultanului și avu slava să biruiască pe acel împărat care era odinioară groaza lumii, și acum fusesă prea fericit că putu să scape teafăr la Adrianopol, întovărășit numai de o mică suită" [16].

De această bătălie pomenește și o scriere grecească foarte rară astăzi și de care ne-am mai folosit încă o dată (vezi Arhiva, pagina 13). În această carte numită Na sĚnwyiV diajwn storiĘn la prilejul campaniei întreprinsă de Baiazet, la anul 1484, se zice: âO d soultn MpagiazthV ame jousta a° ĎpÖge at tÖV MoldolacaV. Ka° pÖre t© Kel°, t© 'Asprastron, a° Řjere tÓn acmalws°an eV tÓn plin. âO de PogdnoV prÄhn ueĚthV (?) ame plemon m t©n soultn Mecemthn a° nhseton: a° atluse polÍ jouston p© toÍV ToĚrouV, a° di toĐto ĎpÖge at' aÎtoĐ MpagiazthV.

De această carte sunt mai multe ediții, unele mai depline, altele mai scurtate. Într-o traducere românească veche, care se găsește la dl căminariul Gherasim Hâncul, in folio, la cap al 219, în împărăția lui sultan Baiazet, fiiul lui sultan Mehmed, se găsește asemene: "Iar în al doile an de împărăția lui, făcut-au cale cu oști grele spre țara Moldovei și s-au lovit cu Ștefan voivod, domnul Moldovei, și și-au dat război foarte iute; și se sprijiniră vetejii moldoveni de n-au putut străbate turcii mai înlăuntrul țărei, fără numai ce au apucat de au robit satele pe margini, de la Cetatea Albă și de la Chilie, iar mai mult nu putură. Și pricina era căci domnul Moldovei și cu moldovenii s-au fost bătut cu sultan După desăvârșita fugire a neprietenilor din țară, Ștefan cel Mare puse să strângă trupurile moldovenilor morți, în câmpul cinstei pentru patrie și lege. Oasele lor fură îngropate cu mare pompă în mai multe movile ce se văd și astăzi. Iar locul unde s-a dat crunta bătălie se numi de atunce Războienii sau Valea Albă, pentru că era înălbit de oasele strămoșilor noștri. Când pacea se așeză în țară pentru o mică vreme, Ștefan se folosi de acel scurt repaos spre a zidi în acele locuri mănăstirea Războienii, cu următoarea inscripție slavonească ce se află deasupra ușii și pe care noi o alăturăm aice, într-o traducție românească, făcută de p. Ieromonahul Isaia.

INSCRIPȚIA PIETREI DE LA RĂZBOIENI "În zilele bine-credinciosului și de Hristos iubitoriului domn Ioan Ștefan vv, cu mila lui Dumnezeu domn pământului Moldovii, fuiiul lui Bogdan vv, în anul 6984, iar al domniei lui 20 anul curgând, s-au rădicat puternicul Mohamed, împăratul turcesc, cu toate puterile oștilor sale ale Răsăritului; încă și Basarab vv, chemat fiind la război, au venit cu dânsul cu toate puterile pământului lui. Și au venit să robească și să iaie pământul Moldovii și au ajuns până aice, la locul ce se cheamă Valea Albă, și noi Ștefan vv, cu fiiul nostru Alexandru, am ieșit înaintea lor aice și am făcut cu dânșii mare război în luna lui iulie, în 26 de zile. Și după slobozirea lui Dumnezeu biruiți au fost creștinii de păgâni și au căzut aice multă mulțime din ostașii Moldovii. Atunce au luat și a tria parte din pământul Moldovii, despre ceea lature [17]. Mehmet împărat, tatăl acestui împărat a lui sultan Baiazit, și l-au înfrânt moldovenii foarte rău și i-au tăiat oastea cât abia au scăpat împăratul cu o samă de oaste în vase peste Dunărea. Deci sultan Mehmed au lăsat cuvânt la moarte să se facă răscumpărare despre moldoveni sângelui turcilor ce s-au vărsat și rușinii ce i-au făcut. Pentru aceea venisă fii-său, sultan Baiazit, și alta n-au putut face nimică, fără cât au lovit marginea de au luat o samă de robi, precum mai sus am arătat".

Pentru aceea, bine au voit Ioan Ștefan vv, cu a sa bună vrere, și au zidit biserica aceasta întru numele arhistratigului Mihail, și întru rugăciunea luiși și a doamnei sale Maria și fiilor săi Alexandru și Bogdan, și întru pomenirea și pentru sufletele pravoslavnicilor creștini, care aici au pierit. În anul 7004, iar a domniei lui anul 40 curgând, luna lui noiemvrie, în 8 zile".

Aceste au fost împrejurările bătăliei de la Războieni, bătălie cruntă în care a curs sângele cel mai scump al Moldaviei, bătălie neștearsă din aducerea-aminte a românilor. Iar cât pentru campania făcută de Baiazit II, la anul 1484, fiindcă este scrisă pe larg de toți istoriografii străini și pământeni, și că isprăvile ei sunt foarte mici și cunoscute, apoi nu ne vom întinde și cu povestirea ei. Datoria noastră a fost să așezăm bătălia de la Războieni în tot adevărul; aceasta am făcut-o după putință, nepuind nimică de la noi și neprimind decât fapte autentice, însemnate de cei mai vrednici de credință istoriografi. Alții au descris și vor descrie aceste întâmplări mărețe cu mai multă pompă, cu mai frumoase văpsele; dar nici unul nu ne va întrece în iubirea pentru adevăr. Septembrie, 1840.


[1] Extract din Istoria Moldaviei ce se compune de către redactorul Arhivei.

[2] Vezi Historie ottomane, tom. 1, p. 137. Baiezet II,

[3] Vezi Historie de l'Empire ottoman, tom. 1, p. 139

[4] Hammer, Geschichte des Osmanischen Reichs, T. 1, p. 523; Fessler, Geschichte der (...)

[5] Vornicul Ureche și logofătul Miron Costin.

[6] Hammer, T. 1, p. 524.

[7] "Des que les Moldaves se joignirent par confédération avec les Genois, ils firent construire des vaisseaux de mer et se declarerent maîtres de la Mer Noire. C'est ce qu'on trouve dans leurs titres: "princes souverains de la Moldavie, maîtres de la Mer Noire". L'impératrice Cathérine II, durant la premiere guerre contre la Porte, fut convaincue de cette vérité par le comte Feldmaréchal Romanzof, qui avait eu l'ordre d'examiner les droits de la Moldavie sur la Bessarabie et la Mer Noire. Etienne-le-Grand a senti qu'une marine militaire devait avoir pour base une marine marchande. L'abondance de ses munitions navales, le volume et la qualité de ses productions l'appelaient a une navigation plus vive et plus étendue. Il connut la marche naturelle des choses, il tourna ses premiers regards a des navigations lucratives qui auraient formé une armée, maintenu le commerce et multiplié des escadres qui ne pouvaient manquer ni d'instruction, ni d'expérience. C'est ainsi que les Moldaves resterent maîtres de la Mer Noire jusqu'a la prise de Constantinopol par le Sultan Mohamed II, qui fondit bientôt apres sur la Crimée, chassa les Génois de Caffa et commença la guerre contre les Moldaves". Vezi: Fragments de L'état de la Moldavie depuis qu'elle a été démembrée de l'Empire romain, jusque et compris le regne de Stephan, dernier prince indépendant de Moldavie, scrise în l. franceză de dl de Balș. Manuscript.

[8] Hammer, p. 527.

[9] Miron Costin.

[10] Hammer, T. 1, p. 528 și 529. Vornicul Ureche.

[11] Cantemir, t. 1, p. 138 și 139. Carra, Histoire de la Moldavie, p. 37 și 38. Ștefan vodă cel Bun, bătând turcii la Războieni, a mers să intre în Cetatea Neamțului, și fiind mamă-sa în cetate nu l-a lăsat să intre, și i-a zis că "pasărea în cuibul său piere. Ce să se ducă în sus să strângă oaste, că izbânda va fi a lui". Și așa, pe cuvântul mâne-sa, s-a dus în sus și au strâns oaste. Aceste le zice hatmanul Ioan Neculce în Letopisețul său.

[12] Vornicul Ureche. Miron Costin. Engel, p. 142, Hammer, p. 530.

[13] Engel, idem.

[14] Și necrologul lui Ștefan cel Mare, tipărit în broșura I a "Arhivei", p. 50 și 51, pomenește de această întâmplare: "Au nu vă aduceți aminte că în noaptea cea despre bătălie, la acel om care lepădându-se de lume și de poftele lumești, în pustiu, numai spre a lui Dumnezeu laudă se închisese, în acel loc, zic, necălcat de urme" ș. c. vodă s-a apucat de a făcut mănăstirea Voronețul și a pus hramul Sfântul Gheorghe" [15].

[15] În adevăr, Ștefan vodă zidi pe urmă mănăstirea Voronețului, precum mărturisește următoarea inscripție ce se află la începutul pomelnicului vechi din acea mănăstire în limba slavonă: "Cu voința Tatălui și cu sporirea Fiiului și cu lucrarea Sfântului Duh, Ioan Ștefan vv, fecior lui Bogdan vv, au început și au săvârșit această sfântă biserică întru numele sfântului și slăvitului marelui mucenic și purtătorului de biruință Gheorghe, lângă părâul ce se chiamă Voronețul; și au zidit-o în anii de la zidirea lumii 6996, iară de la Hristos 1488, în al 32-lea an a domniei Măriei-sale".

[16] Histoire de l'Empire Ottoman, vol. 1, p. 139.

[17] Subt a treia parte a Moldovei despre ceea lature, Ștefan înțelage orașele de pe țărmurile Mării Negre.