Ascanio și Eleonora

(Redirecționat de la Ascanio şi Eleonora)
Jump to navigation Jump to search
Ascanio și Eleonora
de Nicolae Filimon


Prolog

Castelul De Rosenberg

Castelul de Rosenberg este situat în una din cele mai frumoase cîmpii ale Tirolului bavarez.

Fațada principală este dominată de doi munți carii, prin înălțimea cea colosală și diferita vegetație ce îi acopere, reprezintă mai toate climele globului pămîntesc: de la căldura tropicală ce face să înflorească portocalul și naramzul, pînă la frigul și zăpezile ce reprezintă natura în dezolațiune.

În partea opusă are un parc adornat de cei mai frumoși arbori ai climelor calde și de florile cele mai alese și mai odorifere din tot universul. Pe marginea acestui parc curge giganticul fluviu Innul care, prin zgomotul undelor sale ce formează o mulțime de cataracte și cascade îngrozitoare și prin rozele sălbatice și sălciile plîngătoare ce împodobesc marginile albiei sale, reprezintă, într-un chip misterios și încîntător, tot ce are natura mai frumos și teribil în poezia sa.

Pe o stîncă de granit, udată de capricioasele unde ale maiestosului fluviu, este clădit un pavilion chinezesc cu două etaje, din a căruia înălțime cineva poate privi și admira feerica panoramă a acestui cadru delicios. În fine, pozițiunea aceasta este atît de belă și variată, că proza și versul nu pot să dea o idee esactă despre dînsa; chiar penelul superbului Paul Rembrandt[1] s-ar umili înaintea atîtor frumuseți inefabile și n-ar cuteza să le reproducă.

Întrebați pe turiștii englezi, pe acei oameni stravaganți ce își pun viața în pericol ca să se suie pe creștetul celor mai nalți munți ai globului și să admire dupe înălțimea lor frumosul joc de ape al cascadelor, efectele de lumină ale lunei și umbrele multiforme ale frunzelor agitate de violentul Boreas, și ei vă vor spune că pozițiunea castelului de Rosenberg este una din cele mai frumoase ce poate oferi turistului frumoșii munți ai Tirolului.

Să lăsăm această descripțiune și să venim la subiectul nostru.

Într-o zi mă aflam în pavilionul de care vorbii și mă ocupam cu jurnalul meu de călătorie; dar, pe cînd mă sileam să pui în ordin diferitele note de călătorie, scrise pe niște mici bucăți de hîrtie, simții că nu mă aflu singur în camera mea. Întorsei privirea și văzui pe primul vînător al baronului, stînd lîngă ușă cu fața zîmbitoare ca a unui adevărat tirolian:

— Bună ziua, bravul meu Ferdinant, îi zisei zîmbindu-i cu bunătate.

— Foarte mulțumesc, domnul meu, răspunse vînătorul.

— Cum te-ai purtat la vânătoarea de astăzi?

— De minune! Am avut o fortună de bastard[2]: doi cerbi, patru căprioare, cinci vulpi și zece iepuri!…

— Bravissimo, domnule Ferdinant, ai făcut o bravură demnă de a fi scrisă în analele vînătoriei cu litere de aur; fără a mai adăuga și maniera ta de a raporta, care seamănă ca două picături de apă cu: veni-vidi-vici din comentariile lui Iuliu Cezar.

— În adevăr, succesul meu de astăzi mi-a rădicat mult creditul între camarazii mei, căci noi ăștia, muntenii, ținem foarte mult la vînătoare.

— O știam aceasta din lectură, dar acum m-am încredințat și mai bine din trăsurile feței tale, care seamănă întocmai cu ale lui Guglielm Tell, triumfător în contra lui Gessler[3].

— Mulțumesc de comparațiune, dar între un sîrman vînător și eroul din Unterwalden este o mare diferință: acela și-a liberat patria de opresiunea casei de Habsburg, pe cînd eu îmi pierz timpul rădicînd viața unor animale inocente.

— Pe cît privește timpul de acum, ai dreptate; nu era însă tot astfel și pe la 1808. Atunci tirolienii erau bravi, căci trimitea pe fiecare zi cîte două-trei sute de francezi să bea apă din undele Stixului.

— S-au dus acei timpi.

— Ei pot să se mai întoarcă. Dar să lăsăm acestea; ce noutăți ai de la baronul?

— Bine că mi-ai adus aminte. Tiii!… Da nerod sunt!

— De ce, domnule Ferdinant?

— Auzi acolo de ce, fiindcă venisem să-ți aduc o leteră de la baronul și, în loc să-mi împlinesc datoria, m-am apucat să vorbesc de secătura de vînătoare.

— Și eu ți-am ajutat; prin urmare suntem chit, nu este așa?

În timpul acesta Ferdinant scoase letera din portofoliu și mi-o dete cu respect; iar dupe aceea se retrase, promițîndu-mi o friptură bună de căprioară.

Citii letera cu multă plăcere, căci recunoscui într-însa inima cea escelentă a bunului baron de Rosenberg.

Iată ce-mi scria el:

„Iubitul meu amic,

Plecarea ta cea repentină mi-a cauzat o mare închietudine. Toată ziua aceea te-am căutat ca un smintit prin parc, prin munți și pe la stabilimentul de băi, căci cată să-ți spun adevărul, te iubesc foarte mult.

Cînd mă gîndesc la întrevorbirile noastre cele atît de dulci și la acele suave consolațiuni ce-mi da raționamentele tale asupra nestabilității fortunei și a vicisitudinilor soartei, mi să umple inima de întristare. Acum cunosc cît de mare dreptate aveai cînd îmi ziceai că omul, fie oricît de avut și pus la cel mai nalt grad de mărire, nu poate să fie fericit de nu va avea un amic sincer și pacea conștiinței. Le aveam pe amîndouă, dar prin plecarea ta am pierdut pe cel mai bun și foarte anevoie de găsit. Aceea ce-mi mai rămîne de făcut este a te ruga să nu mă uiți, căci a fi mort în memoria ta ar fi pentru mine o mare nenorocire.

Baroneasa nu se poate consola de plecarea ta; ea crede că ți-a adus vreo displăcere și de aceea ne-ai părăsit atît de brusc. Amelia mă întreabă neîncetat de tine. Ce eram să fac? I-am spus că ai plecat; dar căta să fii de față ca să privești întristarea ce i-a pricinuit nuvela aceasta! Cu toate astea, eu nu am avut curagiul să o condamn, ba încă am avut slăbiciunea de a o consola. Sărmana jună! ea avea dreptate; ariile italiene ce le cîntai cu atîta pasiune, concertele ce ai sunat cu dînsa și conversațiunele in limba italiană i-a aprins capul.

Mă întorc iarăși la tine.

Am dat ordine lui Ferdinant să-ți împlinească orice plăcere. Biblioteca mea, armele de vînătoare, în fine castelul cu tot ce ține de dinsul, sunt la dispozițiunea ta; dispune de dînsele cum vei voi; să nu uiți a vizita capela din pădurea parcului; iar dupe ce vei vedea toate acestea, să-mi comunici și mie impresiunele ce-ți vor cauza.

Afecționatul tău amic,

S… de Rosenberg “

Puțin mai jos era scris de frumoasa Ameliaîn limba italiană, versul acesta:

„Ricorditi di me che son la Pia.“[4]

La lectura acestor versuri, ce coprindeau într-însele ceva mai mult decît un adio ce-și ia o școlară de la profesorul său, sau o femeie galantă de la o persoană care i-a făcut vreun serviciu, inima începu a bate în convulsiuni, capul mi se aprinse, sudori reci începu a curge de pe fruntea mea; părea că o văd șezînd lîngă mine la clavir și sunînd împreună frumoasa serenadă de la opera Don Juan. Fatala realitate se arătă înaintea mea. Acum înțelesei de ce vocea ei tremura cînd cîntam împreună, de ce cînd îi adresam cîte un compliment se roșea și lăsa ochii în jos; înțelesei suspinele ce ieșea din pieptul ei cînd îi naram istorioare de amor și acele convulsii și palpitațiuni ce o coprindea cînd, rezemată de brațul meu, străbătea frumosul parc de la Kissingen. Sîrmana femeie! Ea mă… O! dar aceasta nu se poate, ziceam în mine. Nu!… mă amăgesc! Eu nu merit a fi iubit.

Asta este efectul egoismului. Juna baroană a voit să-mi mulțumească pentru serviciele ce i-am făcut, iată totul! Dar nu! Nu se poate! De ar fi fost numai recunoștința, ea mi-ar fi adresat un compliment galant dar rece și nu s-ar fi servit de unul din cele mai înfocate versuri ale ilustrului ghibelin. Ei bine, fie așa!… Dar ce aș fi putut să-i ofer pentru amorul ei? Ce aș fi putut să dau însumi pentru amorul văduvei unui erou, care a murit pe cîmpul de onoare? Nimic, negreșit, decît o inimă zdrobită de suferințe, o față pălită de vîntul pasiunilor, și un nume de aventurier. O nu! Acesta este un vis pe care trebuie să-l uit.

Emoțiunea ce-mi cauzase liniile scrise de bela Amelia mă făcu să caz în delir. Un frig omorîtor îmi coprinse tot corpul și făcu să-mi tremure toate fibrele.

Sărutai scrisoarea și o depusei între cele mai intime suvenire ale mele, apoi mă lăsai pe pat și adormii.

Somnul, acel dulce balsam care alină suferințele celor nenorociți, mă luă în brațele sale numai ca să varieze torturile mele; căci abia ce închisei ochii, devenii victima celor mai teribile vise. Aci părea că văd o mulțime de călăi ce voiau să mă asasine; aci iarăși mă vedeam înconjurat de nenumărate fantasme și monștri teribili ce-și arătau dinții la mine și cercau să mă sfîșie cu unghiile lor cele ascuțite.

În darn cercam să întinz brațele ca să mă apăr de acele larve infernale; în darn mă sileam să implor clemența lor: brațele mele erau paralizate, vocea-mi lipsea cu totul. În fine, mă deșteptai din acel oribil somn și mă crezui fericit că suferințele mele nu fuseseră decît o viziune.

Părăsii camera și mă suii pe terasa pavilionului, ca să-mi redobîndesc forțele prin respirarea aerului fresc.

Era noapte, și o noapte din cele mai frumoase ce poate să dea clima cea severă din munții Tirolului. Cerul era limpede ca cristalul, luna plana maiestoasă dasupra celor două colosale vîrfuri ale Alpilor, pîntre care curge capricioasele unde ale cascadei Innului; iar razele ei, căzînd orizontal peste elementul furios, îi da aspectul unui bazen plin de aur topit, din care săreau miriade de scîntei mai luminoase decît diamantul și se pierdeau în întunecoasele privaluri ale abisului.

Pe eminența muntelui ce cade în partea dreaptă a fluviului, și la o înălțime de opt sute picioare de la suprafața cascadei, este clădită fortereța Kufstein, în care se închid de la un timp încoa toți criminalii politici din Imperiul Austriac.

Privii cu teroare acel stabiliment de tortură, ce distruge atîtea inimi generoase și geniuri brilante ce ar fi putut să ilustreze secolul prin operile lor; el sta pe creștetul muntelui întocmai ca a fantasmă sanguinarie și părea că amerință să distrugă omenirea întreagă cu brațele sale cele uscate și reci. Cîte mume nu vor fi plîngînd pe fiii lor îngropați de vii în suteranele acelui oribil turn!… Cîte amante și soții nu vor fi suspinînd dezolate de lipsa obiectelor amoarei lor!… Dar acei nefericiți, pe care aspra tiranie i-a despărțit de ființele ce iubeau, ce vor fi făcînd ei în acele grozave morminte, lipsiți de libertate, departe de patria și ființele amate de dînșii, torturați fizicește prin foame iar moralicește prin sentințele de moarte ce atîrnă asupra capetelor lor? O! țară a tiraniei, a spoliațiunei și a mizeriei! pămînt de trei ori blestemat, în care omul nu întîlnește decît monumente de supliciu și de mizerie! Prostitută apocaliptică! Strigoi infernal! Pînă cînd vei suge tu sîngele atîtor populi martiri? Pînă cînd vei semăna discordia între națiuni, ca să le poți sfîșia mai lesne? Crezi oare că Dumnezeul dreptății nu vede inichitățile tale? Te amăgești, sentința ta este pronunțată! O mînă invizibilă a scris-o cu litere de foc pe fruntea ta cea plină de pete de sînge! Vei fi zdrobită ca vasele olarului! Vei pieri cu sunet, ca cetatea biblică, și te vei coborî în abisul infernului!…

Acestea sunt ideile ce inspiră călătorului vederea citadelei Kufstein.

Pozițiunea mea era foarte tristă și cu toată silința ce făceam nu putui să ies dintr-însa. Îmi adusei aminte de letera baronului și de recomandația ce-mi făcea el ca să vizitez capela din pădure. A! zisei, iată unicul mijloc de a risipi această teribilă melancolie.

Mă pogorîi de pe terasă și îmi îndreptai pașii spre pădure. Orologiul castelului suna miezul nopții. Era tocmai ora cînd ființele vizibile intră în repaos, ca să dea loc celor invizibile a-și face plimbările lor nopturne; această idee populară, ce face pe oamenii slabi să tremure de frică, în loc să mă îngrozească, îmi inspiră mai mult curaj.

Înaintai cu pași statornici spre pădure, umblai cîtva timp traversînd mai multe căi, pînă ce ajunsei în mijlocul pădurei, unde zării mica capelă de formă gotică.

Mă oprii puțin ca să observ localitatea, și cu toate că nu cunoscusem pînă atunci temerea de fantasme, cată să mărturisesc că singurătatea, întunericul și gemetile cele lugubre ale păsărilor nopturne făcu să mi se rădice perii pe cap; cu toate acestea înaintai cu curajiu pînă aproape de capelă. Dar pe cînd urmam astfel, ochii mei rămaseră ațintați asupra unui obiect de formă umană. Privii mai cu atențiune și văzui că era în adevăr un corp uman, învestmîntat într-o togă neagră și lungă pînă la pămînt; el sta nemișcat întocmai ca statua lui Hamlet. „Desigur, este o fantasmă“, zisei în mine.

A merge înainte era tot atît cu a mă da de bună voie în ghearele fantasmei; a retrograda și a fugi prin pădure, puteam să pierz calea și să dau peste alt pericol și mai mare.

Reflectai puțin asupra situațiunei, apoi îmi luai deciziunea de a brava pericolul, înaintai cîțiva pași, iar cînd văzui că între mine și fantasmă rămăsese numai o distanță de vreo cincispreze pași, strigai:

— Cine este acolo?

Fantasma nu răspunse nimic.

— Oricine vei fi, răspunde că fac foc!

La aceasta din urmă amerințare, fantasma scoase o lampă de subt toga sa cea lungă pe care rîdicînd-o în dreptul feții sale îmi zise:

— Privește, domnule, și te încredințează că nu sînt nici tîlhar, nici spirit infernal, ci un biet bătrîn neputincios.

Privii cu atențiune figura lui și încredițîndu-mă că nu era din ființele de care mă temeam, mă apropiai de dînsul și îl salutai.

El plecă capul cu modestia aceea ce o posedă numai adevărații eremiți; apoi îmi zise:

— Mă luaseși drept o fantasmă, nu este așa?

— Cam așa, venerabile eremit.

— Ai avut dreptate. Pozițiunea locului, gemetul bufnițelor și întunericul cel gros, care dă obiectelor forme bizare și de multe ori chiar spăimîntătoare, puteau să umple de frică pe cel mai brav cavaler; dar ia spune-mi, te rog, ce te-a îndemnat să vizitezi aceste locuri tocmai pe la miezul nopții?

— Lipsa de somn și curiozitatea ce aveam de a vedea capela, bunul meu părinte.

— Numai atît?

— Nimic mai mult.

— Să intrăm dar, în capelă.

— Să intrăm, venerabile eremit.

— Permiteți-mi să intru eu mai întîi, ca să vă luminez, adaose el cu o voce lină și plină de dulceață.

— Fie după voia voastră, omule al lui Dumnezeu!

El intră în capelă și în mai puțin de două minute aprinse mai multe lumînări de ceară, ce umplură tristele ziduri ale capelei de o lumină foarte brilantă.

Intrai înăuntru și privii cu venerație acea modestă casă a Celui preaînalt. Din punctul de vedere al arhitecturei nu avea nimic atrăgător, căci era de stil gotic, și acest stil capricios nu poate să impună fantaziei decît atunci cînd edificiul are proporțiuni colosale. Obiectele însă ce o adornau erau atît de bele, că mă făcură fără voia mea să recunosc în baronul de Rosenberg, fondatorul ei, un om care știa să aprețuiască belele arte.

În partea stîngă a capelei, lîngă altarul cel mare, văzui o piatră sepolcrală, așezată puțin mai sus decît celelalte, acoperită pe dasupra cu un baldachin roșu și luminată de o mică lampă.

Această piatră sepolcrală atrase foarte mult atențiunea mea; simțeam din instinct că ea ascundea un mister fatal, pe care voiam a-l cunoaște.

Dar baldachinul ce o acoperea nu mă lăsa să citesc inscripțiunea ce desigur mi-ar fi satisfăcut curiozitatea.

Nerăbdarea însă creștea și mă împingea la indiscrețiune.

Bătrînul, simțind impaciența ce mă turmenta, ridică acoperișul după piatră și o putui privi.

Ea era sculptată de o mînă măeastră; la partea de jos erau doi angeli ținînd o coroană de roze, pe care se vedeau doi fluturi, simbolul a două suflete ce și-au luat zborul către eternitate; în centru erau reproduse efigiile unui june și a unei copile ce semănau că își ia adio unul de la altul cu lacrămile în ochi; iar mai în jos se vedea sculptată inscripțiunea aceasta:

Entrate a piangere, o! voi pietosi viandanti, l'infelice Ascanio e l'infortunata Eleonora, vittime d'un affettuoso amore[5].

La lectura acestui epitaf simții fară voie inima săltînd în pieptu-mi; privii pentru a doua oară piatra și observai urmele a două picături de lacrime; țintai ochii asupra bătrînului eremit și văzui pe fața lui semnele suferințelor morale ce-l turmentau. Al cui să fie oare acest sarcofagiu? ziceam în mine, silindu-mă a pătrunde acest mister; fi-va al vreunui membru din familia baronului? Dar asta e cu neputință, căci baronul își avea catacombele familiii sale în deliciosul cimiteriu de la München; afară de asta, inscripțiunea după piatră era italiană, numele celor ce repausau sub dînsa erau italiene, chiar trăsurile efigiilor sculptate nu reprezentau decît figuri meridionale.

Aceste supozițiuni, mărite foarte mult prin fraza din scrisoarea baronului care îmi recomanda să vizitez capela, mă încredința de ajuns că mormîntul ce sta înaintea mea ascundea în sine un secret tragic!

Impaciența mea de a afla acest mister ajunsese la estremitate. Cu toate astea eram departe de a-l poseda.

Ultimul meziu ce-mi mai rămăsese era să întreb pe eremit. Căta însă să-l pregătesc la aceasta și să-l fac să spuie acest secret fără să înțeleagă că am plăcere să-l aflu.

Mă mai preumblai puțin prin capelă, mai observai unele din obiectele ei, iar cînd mă văzui aproape de dînsul, îi zisei:

— Venerabile eremit, îmi permiteți să vă fac oarecare întrebări asupra acestei capele?

— Sunt la ordinele domniii-voastre, răspunse el.

— Nicidecum, bunul meu eremit, eu nu pot să ordon.

— Un oaspe al baronului, patronul nostru, poate să facă ce va voi cu noi.

— Dar cine v-a spus că sunt oaspe al baronului?

— Am aflat-o de la Ferdinant.

— Fie dar cum vei voi; spune-mi, te rog, din ce timp datează această mică capelă?

Eremitul plecă ochii în jos, parcă ar fi înțeles scopul întrebărilor mele; apoi, după un moment de gîndire, îmi zise:

— Capela aceasta este zidită la anul 1810.

— În timpul revoluțiunei Tirolului, capitanată de celebrul ospelier Maximilian Hofer?

— Cam pe atunci, domnul meu.

— Și de cine este fondată?

— Fondatorul ei este tatăl baronului.

— Dar aceste bele ornamente și utensile datează tot de atunci?

— Cea mai mare parte sunt cumpărate de posesorul actual.

— Și la ce servă ele daca nu se întrebuințează la nimic?

— Nu te înțeleg!

— Voi să zic, daca nu se face serviciul divin în capelă…

— Sînteți în eroare, domnule. De cînd esistă această capelă, serviciul divin n-a încetat dintr-însa.

— Și de ce atîta rigoare?

— Pentru că într-însa repauzează rămășițele mortale a mai multor eroi ce au murit pentru patria lor.

— Voiți poate să vorbiți de Maximilian Hofer și companionii lui? adăugai cu un aer de nepăsare, ca să-i inspir mai multă încredere.

— Da, domnule, aceștia și alți mai mulți.

— Dar bine, bunule eremit, baronul e bavarez și răposații de care vorbirăm se luptau în contra intereselor Bavariei.

— Baronul e un adevărat german și aceasta îl face să stime pe toți aceia ce și-au vărsat sîngele pentru unirea și liberarea Germaniei de apăsători.

— Face foarte bine. Dar ia spune-mi, cine sînt îngropați sub piatra aceea de marmoră? și deodată cu interogarea îi arătai mormîntul lui Ascanio.

Nu apucai să săvîrșesc articularea acestor fraze și fața bătrînului se acoperi de o paloare mortală, membrii corpului său tremurau ca frunza copacilor agitată de vînt; forțîndu-se, îmi zise:

— Cunoști limba italiană?

— O cunosc, îi răspunsei mișcat de suferința nenorocitului bătrîn.

— Citește dar și te încredințează.

Mă prefăcui că citesc inscripția, apoi îi răspunsei:

— Ei bine, pe această piatră văz numele Ascanio și Eleonora, dar nu știu cine sunt și tocmai aceasta aș voi s-o știu.

Bătrînul rădică din umeri și după o tăcere de cîteva momente, în care părea că se luptă cu niște teribili aduceri- aminte, răspunse îngînat:

— Tot ce știu despre dînșii este că sînt doi amanți nenorociți, care a suferit foarte mult și care… Deodată cu această frază, bătrînul căzu pe pietrile cele reci ale capelei și din ochii săi ce păreau zvîntați începu a curge un torent de lacrime.

După mai multe îngrijiri ce-i făcui, reeșii a-l scoate din acea teribilă pozițiune.

După ce bătrînul își dobîndi forțele, mă privi cu aer de disperare și îmi zise lăcrămînd:

— Călătorule, oricine ești și oricare ar fi interesul ce te-a îndemnat să vii în acest loc, aibi pietate de un bătrîn neputincios! În numele lui Crist! Nu cere de la mine narația unei întîmplări fatale, care ar putea să mă coste viața.

— Reanimează-te, bunule bătrîn, îi zisei cu aer de compătimire, eu n-am venit aci ca să violez secretele tale, nici să turbur liniștea ta; și daca ți-am adresat aceste întrebări, ele n-a provenit din vreo intențiune rea, ci numai din curiozitate. Să ieșim de aci, bătrînule, căci temperatura acestei capele este rece și poate să-ți facă rău.

— Să ieșim, fiule, adause bătrînul cu o voce tremurătoare.

Ieșii din funesta capelă singur, ca să las bătrînului timp să stingă lampele; iar dupe cîteva momente ieși și dînsul și luarăm calea ce duce la castel, pe care o străbăturăm coprinși de întristare și fără a pronunța o vorbă măcar; dar cînd văzu bătrînul că rămăsese numai cîțiva pași pînă la castel, se opri în loc și cu o voce plină de melancolie îmi zise:

— Iată, ne-am apropiat de castel; permiteți impotentului bătrîn să se retragă în solitudinea sa.

— Sînteți liber, venerabile eremit, să faceți după voia și plăcerea voastră; vă rog numai, să iertați indiscrețiunea mea și să vă aduceți aminte de mine în rugăciunile voastre către Dumnezeu.

Batrînul plecă capul în jos cu modestie și-și îndreptă pașii către pădure; iar eu mă suii în camera mea, mă lăsai pe pat fără a putea să adorm, deși orologiul suna a treia oră după miezul nopții.

Curiozitatea de a mă face stăpîn pe secretul inscripțiunii sepolcrale devenise pentru mine o tortură de care, cu cît cercam să mă liberez, cu atît devenea mai teribilă.

Dupe mai multe ore de suferință, un somn binefăcător mă acoperi cu aripile sale și făcu să piară din mintea mea toate larvele acelui secret.

Mă deșteptai pe la opt ore matinale și deschisei fereastra ca să între aerul curat în cameră. Privii cu aviditate magica panoramă campestră, ce se destindea înaintea ochilor mei.

Soarele, triumfînd în contra întunecosului văl al nopții, sta acum înfipt pe bolta azurie a firmamentului și arunca binefăcătoarea sa lumină asupra munților plini de neaua și a cîmpiilor înverzite; iar razele lui, străbătînd prin grosimea norilor de aburi, forma o mulțime de grupe diafane desemnate cu cele mai poetice culori. Cinteza și pietrușelul, prin vocea lor ascuțită, făceau să răsune selbele cele stufoase, ciocîrliile se înălțau în aer orizontal, întocmai ca niște mici bombe, apoi se opreau în loc și, bătînd din aripe, umpleau aerul de melodioasele lor cînturi; prepelițile, acele inocente și foarte timide paseri, ce se nasc și mor în cîmpiile înverzite și dumbravele înflorite, prin versul lor monoton dar ritmic serveau de regulator cadențelor acestui concert al naturei.

În momentele acestea, cînd toată ființa mea era absorbită în contemplarea acelui delicios cadru, auzii o detunare de pușcă foarte aproape de pavilion; după aceea văzui o găină sălbatică zburînd încet către castel; o a doua esplozie se mai auzi și nefericita pasăre căzu învîrtindu-se pe tapetul cel verde al curții castelului.

Nu trecu mult și văzui pe Ferdinant vînătorul, căutîndu-și victima cu nerăbdare:

— Ei, ei, domnule călău de găinuși, ce însemnează agitația aceasta? îi zisei glumind.

— N-ai văzut-o, domnule? răspunse el, preocupat foarte mult de vînatul său.

— Despre ce mă întrebi? esplică-te.

— Despre găinușa mea, care mă costă două umpluturi de armă.

— Ea a trecut p-aci în toată forța zborului și m-a rugat să-ți spun că-ți rămîne datoare acele două esploziuni de armă.

Ferdinant înțelese gluma mea și puse ochii în jos, poate ca să caute un răspuns echivalent; nu trecu însă mult și el esclamă:

— Iat-o, nelegiuita; apoi rădicînd găinușa în sus cu un aer triumfător, esclamă: așa, coconiță, vreai să mă faci să pierz praful și plumbul degeaba, dar n-ai nimerit-o!

— Iart-o, de! iart-o, Ferdinant, nu fi atît de aspru!

— Nu, niciodată! o s-o dau pe mîna Bertei ca să-i facă toaleta ș-apoi o s-o trimit să vă dea o vizită din parte-mi.

— Și eu din parte-mi îți promit că o voi priimi cu toate onoarile cuvenite.

El chemă pe consoarta sa și îi dete găinușa, apoi suind cu repeziciune scara castelului, se prezentă înaintea mea cu un aer plin de orgoliu militar și punînd două degite la caschetă mă salută.

Îl privii cu atențiune și rămăsei încîntat de franchețea și lealitatea ce străluceau în trăsurile feței sale: Iată omul meu, zisei, de la dînsul pot să aflu ceva despre secretul inscripțiunei din capelă; să-l esploatăm dar, și ca să-mi ajung scopul mai lesne, începui a-i flata amorul lui propriu.

— Știi, bravule Ferdinant, că ești unul din cei mai perfecți vînători din cîți am văzut pînă acum, îi zisei zîmbind. Găinușa aceea împușcată din zbor cu atîta măestrie a întrecut bravura lui Guglielm Tell.

— Bunătatea dumneavoastră mărește lucrurile.

— Nicidecum, bravul meu, complimentul meu este espresia admirațiii ce simț pentru un june atît de perfect în arta vînătoriei și așa de zvelt și întrepid precum ești dumneata; uite, pui prinsoare că n-ai dormit toată noaptea, numai ca să străbați pădurea parcului și să arunci teroarea în nenorocitele animale.

— Cît despre asta este tocmai precum ai zis. M-am sculat de la două ore dupe miezul nopții și m-am dus ca să surprinz un stol de fazani, dar n-am reeșit din cauză că eremitul nostru, în contra obiceiului său, au umblat toata noaptea prin pădure și mi-a speriat vînatul.

— Ce, aveți vreun eremit în parc?

— Cum să n-avem noi eremit, cînd avem eremitagiu?

— Aveți dar și eremitagiu? îi zisei, prefăcîndu-mă că nu cunosc nimic de felul acesta; spune-mi, te rog, cum se cheamă acel eremit?

— El se chiamă Anselm și e foarte bătrîn.

— De mult timp locuiește în acest castel?

— Nu l-am întrebat niciodată, căci este foarte tăcut.

— Și mizantrop, nu este așa?

— Ba mizantrop cumsecade, căci nu iese din chilia lui toată ziua, și cînd îi aduc merindele îmi mulțumește fără să se uite la mine.

— Curios om!

— Forte curios. Și are niște curiozități care seamănă foarte mult cu nebunia; ziua nu se arată la nimeni, dar cum înserează, intră în capela din pădure și șade acolo pînă la miezul nopții; apoi iese și străbate pădurea în toate direcțiunile ei, pînă la ziuă.

— Și ce face el în capelă, n-ai observat?

— Se pune în genuchi înaintea unei pietre sepolcrale și începe a se bate cu pumnii în cap și a plînge.

— Se vede că în acel mormînt e depusă vreo rudă a lui de aproape!

— Se poate, dar nu crez.

— De ce?

— Fiindcă el nu este de aci, din Tirol, și afară de aceasta am văzut de multe ori pe baronul și pe bela baroneasă plîngînd dinaintea acelui sepulcru.

— Spui adevărul?

— Adevărul cel mai adevărat, domnul meu.

— Ai zis, mi se pare, că nu este din Tirol.

— Da!

— De unde este, dar? și care să fie naționalitatea lui?

— Eu crez că este italian.

— Și ce dovezi poți da pentru aceasta?

— Mai întîi că nu vorbește bine limba germană, al doilea că de multe ori l-am văzut înaintea mormîntului din capelă rugîndu-se în limba italiană.

— Îți aduci aminte ceva din rugăciunile lui?

— Le-am auzit atît de mult, încît le pot recita întocmai ca dînsul, dar nu simț necesitatea.

— Cît despre tine poate să fie precum zici, dar eu aș dori prea mult să cunosc patria și naționalitatea acestui eremit.

— Fii liniștit, am o scriosare scrisă de mîna lui, care poate să-ți serve mai mult decît acele rugăciuni.

— Unde este acea scrisoare? Dă-mi-o numaidecît!

— Iat-o!

Deschisei scrisoarea și o citii cu atențiune. Dar ea, deși era în limba italiană, nu coprindea însă nimic relativ la secretul ce voiam să descopăr.

Ultima speranță ce-mi mai rămăsese era să scriu baronului de Rosenberg, imaginîndu-mi că poate prin descrierea ce-i voi face despre plăcerea ce mi-a pricinuit frumoasa ipozițiune a castelului său și raritățile coprinse într-însul, îl voi pune în pozițiune a vorbi singur despre ceea ce doream a cunoaște.

Licențiai pe Ferdinant și mă pusei să scriu; finii scrisoarea, o sigilai și o trimisei la postă.

Așteptai mai multe zile cu impaciență răspunsul baronului, dar un veni.

În timpul acesta făcui mai multe escursiuni în munții Tirolului; vizitai cîteva din stabilimentele publice ale orașului Kufstein; avui mai multe convorbiri cu persoanele de la care credeam că voi putea să aflu ceva relativ la secretul meu, dar nu găsii pe nimeni care să-mi mulțumească curiozitatea. Aflai numai că eremitul nu era singur, ci avea lîngă sine un june din patria sa, cu care lăcuia de mai mult timp în acel castel.

Părăsii, în fine, Tirolul și castelul baronului de Rosenberg, împreună cu impresiunile ce simțisem în deliciosul său parc și plecai către Italia.

Dupe o călătorie de nouă ore pe înălțimile cele mai formidabile ale Alpilor, ajunsei la Innsbruck, unde mă oprii numai timpul necesariu pentru luarea biletului de călătorie; iar după aceea mă suii în careta de postă și, după o călătorie de douăsprezece ore, intrai în Italia.


  1. Vezi societățile secrete (Cantù, Ist. universale, edizione Turinese) .
  2. Vezi Escursiuni în Germania de N. M. Philemon, cap. XX, p. 183.
  3. În secolii XII—XIII, pe cînd se ocupau alchimiștii cu căutarea mijloacelor de a face aur din arsenic și cositor, se credea în existența unor monede vrăjite, care, dupe ce se cheltuiau, veneau înapoi la stăpînul lor.
  4. O sectă de filosofi care învățau pe discipolii lor umblînd pre căi, precum stoicii în foișoare.
  5. O pasăre mitologică, care, după ce îmbătrînește, bate din aripe și se aprinde, apoi iese din cenușa ei mai forte după cum era întîi.