Artă și virtuozitate

(Redirecționat de la Artă şi virtuozitate)
Jump to navigation Jump to search
Artă și virtuozitate
de Paul Zarifopol


Note elementare Între răzoare de spanac, / Varză roșie și ardei... / Ascult un cântec de pitpalac, / Văd focul sub căldare la bordei. / Văd și șanțurile în lung și lat / În care argintul apei seacă, / Tot cerul e un argint viu picurat. / Luna stă între cer și o creacă, / Un fluier se îngână cu pitpalacul / Și un greier se întrece într una. / Ce e mai frumos e spanacul / Și pe urmă luna.

Se vede ușor: în aceste strofe sunt o sumă de idei nepermise.

Zarzavaturile și, mai întâi, tocmai spanacul; apoi varză roșie, în sfârșit, ardei. În versuri, toate astea. Însă cântecul de pitpalac ce se îngână cu fluierul, pe-nserate, în peisaj potrivit, e fără nici o îndoială poetic. Asemenea argintul apei, cerul argint viu picurat. Și luna neapărat. Dar: Ce e mai frumos, e spanacul și pe urmă luna asta ce e? Răspunde știința literaturii: aceasta e intervenție ironică, farsă, atitudine antilirică.

Vezi bine.

Totuși, e permis a bănui că intenția ironică, atitudinea antilirică, farsa nu sunt, prin voia lui Dumnezeu, cusururi absolute și veșnice; nici măcar în versuri. Să fie morala versurilor mai definitivă decât celelalte morale? Cel puțin poezia vremii noastre nu pare deloc respectuoasă de asemenea definitivat; și aceasta încă de la vechiul Heine. Numai severitățile științei literare sunt puțintel mai definitive, poate. Aceasta nu le sporește farmecul; nici măcar prestigiul... Și dacă Adrian Maniu a vrut să facă un scurt poem didactic-satiric (vorbim astfel, pentru a încerca relații bune cu știința lilerară), o epigramă cumva adresată unor sisteme de frumusețe literară ajunse la bătrâneți putrede? Noi înlăturăm bucuros această presupunere. Simplu: artistul era dispus pe intervenție ironică. Sau, în sfârșit, răzoarele de spanac, varză roșie și ardei; argintul apei în șanțuri; argintul viu al cerului; luna s-au nimerit a fi împreună, în o clipită a veșniciei. Atunci ironic e, dacă vrem, Atotputernicul; el a păstrat această ironie pentru a o descoperi unui poet european din veacul XX de la Hristos. Astfel îi place Creatorului să opereze: pe rând numai ne arată el faptele lui neprevăzute de mintea muritoare. Doar pe cel cu gândul prea mic îl lasă a vedea lumea isprăvită, tocmai bună de cenzurat și clasat definitiv.

Maniu are măiestria cochetului. Știe, cum puțini au știut, fermecătoria jocurilor de contrast, în idei, în imagini, în accente emoționale. Exemplu desăvârșit îmi par cele trei strofe copiate la început. Vizualitate și humor: adică Adrian Maniu.

Cu ce delicată ingeniozitate e construit ritmul larg, mișcarea rallentando, în perechile de versuri care încheie primele două strofe și în prima pereche a strofei din urmă! E liniștea serii rurale; e și calmul humorului, care ne așteaptă în cele două rânduri finale, din ce în ce mai scurte și mai uscate. Spanac rezonanță metaforică persiflantă; sonoritate colțuroasă, seacă, în finala cu măcăit batjocoritor: aci e maximum de contrast cu strofa centrală, neumoristică. Virtuozitatea căreia i-a reușit această construcție nu e obișnuită. Economia interioară: fiecare rând o enunțare vizuală amintește pe cea a poeziei chineze. E aceeași simplicitate în transmiterea pitorescului prin cuvinte. Fiecare rând echivalează o aruncătură de ochi. Comentariul despre frumusețea spanacului mai întâi și pe urmă a lunii cade dulce și viclean pe o suprafață de impresii atât de pașnică, încât nici nu visează că ar putea fi tulburată. Un surâs brusc pe o figură de om ce părea a privi lumea fără gânduri... Iar peste vremuri, istoricii literaturii vor consemna, cu interes respectuos, o faptă românească din lupta care s-a dus, între mijlocul veacului XIX și al celui următor, contra unor materiale și dogme literare istovite milenar.

Ca să vedem puțin minuțiile în lucrarea unui virtuoz: tema e luna e mare ca o pată roșie, e pată de sânge, uriașă boabă de mărgean, o hârcă de mort pe o pernă de catifea aurie, luna e un solz de pește, luna e pe smaraldul cerului ca un arc fără săgeată, de culoarea cuprului odată argintat..., luna nouă: braț de liră sfărâmată, un parantez deschis în infinit. Lipsa lunii: prin vrană se uită cineva.

Atitudinile principale ale artistului Maniu: pitoresc pur interpretare (parantez deschis în infinit) analogie umoristică (prin vrană se uită cineva).

Și aceasta: Peștii sărind pe apă în amurg Bobârnace melancoliei. Aci ingeniozitatea devine profunzime; ceea ce se poate verifica divers în opera lui. Critica nemțească - și, din ea, mai departe zice de un poet sau artist oarecare, că e geistreich, și prin aceasta rostește o condamnare numaidecât. Se observă, în aplicările acestui paragraf penal literar, că cenzorii poeziei nu iartă artiștilor să fie geistreich, decât prin idei nesărate. Cu procedarea aceasta a fost strivit, până deunăzi, Heine.

Cuminte,
Clatină urechile învechite,
Ca două limbi de ceas potrivite,
Să foarfece timpul zbieratului.
Și seara cade. Înainte
Pe marginea satului
Casele se fac o clipă roșii.
Pentru că soarele s-a tăiat în spini" este qeistreich, desigur. Și care animare poetică nu e geistreich? Așa, orice poezie, care nu copiază, e geistreich.

Ca să găsești:

Amurg. Dama cu camelii a scuipat sânge.
Toamna. Câmpuri verzi, luminoase, așa cum descriu literații primăvara.
Opalul. Lapte stricat.

trebuie să dispui de aptitudini ce, la un loc, se numesc, convenabil, spirit.

Poetul însă ar fi vrut să scrie cu miresme de culori. Dar culori și miruri se prefăceau în cuvinte negre, la fel cu toate civintele.

Și întreba pe Cel-ce-toate-le-a-făcut de ce nu i-a lăsat și lui darul cel mare: însemnarea frumuseții. Dar ni se spune și de un mut care voia să tălmăcească prin semne zugrăveala unui altar, și de un dascăl care adăuga înțeles semnelor prin care cel mut din naștere arăta necontenit spre icoană și spre gura lui. Poate însă că pentru ceea ce voia să ne spună acum îi fusese luat graiul din început. Maniu vorbește din pătimirile sale artistice de vizual blestemat. Poezia stă între zugrăveala mută și cuvintele negre.

E meșteșug iritant ca nealtul. Cântecul vorbelor cântecul fizic e o scăpare. Dar nu e toată scăparea. Muzica suie tot mai sus, geometria gândului rămâne în urmă, ciudată ca râpile oarecum simetrice pe o planetă moartă... Trebuie să vie spiritul. Astfel: Avuzul. Copilul bolnav face gargară, scornind din boala lui o jucărie nouă. Schemă spirituală a unui poem care s-ar putea să fie extrem de geistreich, și de loc să nu supere pe nici un om de bine.

Se mai poate bănui și așa: că acea iritare, căreia mai ales trebuie să-i fie simțitor un om ce vede atât de mult și ascuțit, îl aduce pe Maniu să soluționeze, uneori, prin intervenție ironică.

0 citire în Ceașca de cafea: Fir subțire, un drum lung și șerpuit se arată. Treci peste o apă întunecată, străbați limanuri pustii ce se prăvălesc într-o prăpastie în fundul căreia joacă bani. Dar zidul cu metereze greoaie și porți ferecate păzește toate intrările... Uite jos, codri îndesați și întrecuți peste munți. Uite doruri blestemate, păreri de rău, nenoroc, zădărnicii și semne de moarte. Răspântia rătăcirilor fără scăpare... și singurătăți ce tot nu aduc liniște până la urmă. Un stol mic de corbi poate că se mai răsucește deasupra unei spânzurători așa e scris! altceva ce să fie?... Și nimic nu se mai vede în ceașca de cafea. Cred că era drojdle multă. Finalul cade ghilotinant, ca pentru a pune capăt unei impaciențe intime a meșterului de cuvinte în plină generare de imagini.

* * *

Maniu are o naivitate de simțuri tot atât cât nu are noroc! naivitate de spirit. Se vede această putere naivă și în efectele de percepere pură, și acolo unde impresia simplă se amplifică prin înrudiri sau contraste: Cad stelele, fiindcă în țări îndepărtate mor împărații te-ai aștepta să auzi un zgomot ca al boabelor de sticlă, și se scutură roua pe crengi. În întuneric, omizi brune se desprind, se încovoaie, se ridică tremurând, pipăitoare, și încleștându-se se agață înaintătoare, și vibrarea lor e cu toată odaia, în tot întunericul... O mână, cinci omizi unite de același gând. Și vibrarea lor solfegiază în noapte. Fiecare deget soarbe sprijinul în zid și suie urmat de nenumărate. A pierit luna, fără să lase vreun semn gândului. Acum nu se mai simte decât stăpânirea șuieratului întunecat, iar sus în tărie o stea tremură atât de chinuită, parcă ar purta grijă pentru soarta ce se sfârșește. Încă un suflet rece, și lumânarea din ceruri s-a stins pentru veci.

După acestea și de nu aveți timp (ceea ce e totdeauna păcat, dacă e vorba), citiți, întreg, și fără grabă măcar Ciobanul bătrân. Între cimitirul vechi și sat. / Mai stă bordeiul jumătate dărâmat, / Coperit cu stuf, cu găuri de un cot. / Dar înflorit cu rapiță galbenă de tot. / Cu noaptea în cap, fără să mai ia nimic în gură, / Gata de drum cu o înjurătură, / Moșul alb mână oile satului la păscut / Nu pe drumul sur spre oraș pierdut, / Ci pe miriști țepoase, din care sar prepelițe grase, / Și prin arături în care urme de coceni sunt rămase, / Floarea tutunului roză rămâne în urmă, / Fluierul tremură, cântecul se curmă, / Din mersul încet, după iarbă mare, / Satul se micșorează în depărtare... Și dacă nu vă interesează amănunte, cum, de exemplu, în acest pitoresc strict, apare, pe alocuri schimbare bruscă de acord, metafora cu farmecul ei de apropieri subtil senzuale în sonorități ca și în icoana vizuală (Ploaia țese țeapăn argint și mătase) și, numaidecât, întoarcerea la impresia directă (Ploaia răpăie pe spinări aplecate. / Pătrunde prin saci și se scurge pe spate), vă veți da seama, cel puțin, că ați dobândit o impresie națională curat. Câștig frumos, între toate. Pe deasupra, putem înregistra, noi, care avem obligații și mai generale și mai precise: atâta vedere, atât abuz, asemene mișcare, trecute în vorbe, cu lăcomie savantă de a apuca amănuntul, cu simț atât de sigur al valorilor, cu o atenție căreia nu-i scapă nici un accent perceptual, ne fixează o mărturie și de vigoare artistică și de virtuozitate, ce înfrumusețează eclatant scrisul românesc.

Posibilitățile toate de artist și virtuoz senzualitatea energică și delicată, gama intelectuală atât de bogată în analogii și contraste, de la întunecat și violent până la enormitate comic poetică și la poznaș, o conștiință rafinată de valorile acustice ale graiului românesc le găsește cititorul bine deprins în orice duzină de pagini scrise de Maniu; însă mai sigur, cred, în afară de unele tablouri din Jupânul care făcea aur și din Lângă pământ (În zăvoiul piticului, Drumul de noapte, Fântâna părăsită, Vedenie de toamnă, Înnoptare, Glumă de toamnă, Măgarul, Povestea din sat), în Poveștile necuviincioase și în Întunecatele din volumul, aproape de negăsit acum: Din paharul cu otravă.

* * *

E o virtuozitate care face ce vrea. Și ca alții, cum se poate vedea în perfecta aplicație tradiționalistă din primele bucăți în Lângă pământ. Maniu se joacă de-a Alecsandri, sau chiar de-a Eliade Rădulescu (...Și focuri blestemate scot limba pe comori...

Unde-i fi tu acuma, copilă de-altădată...), sau și de-a Eminescu (În inel de piatră sură, ape cercuiește unde). Dar, iată, independent de orice joc în felul altora: încântarea prin neașteptat schimb de tonalitate, tempo și figură ritmică în Salomeea Iese luna argintie ca un fulg de păpădie. / Scutură-te lună-n nori și însămânțează stele. / Când o fi la cântători... În cireșul din grădină greierul cânta. / Venea mierla și, blajină, îl mânca și fluiera; rime populare ce izbucnesc printre versuri libere, libere în ritm și în substanța lor intelectuală. Poemul Salomeei strălucește de frumusețe nouă. Cu deopotrivă putere și finețe se întrețese spirit și simțuri în această visare superb lucidă a unui deplin artist.

* * *

Arta lui Maniu s-a prezentat ca una din acele inactuale. I s-a aruncat, prin urmare, praful din hala aprecierilor vechi. El s-a spovedit: trebuie să găsim de fiecare dată noul, fiindcă există o rușine și mai mare decât aceea de a vrea să fii original, rușinea să nu vrei și să nu poți să fii.

Așadar, asupra lui, oficialitatea literară s-a încruntat sau a strâns buzele a dispreț. Pe urmă a avut și vorbe bune, când s-a părut că artistul ajungea, în sfârșit, la naturalul strămoșesc.

Poet-privighetoare, în trei culori. Să notăm: cele trei strofe puse în fruntea celor scrise aici sunt apărute după ce pe artist îl considerau ieșit la limanul obligator. Nu sunt natural strămoșești, mi se pare; sunt însă natural ale lui Maniu. Cine nu se bucură că-l avem așa cum este, comite, ne temem, ingratitudine de ordin patriotic.