Astronomul și doftorul

(Redirecționat de la Astronomul şi doftorul)
Jump to navigation Jump to search
Astronomul și doftorul
de Nicolae Gane


Vestea despre țara Moldovei mersese odinioară departe pănă în țările cele mai depărtate de la apus. Se zicea cum că grâiele rodesc în pământul ei atât de mult, încât oamenii nu dovedesc să le strângă în girezi; că vinul din podgorii curge în pârăie, încât oamenii, nemaiavând ce face cu el, îl uită cu anii în pivnițe pănă ce putrezesc doagele și cercurile poloboacelor și rămâne vinul în cămeșa lui; că oamenii sunt blajini și primitori, neștiind ce-i cumpăna și măsura în ale traiului, și că la masa fiecăruia este totdeauna loc pentru zece.

— Acolo e de noi! zise un astronom cătră un doftor dintr-un oarecare târg depărtat de la apus.

Astronomul, deși om învățat, se uita de mult timp la ceri, însă ceriul îndărătnic nu-i trimetea mană ca în vremea lui Moisi; iar doftorul, om nu mai puțin învățat, aștepta bolnavii care nu veneau, nu doar că bolnavi n-ar fi fost, dar pentru că alții mai norocoși în meseria lui îl luase pe dinainte.

Ei se sfătuiră să vie în țara cea multlăudată a Moldovei, sperând că acolo se vor îmbogăți cu ușurință. Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări, și mai pe jos, și mai în căruță, ca oamenii subțiri la pungă, căci pe atunci nu se visa încă de drum-defier, și astfel ajunseră după lung drum și osteneală la hotarul țării.

Era toamna, pe când, vorba ceea, gospodarii își numără bobocii, iar rândunelele își caută de drum. Nu departe de hotar se vedea un sătulean înecat în fumul ce ieșea de prin ursoaice , sămn că pretutin

dene fierbeau oalele la foc, căci era înspre sară, pe când oamenii se pregătesc de-ale mâncării și odihnei. Călătorii intrară în cea dintăi casă din marginea satului, unde locuia Niță Blehan. Niță îi primi după obicei cu inima deschisă și fără să-i întrebe cine sunt și de unde vin. Femeia lui priveghea oalele la foc, și cinci copii în jurul ei, hârjoninduse între dânșii, trăgeau din vreme în vreme cu ochii la strachinile de pe masă.

Masa, așăzată în mijlocul odăii, era joasă, pe trei picioare, și pe dânsa fumega o cogemite mămăligă mai mare decât pălăria astronomului, încunjurată de trei strachini: una cu slănină, alta cu varză și a treia cu ardei. Femeia așeză apoi pe masă oala de la foc, în care pregătise un minunat borș cu fasole amestecat cu ceapă, a cărui aburi îmbătau mirosul nerăbdătorilor copii.

Poftim la masă! zise Niță străinilor ce stăteau la o parte privind cu curiozitate prânzul țărănesc.

Astronomul făcu o mișcare pentru a se apropia de masă, dar doftorul îl opri de poala surtucului în loc.

— Foarte mulțămim! răspunse acesta. Suntem sătui, chiar adinioarea am mâncat.

Românul niciodată nu respinge străinul de la masa lui, dar nici are obiceiul să-l poftească de două ori. Astfel Niță, fără a-i îndemna mai mult, se puse cu familia roată împrejurul mesei și, cât ai bate în palme, mămăliga cea mare se făcu nevăzută și împreună cu dânsa borșul, slănina și celelalte; iar doftorul se uita la dânșii cu ochi plini de mirare și se afla într-o mare neliniște.

— Îi vezi? șopti astronomului la ureche, toți au să moară la noapte.

— Cum se poate?...

— Îți jur pe diploma mea de doftor. Ei s-au îndopat cu atâtea mâncăruri grele și nemistuitoare, încât punga stomacului lor, umflându-se peste măsură, are să producă sau o paralizie a creierilor, complicată cu intoxicație de sânge, sau o hypertrophie a inimii; și una și alta sunt boale grabnice și fără leac.

— Așa trebuie să fie negreșit... d-ta ești doftor și le știi aceste, răspunse astronomul plecându-și capul.

— Ascultă-mă, urmă doftorul; să nu cumva să ne culcăm cu dânșii în odaie în astă-noapte, căci mâni dimineață o să fim învinovățiți că i-am otrăvit.

— Bine zici.

Niță, după ce mântui de ospătat, își șterse mustețele și-și aprinse luleaua, cu aerul mulțămit a omului ce și-a îndestulat pofta mâncării.

— Nevastă, zise el, pregătește așternut pentru musafiri: d-nealor sunt osteniți și vor să se odihnească.

— Foarte mulțămim! răspunse din nou doftorul. Noi ne vom culca afară pe prispă, căci suntem siliți să plecăm de cu noapte, și nu voim să vă stricăm somnul la pornirea noastră!

— Nu vă sfătuiesc să vă culcați afară, băgă de samă Niță. Am semne că la noapte o să vremuiască, o să fie furtună cu ploaie și ninsoare.

— Auzi? zise doftorul cătră astronom.

— Ba că chiar! Eu n-am să știu de va fi vreme bună sau rea... Doar au trecut equinoxele toamnei și putem zice că suntem în calea orbitei aproape de perihelie, astfel că după paralaxa soarelui, nu se poate ca în astă-sară să fie vreme rea.

— Așa trebuie să fie, negreșit. D-neta ești astronom și le știi aceste, răspunse doftorul plecându-și capul la rândul său.

Ei se culcară deci afară. Vremea era bună de cu sară; stelele sclipeau nenumărate pe ceri, dar într-un târziu pe la cântatul cucoșului se stârni deodată un vânt din crivăț, căptușit cu lapoviță, încât învățații călători se treziră din somn degerați ca vai de ei. În zadar se învăleau ei cu mantalele prin care ploaia străbătea drept dragul; în zadar se adăposteau sub streașină, în dosul casei, după poiată, vântul îi învăluia din toate părțile și-i ardea la inimă.

— Să batem la ușă să ne deschidă, căci o să perim afară, zise astronomul.

— Dar cine dracul ne va deschide, răspunse doftorul, nu știi că ei sunt morți înlăuntru?

— Ai dreptate, nu mă gândisem la aceasta. Dar iată că un zgomot neașteptat se aude înlăuntrul casei; ușa scârțâie în țâțâni, se descihde, și Niță, în cămeșă, cu capul gol și desculț, se înfățișează străinilor care se uitau la dânsul spărieți ca la ducă-se pe pustii.

— Intrați în casă, zise el, nu v-am spus c-o să vremuiască? de ce nu m-ați ascultat.

Se vede că boala încă n-a făcut «criză», gândi în sine doftorul.

Ei intrară înlăuntru, se încălziră, adormiră și a doua zi, deșteptându-se, văzură cu mirare pe toți bine sănătoși; femeia pregătea mâncarea la foc, copiii zburdau veseli prin casă, iar Niță ședea liniștit pe laiță cu luleaua între dinți.

— Bună dimineața! zise el. Așa-i că tot e mai bine în casă decât afară?

— Așa este, răspunse doftorul, dar ia spune-mi te rog, totdeauna ospătezi d-ta mâncări de-acele ce am văzut ieri pe masă?

— Totdeauna, căci nu avem de altele.

— Și n-ai fost bolnav niciodată?

— Ba da; o dată, mi-aduc aminte că mi-am răsucit un picior venind cu carul din pădure; însă moș Trohin mi l-a tras la roată și mi l-a îndreptat. Altă dată m-a durut o măsea pe care mi-a scos-o fierarul din sat cu cleștele. Apoi mai am câteodată vătămătură, știi care o are tot omul, dar aceea nu-i boală la noi.

— Doftorii de la spițărie n-ai luat niciodată?

— Spițărie!... Să mă ferească Dumnezeu! Doar nu mi s-au urât zilele. Spițeria mea e cuptorul. Când m-apucă vătămătura, beau un pahar de rachiu și mă culc pe cuptor, și, după ce mă încălzesc bine pe o parte, apoi mă întorc de mă încălzesc pe cealaltă parte, și a doua zi dimineață mă scol teafăr ca dintăi.

— Ciudat! zise doftorul cu un aer gânditor.

Apoi astronomul, apropiindu-se de Niță, îl întrebă la rândul lui:

— Ia spune-mi, mă rog, de unde ai știut că o să se strice vremea astă-noapte?

— Iaca vorbă!... Orișicine hrănește un porc în poiată, trebuie s-o știe aceasta.

— Ce fel?

— Apoi da!... La noi e cunoscut că mascurul când vine de la câmp cu un pai în gură, vremea o să se schimbe în furtună. Aceasta o știm din buni și străbuni și niciodată nu ne-am înșelat.

— Ciudat!... adaose astronomul.

Apoi, după ce cugetă câtva timp, se întoarse cătră tovarășul său și-i zise:

— Frate! știi ce?... Să nu mergem mai departe să ne pierdem vremea. Într-o țară unde cuptorul ține loc de spițărie, și mascurii știu mai mult decât astronomii, n-avem ce căuta.

— Ai dreptate, răspunse celalalt.

Astfel învățații călători care veniseră așa de departe, spre a se îmbogăți în Moldova, se întoarseră de la hotar.

(Convorbiri literare, anul VIII, nr. 11, 1 februarie 1875)