Apologia dracului

Jump to navigation Jump to search
Apologia dracului
de Cincinat Pavelescu


(Jean Richepin)
FRAGMENT

Tatălui meu

O, da! eu sunt urâtul, învinsul, blestematul.
El marele, eu micul, el totul, eu nimic;
El zis-a că prin mine născutu-s-a păcatul,
Dar eu vă sunt amic.

El zis-a că-nșelat-am pe întâiul vostru tată,
Dar dulce era mărul oprit, și l-a gustat,
Gând raiul i se smulse în ora blestemată,
Tot eu l-am ajutat.

I-am spus: ți se închide grădina nemuririi;
Supremul te gonește din sântul paradis,
Dar vino, căci în lume, locaș al fericirii
Un altul ți-am deschis.

Voind apoi să vadă pe oameni în durere
Le zise: pâinea-n lacrimi muiați-o s-o mâncați;
Atunci le-am dat speranță, răbdare și putere,
Și ei au fost scăpați.

Pe om dorind să-l vadă urât de-a lui soție,
Să nască hotărât-a femeia în suspin,
Iar eu le-am dat plăcerea, izvor de poezie,
Să-și uite orice chin.

Când dânsa îl va strânge la pieptul ce palpită,
Când buzele pe buze șopti-vor amoros,
Eternul din a slavei lumină strălucită
Chiar el va fi gelos.

Și ce-am promis ținut-am: plăcere, fericire,
Amor, surâsul fraged de prunc nevinovat,
Și lungile extaze, și veșnica iubire,
Pe toate vi le-am dat.

Poruncile înalte au fost zădărnicite.
Trimise să vă-nece potopul său divin,
Dar eu, scurgându-i apa prin viile-nverzite,
Am scos dintr-însa vin.

El vru să vă apese sub neagra ignoranță,
Dar eu v-am dat știința și artele și tot.
În suflete aprins-am focare de speranță,
Din noapte să vă scot.

V-am dat, să-nvingeți bezna, a flăcării lumină,
V-am dat și fier, și aur, și regnul animal,
Știința, dacă este, prin mine e regină
Cu sceptru imortal.

Voit-a să vă-mpingă de sus, în adâncimea
Noptoasei neștiințe, prin orișice mijloc,
Dar eu v-am smuls urgiei spărgând întunecimea
Cu degete de foc.

Poetul, înțeleptul, tot fiul cugetării
Ce lumea mărmurit-a prin faptă și cuvânt,
De unde-avu pe frunte lumina inspirării
Și-n sufletu-i avânt?

Eu, eu vibrez în toată ființa revoltată,
În geniul ce-nfruntă batjocura mereu,
Eu, eu sunt Cain, monstru cu mâna sângerată,
Și eu sunt Prometeu.

În Shakespeare ce creat-a o lume ideală,
În Dante, Goethe, Schiller și-n câți au strălucit,
În Gutenberg, în toată pleiada genială,
În toți eu am trăit.

Prin mine stăpânit-ați materia-n mișcare,
Pâtrunserăți prin mine misterurile ei,
Puterea ce v-am dat-o a fost atât de mare
Încât sunteți chiar zei.

Străpunserăți chiar munții, titanici prin voință,
Pe mări vă legănarăți orașe-ați ridicat,
Pământul prin răbdare, sudori și iscusință,
Mereu l-ați preschimbat.

Din fiecare taină făcurăți câte-o sclavă,
Supus vă este totul, chiar trăsnetul l-ați prins.
Ați dus pe-ai voștri umeri o sarcină grozavă;
A vieții și-ați învins.

Puțină vreme însă și pe-aripi glorioase
Prin aer veți străbate în zbor nestăvilit;
Baloanele purta-vor, ca flamuri luminoase,
Un fulger strălucit.

Trăsnit am fost de ceruri, da! însă fericirea
Eu, eu v-am dat-o-n schimbul acestei urgisiri;
Sunt răul, necuratul, dar sunt și mântuirea
Întregii omeniri.

Da! sunt orgoliosul învins. Dar răzbunarea
Mi-o aflu pe nemernic din tină să-l ridic,
Săracului ce plânge îi caut demâncarea,
Dar el nu-i dă nimic.

Iubește-mă pe mine, om, oaspe al naturii,
Veniți, veniți la mine, sărmani dezmoșteniți,
În vinul răzbunării muia-veți pâinea urii,
Și fi-veți fericiți.

Veniți! a voastră frunte înalțe-se trufașă,
Veniți! din nou clădi-vom un Babel colosal;
Veniți! vom reîncepe o luptă uriașă
Cu veșnicul rival.

Degrab, încoa, e timpul asaltului din urmă;
Eternul început-a să tremure de-acum;
El simte că domnia fatală i se curmă,
Și noi vom face-o scrum.

Om, dulcele meu frate, urmează-mă! cutează!
A sparge firmamentul din nou voi îndrăzni;
Urca-vom și, smulgându-l de unde el tronează,
În locu-i vom domni.