Arderea Iașului la 1822

(Redirecționat de la Arderea Iaşului la 1822)
Jump to navigation Jump to search
Arderea Iașului la 1822
de Constantin Stamati


Un episod din poema d-lui Beldiman, sub titlul

Eteria grecilor

Această închipuire se face ca cum un bătrân vier de la Miroslava, unde sunt podgorii de vii pe un deal peste râul Bahluiul, în preajma Iașului, privește cu nepotul său arderea Iașului, în vremea răscoalei grecilor în contra turcilor; dar bătrânul se află bolnav în casă, iar nepotul său șede pe prispă afară și spune moșului său aceea ce vede.

Nepotul
Moșule, viforul geme, pe cer noaptea se lățește,
Peste frumoasa cetate pâclă și negreață pică;
Fulgerul cu-nflăcărare ca un șarpe lung clipește,
Scapără, vin’ de te uită, zimții zidurilor mișcă.
Vântul frunza din crengi smulge, o spulberă ca pe paie,
Vifor vântură cu groază, de cruce pe turn îndoaie,
Iaca nourii se umflă, clocotesc, se tulbură,
Moșule, trăsnet și fulger zidurile scutură...

Bătrânul
Ce-ți pasă de vifor ție? de cetăți ce-ți este scârbă?
Las’ vântul să le dărâme, el cu noi nu are treabă;
Căsuța noastră îi mică sub a copacilor umbră,
Smerină și pitulită, mai nu se vede din iarbă;
Vifor-trăsnetul nu sfarmă proaste cocioabele mele,
Și cerul a sa urgie au trimis de umilește
    Pe acei cu fapte rele,
    Și pe-acel ce intirește
    Pe săracul hămesit.

Nepotul
Și acei cruzi care sunt?

Bătrânul
    Domnii și boierii falnici și sumeți,
    Ce mânjesc cu aur case și pereți,
Încât ale lor lăcașuri strălucesc ca pe cer stele,
Însă în ele sunt strânse păcate multe și grele.

Nepotul
Ah, moșule, nouri negri dinspre crivăț năbușesc (grecii),
Și dinspre răsărit alții în contra lor năvălesc (turcii),
Și pe cer ca o văpaie arde și se tot lățește;
Iar deasupra pe cetate negură de fum mocnește.
    Și trăsnetele clocotesc,
    Și chiar ca uliul chitesc,
    Să cadă peste cetate,
    Unde zici că sunt păcate.

Bătrânul
Pe Domnul, copile, roagă când fulgeră și când tună,
Și să nu ai nici o grijă de volbură și furtună,
    Pentru că ea este
A cerului răzbunare, ce pe cel rău pedepsește,
Iar celui cu fapte bune “nu te teme” îi șoptește.

Nepotul
Ah, moșule tăiculiță, iaca arde, se aprind
    Mănăstiri, case înalte,
Clăbuci de foc se ridică, și limbi de foc se întind,
    Mi-i frică de moarte!
Și când fulgerele crapă noaptea grozav luminând,
Se vede fugind poporul, la câmp scăpare cătând.

Bătrânul
Cerul judecă, copile, și răzbună cu dreptate,
Căci în a noastră cetate s-au fost strâns multe păcate.
    Au trecut furtuna,
    Se înseninară, și aburul lin,
    Din risipituri,
    Ș-a cetății zguri
    În aer se ridică.
    Iar căsuța pitulită
    Rămaseră nesmintită,
    Și la ferestruica ei păsările cântă.
Cu aceste înfricoșate scene ale furtunii închipuiesc aicea o semăluire a răscoalei eteriștilor greci aflători în România în contra turcilor, din care cauză turcii au năbușit în Moldo-Valahia și, ca să stârpească pe greci, au pârjolit orașe și sate ale României și au prădat poporul, întocmai și grecii au urmat asemenea ca și turcii, ca să răzbuneze românilor că nu i-au ajutat în contra turcilor, acei greci ce s-au oploșit și s-au înavuțit din averile românilor și cărora li se cuvine această epigramă:
    Ospătoasă țară,
    Tu ai hrănit fiară,
    Cu al tău ajuns;
    Și acele fiară,
    Crunte și amară,
    Sângele ți-au scurs.
    Însă Domnul, poate,
    De-a tale păcate
    Prea s-au întărtat,
    Și te-au și certat,
    Dar te-au și scăpat
    De șerpii de greci,
    Carii te sugea
    Și te schingiuia.