Asfodela
Pe culme trei coloane de porfir
Și printre ele cerul până ‘n zarea
Întinsă de lumină ca un fir,
Și — ca o lespede — departe, marea.
Încremeniți, toți munții violeți.
Nici un copac și văi pustii de apă.
Iubită și de morți și de poeți,
O asfodelă printre stânci ce crapă.
O asfodelă singură stă scut
Și tainei și credințelor surpate,
Cu rădăcina prinsă în trecut,
Ea înflorește în eternitate.
Barbar, venit aicea să mă-nchin,
Din tot ce-a fost am mai găsit o floare.
O las să înflorească. Și senin
Reiau toiagul vremii călătoare.