Amintiri dintr-o călătorie

Jump to navigation Jump to search
Amintiri dintr-o călătorie
de Calistrat Hogaș
Vista-vlc.png Acestă lucrare este prea mare și este necesară secționarea sa. Dacă doriți să ajutați, vă rugăm să vă uitați mai întâi la manualul de stil și paginile de ajutor.

Prima parte din volumul „Pe drumuri de munte”.
Apare în 1912.


SPRE MÂNĂSTIRI[modifică]

Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge șezând și a vedea numai ceea ce ți se dă, nu însă și tot ce ai voi. Iată pentru ce eu și tânărul meu tovarăș de călătorie ne hotărârăm a merge pe jos peste munți și în răgaz, de la Piatra pân' la Dorna, lăsând la o parte drumul mare.

În ziua de șase iulie eram gata; cu alte cuvinte, aveam toate trebuincioasele de drum așezate în o boccea de forma unei raniți soldățești, legate la spate prin ajutorul unor curele ce se încrucișau pe pieptul nostru: la șoldul stâng câte un revolver, în dreapta câte un baston sănătos, și la picioare opinci de piele roșie, legate cu șferi negre de lână de capră, care ne înfășurau în spirală pulpa până la genunchi peste un colțun negru de lână vrâstat cu roș. O pălărie neagră și mare putea, la nevoie, să mă apere și de ploaie și de soare. Tovarășul meu, în loc de pălărie, avea pe cap un chipiu de uniformă, iar drept strai mai gros de lână era îmbrăcat cu o venghercă de doc alb.

În revărsatul zorilor plecarăm. Deocamdată trebuia să mergem la Almaș. Fiind însă mai dinainte hotărât între noi de a ne feri de drumul mare, nu cunoșteam o potecă sau un drum mai scurt pentru ținta noastră. Ajunsesem la barieră. Nici un suflet de om nu era încă deștept; numai câțiva câini, prea harnici poate, își făceau datoria bătând la noi, sau -mai bine zis — la neobișnuita noastră îmbrăcăminte de drum.

Venghercă — tunică.

Oricum însă, eu găseam de vină pe tovarășul meu, care avuse ciudata idee de a mărita straiele de sublocotenent cu opincile, bastonul și bocceaua din spate; și mă sileam a-l face să priceapă că numai pentru dânsul făceau câinii atâta gălăgie. Apucarăm la stânga pe prundul Cuejdiului înspre Dărmănești, fără să știm dacă am apucat bine sau rău. Norocul însă ține cu drumețul: la câțiva pași, pe prispa unei case albe, gospodarul și gospodina dormeau sub o plapumă, lipiți unul de altul pentru a putea să înfrunte, după socotința mea, răcoarea dimineții; căci, deși în iulie, dimineața din ziua de șase era totuși destul de rece; ei dormeau duși și se legănau poate în visuri fericite; noi însă, și mai cu seamă eu, fără respect pentru toate aceste nimicuri și fără nici o ceremonie, mă apropiai de dânșii, ridicai cu bățul plapuma de pe nasul gospodarului, care dormea la margine, îl împinsei puțin, îl trezii și, fără a-i da bună dimineața cel puțin, îl întrebai scurt despre drumul la Almaș. Foarte rar se întâmplă cuiva să vadă o figură mai elocventă decât acea a omului meu; un psiholog ar fi scris volume întregi, eu însă cred de ajuns a spune că e — psihologicește vorbind — de mare interes înfățișarea unei figuri ce trece de la adânca liniște a unui somn fără de grijă la izbitoarea întipărire a unei surprinderi. Ceea ce s-a petrecut atunci în sufletul lui a fost, desigur, mai iute decât fulgerul; destul că, cu niște ochi de două ori mai mari decât cei ce poate-i avea de obicei, cu o față lungă și speriată și neputându-se lămuri de unde și cum răsărisem noi așa ca din pământ, se uită la noi, măsurându-ne cu privirea-i zăpăcită, de sus până jos și îndesându-se tot mai tare spre perete, ca și cum ar fi voit să scape de o vedenie supărătoare. Biata femeie, strâmtorată astfel și buimacă de somn, începu a se întoarce sub ogheal și a îngăima vorbe neînțelese, care nu puteau fi decât niște puternice protestări conjugale... Pentru a sfârși mai iute cu toate acestea, îl întrebai încă o dată pe gospodar despre drumul la Almaș.

Ogheal — plapumă.

— Pe aici, ne răspunse el în cele din urmă, arătându-ne spre deal; și spre acolo apucarăm și noi.

Desigur că speriatul nostru cicerone ne va fi urmat multă vreme cu privirea. Noi însă nu ne mai uitarăm îndărăt, ci ne urmarăm drumul pe prundiș, sărind ca niște capre peste bolovani, cursuri de apă, bălți și gloduri. Dimineața era măreață și ne vestea o adevărată zi de iulie. Nici un nor nu plutea sub albastrul cerului adânc și limpede ca ochiul unei fecioare. Toate stelele se mistuiseră și cel mult dacă îndrăzneața Stea a Ciobanului mai înfrunta, din când în când, valurile de lumină trandafirie, cu care zorile inundau răsăritul depărtat. Nici un vânt nu mișca aerul, și grâul, în lanurile de aur, stătea tot atât de neclintit ca și firul de iarbă din fânețele înflorite. Roua avea înfățișarea unor mărgăritare ce nu așteptau decât o rază de soare spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala și răcoarea dimineții dădeau întregii firi o nespusă frăgezime. Totul începuse a se deștepta sub întâile raze ale zilei, dar totul era cuprins de o liniște, de o tăcere, de un fel de înmărmurire solemnă: și firea întreagă părea că se află în o religioasă așteptare. La răsărit se ivea geana de aur și de purpură a unui soare tânăr, care într-o clipă șterse într-o nemăsurată depărtare umbra de pe fruntea munților neguroși. Noi ne urmarăm drumul cu sufletul stăpânit de măreția priveliștii, iar rarii drumeți ce întâlneam, și pe care-i lăsam în urmă, după ce ne doreau cale bună, se uitau lung și mirați după noi.

Spre a merge la Almaș pe drumul mare, ar fi trebuit să suim Dealul Balaurului, ce se ridică dincolo de Dărmănești. Lucrul acesta însă nestând în planul nostru, de la o vreme cotirăm de la Dărmănești, la stânga, spre Gârcina, pentru a tăia peste dealuri, pe drumul de picior. Drumul acesta ne duse spre Gârcina până la biserica din sat, de unde trebuia să ne îndreptăm către Almaș: în drum ne întâlnirăm cu preotul locului, care mergea cu un țăran la un ogor din apropiere. Pe preot îl cunoșteam și-l întrebai de drumul ce trebuia să apucăm, ca să ieșim la Almaș. După ce căpătarăm lămuririle trebuincioase, plecarăm înainte. În urmă tocmai, am aflat că țăranul ce însoțea pe preot era ajutorul de primar al comunei Gârcina și că, văzându-ne așa de neobișnuit îmbrăcați, își aduse aminte că în cercul comunei lui are și îndatoriri polițienești. Astfel, după ce ne depărtarăm puțin, se întoarse către preot și-l întrebă dacă ne cunoaște. Preotul, care înțelese bănuielile ajutorului de primar și care voia să glumească puțin, îi răspunse că habar nu are de cine suntem și că nici nu ne-a mai văzut vreodată pe meleagurile acelea. Ajutorul, de cuvânt și totdeauna cu priveghere pentru siguranța publică, căută să afle tot de la preot dacă aveam pașapoarte în regulă. Acesta dete din umeri și-i răspunse foarte serios și cam îngrijit:

— Știu eu? Poate că sunt niște scăpați de la vreun arest; ar fi bine să cauți a te încredința și cu atât mai mult, cu cât aveți, mi se pare, la primărie niște porunci în această privință.

— Că bine zici, părinte! Și nici una, nici două, se întoarse din drum, apucând spre primărie, cu gând de a trimite câțiva vătăjei în urma noastră, ca să ne prindă și să ne ducă la comună. Preotul, văzând că gluma se îngroașă, îl lăsă să meargă puțin, apoi începu a râde cu hohot și-l chemă înapoi, spunându-i cine suntem.

— Să mă bată Dumnezeu, părinte, zise ajutorul de primar, că, de nu-mi spuneai sfinția-ta sau de-i întâlneam singur, îi legam burduf și-i duceam la comună, ca să le cercetez pașapoartele. Cine dracu i-a îndemnat să se îmbrace ca niște marchidani și să cutreiere satele? Văzut-ai pe cel mai tânăr? Tuns, cu chipiu de uniformă, cu opinci și cu bocceaua în spate, parcă era un dezertor. La Gârcina i-ai scăpat sfinția-ta; da nu știu cine are să-i scape la alte comuni.

Și țăranul avea dreptate: cel întâi nespălat avea tot dreptul să ne întrebe de pașapoarte sau cel puțin de biletele de identitate.

Marchidan — negustor ambulant de mărunțișuri.

În timpul acesta noi ne urmam drumul liniștiți, tăind de-a lungul Gârcina, un sat și de munte, și de câmp; de munte, fiindcă nu se mai sfârșește, de câmp, fiindcă sunt casele foarte dese. Străbăturăm deci satul acesta sau, mai bine zis, această nesfârșită stradă de case țărănești, prin care cineva merge aproape două ceasuri cu credința, de la o vreme, că celălalt capăt trebuie să fie pe lumea cealaltă. În adevăr, până ce să ajungem la jităria despre miazănoapte, sudoarea ne înmuiase trupurile și ciuda ne cuprinsese sufletele. Băltoacele verzii, miasmatice și adânci, care împănau drumul în lung și în lat, ne sileau la sărituri gimnastice și de preciziune peste golurile destul de mari dintre bolovanii puși în rând pe marginea acestor băltoace. Nenorocit piciorul greoi sau neghibaci, care n-ar fi avut în el ceva din firea caprelor! O baie de glod, până la genunchi, ar fi fost neînlăturată. Noi însă, din fericire, eram deprinși cu aceste punți de un alt soi și le trecurăm pe toate fără greș.

Ieșiți afară din sat, răsuflarăm în sfârșit și ne urmarăm drumul spre Almaș pe poteca de picior, ce taie dealurile de-a curmezișul între răsărit și miazănoapte. La dreapta se întinde un șir de coline cu povârnișuri dulci și acoperite cu sămănături, fânețe și ciritei ; la stânga colinele se schimbă în dealuri, și, mai departe, între apus și miazănoapte, dealurile devin munți, al căror lanț umple întregul cerc al vederii din partea aceea. După un mers grabnic de două ceasuri și mai bine, ieșirăm pe creasta unui deal lutos și sfărâmat, care se ridică la o mică înălțime deasupra Almașului. Scoborârăm în sat, trecând pârâul cu același nume, și merserăm la micul schit de călugărițe, care se află din sus de curtea boierească.

Starița schitului era rudă cu tovarășul meu de drum și, prin urmare, de la sine se înțelege că furăm cu deosebită cinste primiți. E foarte atingător lucru să vezi cu câtă bunăvoință și cu câte jertfe chiar se îndeplinesc datoriile ospitalității în aceste schituri locuite de câteva femei sărmane. Poate că adevăratele învățături evanghelice au și ele cuvântul lor, în aceste locuri, cel puțin. Furăm deci cu mare dragoste ospătați și găzduiți până a doua zi.

Jitărie — bariera unui sat.
Ciritei — tufiș de copăcei.

De la Almaș, trebuia să mergem la Horaița, dar, fiindcă nu cunoșteam drumul, furăm nevoiți a cere la starița schitului pe cineva care să ne călăuzească. Acesta fu lucrul cel mai ușor, de vreme ce maica Filofteia se părea că nu are în mânăstire altă însărcinare decât pe acea de călăuză. Ne gătirăm și plecarăm. Călăuza mergea înainte și noi după ea. Și acum mi se pare că văd aievea pe maica Filofteia: era o femeie de statură mijlocie, mireană la trup și numai la cap călugăriță. Poate că acesta era portul ei de drum, noi ne dădurăm însă cu socoteala că ea ar fi trebuit să nu-și pună niciodată altă îmbrăcăminte... Avea maica Filofteia niște ochi căprii și mari, care te tăiau în suflet cu ascuțișul privirii lor și care, deși trecuți în vârstă, ardeau totuși de focul unei tinereți mistuite de văpaia unor patimi înădușite. Gura ei cam mare și buzele ei, deși vestejite, dar totuși destul de cărnoase, făceau să te gândești fără voie la păcătoasa biblică care ar fi aruncat peste umerii desfrâului său haina cuvioasă a mironosițelor. Chiar fața ei boțită sporea înfățișarea ațâțătoare a întregului și te făcea să ți-o închipui cu douăzeci de ani în urmă... De sub comănac, îi ieșea pe tâmple, în semicercuri, părul ei cărunt, dar așezat totuși și pieptănat cu multă îngrijire. Ce păcat că nu era negru acest păr!...

Ea era tăcută, noi tăcuți; ea gândindu-se la cine știe ce, eu cu capul plin de socoteli lumești, ne urmam drumul pe pârâul Almașului la deal. Căldura miezului de iulie era covârșitoare și ar fi fost cu neputință de înfruntat, dacă umbra pădurilor n-ar fi stâmpărat-o puțin. Din când în când, ne opream la umbră spre a ne odihni: călăuza noastră însă ne găsea prea bicisnici, și avea dreptate; dacă cineva ar fi avut fantezia să se uite la picioarele ei, care, fără să roșească câtuși de puțin, se iveau, până mai sus de glezne, de sub fusta ei scurtă de cit, și, mai mult încă, dacă s-ar fi urcat cu închipuirea ceva mai sus, ar fi găsit, în loc de picioare, niște fuse de oțel, care, lipsite de rotunjimea plină a tinereții și fără caracter pământesc, puteau să se miște în mod mecanic fără sfârșit. Această femeie zbura, nu mergea. Ș-apoi maica Filofteia avea credința deplină a darului său... Pe drumul ce țineam noi, se întâmplase, cu câteva zile mai înainte, niște prădăciuni sau, mai bine zis, niște potlogării. Luase, de pildă, un oarecine îmbrăcat într-un suman rupt traista cu făină din spatele unui gușat, îi dăduse câțiva pumni și se mistuise în pădure; sau întâlnise un altul pe o proastă, îi luase legătura cu fasole și se făcuse iarăși nevăzut. De aceste neajunsuri se temea maica Filofteia să nu ni se întâmple și nouă, și se hotărî, deci, să facă pentru noi o rugăciune de drum, spre a ne ajuta Cel-de-Sus ca să ajungem teferi și netulburați de nime la ținta călătoriei noastre. Își scoase, prin urmare, mătăniile din sân și, ca și cum ar fi vorbit cu sine însăși, începu a șopti o rugăciune, însoțind acest monolog intim cu niște cruci mari, îndesate și cu evlavie însemnate pe toate cele patru puncte cardinale ale persoanei sale. Din când în când, făcea și câte o mătanie spre răsărit, lipindu-și cu sfințenie fruntea de pământ. În timpul acesta, noi ne urmam drumul sărind peste pâraiele ce ne tăiau mersul sau trecând pe sub giganticii brazi răsturnați de vijelie ori de moarte naturală și care, rezemați cu vârfurile lor pe înălțimea brazilor dimpotrivă, alcătuiau, pe deasupra capetelor noastre, niște uriașe punți aeriene, aruncate de însuși Dumnezeu pentru sălbaticii și sperioșii locuitori ai pădurilor neumblate.

Către asfințit, sosirăm la Horaița, unde furăm primiți cu oarecare răceală de către egumenul mânăstirii, care stătea în cerdac la aer curat.

Din întrebările și răspunsurile obișnuite despre sănătate, ne puturăm lămuri că sfinția-sa suferea de un gutunar și că, prin urmare, întreaga sa veselie sufletească înghețase sub această răceală din părțile înalte ale persoanei sale; totuși ni se porunci un borș cu chitici și un pui de mămăligă, nimicuri care toate se mistuiră iute sub flămândele noastre linguri și furculiți... Ce voiți? devenisem la drum mai mâncăcioși decât evanghelistul Ion; atâta numai că părintele egumen nu știa că pofta de mâncare e o virtute cu totul biblică și că, mai la urmă, e foarte îndoielnic lucru să se fi săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini și doi pești, ba încă să mai fi rămas și douăsprezece coșuri de fărmături!... Bine sau rău, astâmpărarăm cârceii de foame ai stomacului nostru și merserăm apoi în biserică, spre a vedea mai de aproape această zidire, pe care o cunoșteam numai din nume. Pe din afară nu e decât un masiv de piatră văruit cu galben, în care nu se vede nici o idee arhitectonică: deasupra, o ceată de turnuri ce nu se înțeleg între ele, își dau brânci și se îndeasă unele în altele, spre a nu cădea, pare că, jos de pe masivul de sub picioarele lor. Pe dinlăuntru, zidurile sunt stropite cu albastru și galben, iar pictura e puțină și proastă; toți sfinții și toate sfintele, cu Iisus Hristos în frunte, sunt ieșiți de sub penelul aceluiași iconar rus care a zugrăvit mai toate vechile noastre biserici.

În aceste locuri, oriîncotro te întorci, te împresoară singurătatea, la hotarele căreia viața se pare că expiră. Omul împrumută aici mutismul de la arborii în mijlocul cărora trăiește, așa încât cele mai guralive ființe din aceste locuri sunt numai lăstunii, care zboară în stoluri negre înainte de apusul soarelui și se învârtesc țipând în jurul turnurilor albe și neclintite ale bisericii.

Nu departe de Horaița, pe un munte despre miazăzi, se află Horaița Mică sau Horaicioara: schitul acesta e un adevărat cuib de vultur aninat în crăpătura unei stânci aeriene. El stă mai totdeauna ascuns între nori și, numai când aceștia se desfac, schitul se zărește albind dintre brădișul negru.

În zori, a doua zi, apucarăm drumul Văraticului. Călăuzul nostru, un băietan ca de cincisprezece ani, nu știa decât pe cel mai lung și mai rău; pe acela deci apucarăm și noi. Cât merserăm prin umbră, drumul fu plăcut. Fagi și paltini cât lumea de bătrâni, cu trunchiuri albe și goale, își împreunau sus de tot frunzișurile lor și alcătuiau deasupra capetelor noastre o boltă de umbră și verdeață. Singurul glas al locurilor acestora e numai glasul vântului, care se taie, suspinând, pare că dureros, în frunza ascuțită a bradului; și glasul acesta are un farmec nespus...

Toți câți trecuseră pe aici, călători poate ca și mine, își zgâriaseră numele lor în scoarța netedă a fagilor. Cu drept sau fără drept, găseam vinovați, în gândul meu, pe toți acești zgârietori de copaci, care avuseră deșertăciunea vrednică de râs de a-și eterniza numele în pustiu; și cu atât mai mult îi găseam vinovați, cu cât mi se părea mie că urma omului în aceste locuri răpea ceva din măreția singurătății și se amesteca jignitor în sublimul întregului.

Peste puțin, scăpătarăm de la umbră și ieșirăm într-un luminiș de seminceri. Ne aflam în parchetele de pe Cracăul-Negru. Din depărtare, prin aerul sec, ajungea până la noi glasul omului și al toporului. Din când în când, o trăsnitură colosală umplea văile munților: erau fagii, paltinii sau brazii amețitor de înalți, care, în căderea lor prăpăstioasă, sfărâmau și doborau tot în calea lor. Ziua era la amiază și un aer înflăcărat ne înconjura din toate părțile. Soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre; cu toate acestea noi ne urmam drumul pe hogașul săpat de butuci în coasta muntelui și, numai cât în răstimpuri, eram siliți a ocoli, prin smiduri , băltoacele glodoase și verzii ce ne tăiau drumul. Eram atât de grăbiți să poposim undeva la umbră, încât nici nu mai băgam în seamă pe un întreg popor de broscoi cu ochi holbați și verzi, care — ieșiți pe jumătate din umedele și glodoasele lor locuințe — ne salutau orăcăind și apoi dispăreau iute la apropierea noastră.

După ce ne oprirăm puțin la o colibă părăsită, cumpănirăm în valea Cracăului. Ajunși la acest pârâu limpede ca o picătură de rouă, ne stâmpărarăm setea și începurăm iarăși a urca, de-a

Smid, smidă — desiș format din copaci tineri sau din tufe de spini, de zmeură etc.

curmezișul, un șir de coline lutoase și seci, acoperite cu tufari de aluni, mesteacăni și arini. De pe cea din urmă colină ce se înalță deasupra Văraticului, o întinsă priveliște se deschise ochilor noștri: sub noi, Valea-Sacă se răsfăța cu casele ei albe și curate între două dealuri acoperite cu grădini, fânețe și semănături. Mai departe, între răsărit și miazăzi, Bălțăteștii, cu mărețele-i grădini și așezămintele sale de băi, păreau că vor să se ascundă după nesfârșitele șiruri de plopi înalți de mesteacăni blonzi și de brazi posomorâți; cu toate acestea, o rază de soare, căzută din cer peste acest cuib de zână pierdut între îndoiturile verzi ale dealurilor, răsfrângea până la noi lumina strălucitoare de pe plăcile metalice cu care e acoperit. În față, orizontul era închis de cele din urmă ramuri ale râpoșilor munți de marnă cenușie ai Neamțului, care se întindeau ca o fâșie de fum plumburiu pe zarea cerului depărtat... La picioarele lor, orașul alb cu pârâul său limpede scânteia sub lumina soarelui. Alăturea, în umbra depărtării, stătea nemișcată și gânditoare pare că vestita Cetate a Neamțului, cetatea lui Ștefan, martoră nepieritoare a gloriei noastre trecute. Stăturăm deci la umbra unui mesteacăn, spre a ne odihni și a ne sătura ochii și sufletul de această măreață priveliște și, când soarele aproape scăpătase după Ciungi, intrarăm în Văratic.

DE LA VĂRATIC LA SĂCU[modifică]

Cine nu cunoaște această mânăstire de călugărițe și care călător nu are de spus un cuvânt pentru ea?

Era pe timpul băilor, și în tot anul o mulțime de oaspeți, din toate părțile Moldovei mai cu seamă, își petrec aici lunile de vară; prin urmare, nu ne mirarăm deloc când văzurăm, pe drumul mânăstirii, încrucișându-se moda lumească cu uniforma bisericească: rochia cu rasa, comănacul cu pălăria, mâna goală cu mănușa, mătăniile cu evantaliul, umilitul papuc pe talpă cu îndrăznețul călcâi Louis Quinze, negrul posomorât cu toate culorile din lume, găitanul cu dantelele, smerenia cu îndrăzneala și, în urma tuturor, ipocrizia cu sufletul fără ascunsuri!!... Și multe încă aș mai fi văzut, dacă foamea nu mi-ar fi dat pinteni și nu m-ar fi silit să sui scările lustruite ale arhondaricului. O veche mironosiță a lui Hristos stătea jos la capătul de sus al scărilor și își odihnea, dormitând, imensitatea greoaie a trupului său...

Când furăm aproape de ea, își ridică spre noi, cu o lene aristocratică, privirile-i spălăcite și verzii...

— Blagoslovește, măicuță, zisei eu, închinându-mă după cuviință.
— Domnul! răspunse ea alene și trăgănat, întinzându-mi spre sărutare dosul alb și grăsuliu al dreptei sale, cu mătănii cu tot.

Sărutai cu o prefăcută evlavie această dreaptă care, dacă nu mirosea tocmai a smirnă și a tămâie, apoi mirosea cel puțin a un parfum obișnuit pe vremuri, care-mi pătrunse până-n creieri; totuși actul acesta de smerenie ne sluji drept pașaport pentru arhondaric, unde ni se dădu casă și masă.

Stăturăm două zile în Văratic. Cu această împrejurare mă putui încredința că oaspeții obișnuiți ai mânăstirii aveau cuvânt să petreacă aicea câte o lună sau două. În adevăr, aerul, apa, preumblările, societatea chiar sunt atâtea lucruri care îndeamnă pe mulți a ieși din vârtejul orașelor mari și a căuta odihna sufletească în aceste locuri însuflețite de o viață mai dulce și mai tihnită.

Toaca, cu glasul său cicălitor și subțire, clopotul, cu vocea sa gravă, rară și sonoră, sunt capii de familie ai acestui furnicar de ființe negre, care foiesc repede în toate părțile, fără zgomot, cu papucii lor de talpă și cu mătăniile în mâini. După glasul lor se regulează toate îndeletnicirile văzute și nevăzute ale comunității. E totuși foarte greu pentru un străin să pătrundă în toate amănunțimile vieții călugărești. Un călător nu poate vedea, mai întotdeauna, decât numai coaja monahismului. Astfel, dacă ieși dimineața în medeanul din fața mânăstirii, unde se vinde și se cumpără, dacă străbați ziua cărările și drumurile ce se încrucișează și se taie în toate părțile, dacă mergi în biserica cea mare la vecernie, utrenie sau liturghie, dacă te duci pe la cunoștințe ziua sau seara, nu vei putea întâlni decât figuri paragrafisite, gheburi, zbârcituri, ochelari, cataruri cronice, reumatismuri, gingini goale, dinți falși, guri înfundate, bărbi ascuțite, peri albi și... fățarnică smerenie. Cu toate acestea, dacă te întâmpli înlăuntrul mânăstirii, când se face slujba în paraclisul de lângă arhondaric, și dacă îți arunci ochii în sus spre negreața ce umple cerdacul din față, în tihnă și în răgaz poți revedui cu privirea toate acele chipuri femeiești, care în zadar se par că cearcă a se ascunde sub negrele lor camilafce.

Un fel de milă și de durere te cuprinde fără voie când vezi atâta tinerețe, atâta vigoare și atâta frumusețe chiar înmormântate sub mohorâta îmbrăcăminte sacramentală; și tot atunci și tot fără voie, îți pui singur o mulțime de întrebări, la care ortodoxia monahală n-ar putea răspunde decât strângând din umere.

Medean — loc viran, bătătură.
Paragrafisit — învechit, uscat.
Camilafcă — potcap.

E oare cu putință, mă întrebam eu, ca noaptea, care înfășură trupul acestor ființe, să înfășure și inima lor? Acei ochi, porunciți a privi totdeauna cerul, nu privesc ei oare, câteodată, și pământul? Cuvântul scris în carte e oare destul de puternic, ca să șteargă cuvântul scris de natură în inima lor? E cu putință ca rabinii bisericii noastre să fi putut porunci sângelui să circule mai încet, inimii să bată mai rar, și naturii să ceară mai puțin? De când oare s-a ridicat la puterea de dogmă grosolana eroare că carnea poate să muște gura ce o sfâșie?... Ș-apoi, munții Văraticului sunt așa de înalți, pădurile atât de umbroase, văile atât de tăinuite și de adânci, râurile atât de limpezi, fânețele atât de dese, de înalte și de înflorite, aerul atât de îmbălsămat, încât sufletul cel mai zglobiu se simte înmuiet de o dulce melancolie și ochiul călătorului se oprește visător când pe o frunză de mesteacăn tremurătoare, când pe potirul rumen al unei flori ce se leagănă molatic sub mângâierea dulce a vântului, când pe unda care, veselă că a izbutit să se suie pe spatele unui bolovan greoi, trece de ceea parte, îi spune o glumă și-și urmează drumul înainte, scăldându-se în raze de soare. Și, în sânul acestei naturi atât de prietenoase, care-ți varsă în suflet melancolia și visurile, și în inimă beția unui nesfârșit amor, ce vroiți să facă omul și mai cu seamă femeia? A cere acestei din urmă să rămână logodnica veșnic credincioasă a unui mire, care de două mii de ani s-a înălțat la cer, e, desigur, o erezie vrednică de cel mai îndreptățit autodafe .

De altmintrelea, Văraticul nu înfățișează nici o însemnătate istorică și mai nici o tradiție nu se leagă de dânsul. Răposata maică Evghenia Negri a dat la lumină istoricul acestei mânăstiri, cuvânt pentru care nu simțim de nevoie să-l mai facem și noi.

În dimineața zilei a treia, ne îndrumarăm către Sihla, pe poteca Ciungilor, care e cea mai scurtă și cea mai îndemânoasă.

Autodafe — ardere pe rug la care erau condamnați, în timpul inchiziției, cei socotiți eretici.

Dascălul Alecu din Văratic era călăuzul nostru. Fiindcă trecem peste Ciungi, nu e rău să amintim că micul podiș, ce se deschide pe vârful lor, pune la îndemână locuitorilor din vale una din cele mai obișnuite și mai desfătătoare plimbări. S-ar zice că natura a întipărit aicea o dulce și primăvăratică sărutare pe sânul munților iernatici și că, sub această sărutare de nesfârșit amor, au răsărit, ca prin farmec, milioanele de flori strălucitoare, ce acopăr întinderile ondulate și dulci; că sub ea s-a născut acea lină și răcoroasă adiere, ce veșnic suspină în acest loc, și că pâlcurile de mesteacăni, cu ramuri despletite și cu trunchiuri de argint, nu sunt semănate ici și colea decât spre a chema pe drumețul obosit să guste, pe un așternut de flori, o clipă de visuri și de negrăită fericire. Ș-apoi, cine n-a auzit în acest loc pe greierul șuierător și pe cosașul răgușit, locuitori nevăzuți ai miriștii uscate, cântându-și eternul lor cântec sub miezul zilei înflăcărat, cine n-a ascultat aicea pe gaița gâlcevitoare certându-se cu alta pe creanga vreunui fag, acela, desigur, n-a avut prilejul să se îmbete de cel mai dulce și mai dumnezeiesc concert, pe care cântăreții naturii îl execută pe niște note necunoscute încă din scara muzicii omenești. Aici e, fără îndoială, paradisul pământesc al vremurilor noastre și... nici un înger cu sabie de foc nu străjuiește la porțile lui... Adam și Eva pot intra și, după voie, pot ieși fără teamă de strășnicia poruncilor dumnezeiești...

Cu cât înaintam pe drumul Sihlei, cu atât natura devenea mai aspră; ai fi zis că ea-și încruntă privirea și că mustră pe drumețul prea cutezător care îndrăznește să calce peste hotarele pustiului și să tulbure, cu zgomotul pașilor sau al respirării sale, adânca liniște a singurătății. Pe nesimțite, pajiștea înflorită făcu loc unui așternut de foi uscate, care trosneau sub pașii noștri; mesteacănul ne părăsise și bradul sau fagul, cu frunți despoiete de bătrânețe sau de vânturile care veșnic suflă în părțile de sus ale aerului, spintecau văzduhul și se zugrăveau fantastic și trist pe albastrul adânc al cerului. Pe alocurea, poteca se strâmta așa de tare, încât de-abia puteai străbate cu sufletul prin desișul întunecos al unei sihle de carpeni tineri, care alcătuia, de o parte și de alta, doi pereți nestrăbătuți. "Aici, îmi ziceam eu, trebuie să fi aruncat feciorul de împărat peria sfintei Vineri, din care, fără îndoială, a răsărit această pădure, spre a tăia calea zmeoaicei care-l urmărea." Noi înșine, molipsindu-ne de asprimea locurilor ce străbăteam, devenisem tăcuți și gânditori. Cât despre mine unul, gândul meu plecase pe un povârniș fantastic: poate că Aeneas, mergând pe calea iadului, tot astfel de locuri străbătuse. Câteodată, chiar mă așteptam să întâlnesc în cale-mi vreo mare poartă neagră, pe care să citesc cu înșiși ochii mei celebrul:

"Per me si va nella citta dolente." 1

Cu câtă părere de rău însă nu mă trezii eu din această fantezie clasică, apropiindu-mă de Sihla!... Și totuși cu câtă mulțumire nu salutarăm noi întâia rază de lumină, pe care o întâlnirăm în strâmta ei poiană!

Niciodată n-am gustat cu mai mare deliciu și niciodată n-am căutat să sorb cu mai multă lăcomie, prin toți porii ființei mele, lumina și căldura binefăcătoare a cerului.

Sosisem, prin urmare, la Sihla, adică la acel loc pierdut în creierii munților, în care numai vulturul cu zbor îndrăzneț mai străbate, din când în când, pe căile fără de urmă ale aerului. Până atunci, Sihla era pentru mine o închipuire, ce ținea mai mult de domeniul poveștilor. Cunoșteam locul acesta numai din spusele unora și ale altora; și acele spuse atâta se încrucișau și mânau lucrul peste marginile firești, încât totdeauna, când mă gândeam Pe-aici e drumul spre locul durerilor (D a n t e , Infernul) (trad. autorului, ital.).

la Sihla, mi-o înfățișam sub forme și proporții fantastice. Astfel, nu-mi ieșea din minte acel schivnic bătrân ca brazii pădurilor neprihănite, care, autohton al acestor locuri, fusese, poate, zămislit de vreo ursoaică în unire cu suflarea binecuvântată a vreunui vânt de primăvară; îl vedeam mergând și încurcându-se în alba și lunga lui barbă neatinsă încă de vreun pieptene; îl vedeam iarăși împărțindu-și, cu bună învoială, același rug de zmeură cu urșii, sau dând țapilor sălbatici, care-l luau poate drept strămoș al lor, cu însăși mâna sa, cei întâi muguri care plesneau sub calda suflare a primăverii. Frumoasa sf. Teodora, legendara anahoretă a locurilor acestora, se înfățișa închipuirii mele ca o a doua Marie din Egipet, cu viața bântuită de aceleași nenorociri; tot ca și aceea, sf. Teodora se lepădase, poate, de plăcerile îmbătătoare ale lumii acesteia, mulțumindu-se, în cele din urmă, cu crăpătura umedă a unei stânci în locul palatelor aurite unde luxul și desfrâul domneau cu răsfățare; ca și ea, sf. Teodora își scrisese, poate, pe nisip tainele trecutei sale vieți și, tot ca și dânsa, lăsase celui dintâi vânt grija de a spulbera și a duce departe amintirea unui trai zvânturat. Apoi floarea etern nevestejită și albastră ca seninul cerului, la rădăcina căreia domnea veșnică primăvară, în timp ce munții dimprejur crișcau sub iernatica suflare a crivățului, era darul ceresc, darul de mângâiere al sf. Teodora: femeia de lume, devenind sfântă, închinase cerului sufletul său și nu-i ceruse în schimb decât o floare... Până în cele din urmă, sfânta rămăsese tot femeie! Cerul o ascultase și făcuse să răsară pe o așchie de stâncă, într-un strop de țărână, nemuritoarea și minunata floare, care trebuia să fie icoană virtuții statornice și nepătate a sf. Teodora. Apa pământului nelegiuit îi ardea măruntaiele și, prin urmare, ea nu-și alina setea decât cu apa căzută din cer; pentru aceea își săpase, sau -mai bine zis — își zgâriase ea în o stâncă, cu înseși unghiile sale, o mică cisternă pe care nourii văzduhului erau porunciți s-o țină veșnic plină. Caprele sălbatice nu știau locul acestei fântâni și, de l-ar fi știut chiar, n-ar fi putut ajunge până la el.

Am căutat deci să rup haina fantastică, cu care Sihla era îmbrăcată în închipuirea mea, și pentru aceasta trebui să fac eu însumi, cu evlavie, o călătorie la locurile sfinte...

Dacă Sihla nu pășește dincolo de marginile firești, apoi are cel puțin însușirea de a atinge, aproape, culmea de asprime, singurătate și sălbătăcie a celei mai puternice închipuiri. Astfel, cu greu aș putea hotărî soiul feluritelor întipăriri ce-mi lăsară în suflet aceste locuri. Credeam, deocamdată, că am pășit pe lumea cealaltă... atât de singură și de pierdută în creierii munților e sălbatica Sihlă!

De jur împrejur, ca și cum s-ar ținea de mână, stau munții cu piscuri înalte, peste care brădișul negru se întinde ca o imensă haină de doliu. Nici o pasăre nu-și îndreaptă zborul său rătăcitor peste sălbătăcia și tăcerea de mormânt a locurilor acestora, unde iarba stearpă e fără de sămânță și unde numai brusturul de munte, cu floarea galbenă și lată cât podul palmei, mai are curajul să se uite, de pe creasta stâncilor înalte, în prăpăstiile negre și fără fund ce se deschid, ca niște guri de iad, sub picioarele lui.

Rareori numai, albastrul limpede al cerului adânc se pătează de câte un punct negru, dar trecător: e un vultur prădalnic care ochește poate din înălțimile văzduhului vreo sprintenă veveriță; glasul vântului îți strânge inima... atât e de tânguios și de întristător! S-ar zice că iulie se schimbă aici în fratele mai tânăr al lui decembrie; aceiași ochi, aceeași privire aspră, același glas, aceleași sprâncene încruntate! Numai căruntețea îi lipsește spre a se îndeplini asemănarea.

Întorcând privirea spre apus, îți vine să crezi că un popor de uriași a însuflețit cândva aceste locuri și că, precum odinioară s-a zvârlit munte peste munte spre a se lua cerul cu asalt, tot astfel și aici s-au îngrămădit, una peste alta, acele stânci enorme spre a-și da, poate, pământul mâna cu cerul. Și sunt acele stânci atât de imense, atât de goale și tăiate de niște mâini supranaturale, pe linii așa de lungi și de capricios unghiulate, încât îți aduc amețeală în suflet, îți curmă firul gândirii, te apasă pe creieri și te lasă înmărmurit și mut...

Pe o cărăruie strâmtă și cotigită, pe sub pereții de stâncă sură, care se pierdeau în văzduh deasupra capetelor noastre, suirăm la deal, călăuziți de octogenarul și singuraticul călugăr al Sihlei, spre a vizita locurile mai însemnate din împrejurime.

Merserăm deci la peștera sf. Teodora. Spre a ajunge însă acolo, trebui să ne prefacem în acățătoare, să ne vârâm pe dedesubt, sau să sărim, ca în zbor, pe deasupra stâncilor, care decât care mai anevoioase și mai grele de trecut.

După un pătrar de oră, se făcu la stânga noastră o despicătură verticală în peretele zidului de stâncă, ce ne însoțise neîntrerupt până atunci. Printre pereții ei umezi, ne strecurarăm lăturiș, până în fund. Aicea se face o scobitură aproape rotundă, în mijlocul căreia zace o stâncă lată și puțin înaltă.

Din fundul negru al acestei scobituri, străbătea o rază de lumină până la noi, printr-un fel de răsuflătoare săpată de însăși mâna naturii pentru primenirea aerului, în acest beci umed din pântecele muntelui; aceasta era peștera sf. Teodora. După cum se zice, ea a trăit 60 de ani în această vizunie, pe care nici urșii nu i-ar fi râvnit-o.

Piatra din mijloc îi slujea drept vatră, pe care aprindea, din când în când, câte puțin foc, spre a-și frige câțiva bureți sau pentru a-și dezmorți trupul biciuit de vânturile iernii; pereții poartă, în adevăr, urmele negre ale unui fum înădușit.

Stăturăm aici vreo zece minute, timp în care cercai să mă potrivesc în gând sfințeniei locului pe care călcam; voiam să trimit, în altă lume, sfintei Teodora, din însăși pământeasca ei locuință, vreo simțire sau vreo cugetare cucernică și umilită; cum însă e ușor să fii virtuos în tovărășia urșilor necuvântători și a codrilor fără de inimă, și cum virtutea nu capătă preț și strălucire decât atunci când iese biruitoare din lupta fățișă cu răutatea și stricăciunea omenească, apoi nu putui închega în sufletul meu nici un soi de evlavioasă gândire sau măcar de profană admirațiune pentru o viață jertfită, fără nici o țintă, lipsei, chinurilor și suferințelor trupești, cu toată râvna ce va fi avut sufletul ei pentru cele sfinte și dumnezeiești.

Astfel eram supărat pe mine însumi că nu puteam da un lustru cereștii mele eroine din minutul acela. Și ieșii deci amărât din umedul sanctuar în care călcasem.

Ne îndreptarăm spre fântâna sf. Teodora. Trebui să suim pe o scară ca de doi stânjeni înălțime și, numai ținându-ne în cumpănă deasupra prăpastiei și dând mâna cu rădăcina șubredă a unui brad tânăr, puturăm sări deasupra. Aici se poate vedea o mică scobitură pătrată și puțin adâncă, pe care, după cum spune legenda, sf. Teodora și-a săpat-o cu înseși unghiile sale. Un strop de apă adunat din ploi sau din roua nopților zace veșnic pe fundul acestei scobituri căptușite cu mătreață; și cu această apă sfânta își alina setea... Aceasta e fântâna sf. Teodora!...

Pentru a merge la Stânca Căprioarelor, furăm siliți să ne întoarcem îndărăt. Astfel, părăsirăm fântâna sf. Teodora, unde în zadar căutarăm minunata ei floare albastră... Cine știe? poate că sămânța rătăcită pe vânturi a vreunui soi de omag sau de holbură cu floarea ca un păhăruț de azur va fi încolțit și înflorit cândva pe locurile aceste sub căldura binefăcătoare a vreunei primăveri și va fi dat loc legendei amintite. Oricum, dar o floare e totdeauna o minune, un dar ceresc pe sânul sterp al acestor regiuni.

Drumul ce trebuia să ținem se încovoia ca un șarpe pe după stâncile care ne împrejmuiau mersul, și se părea că nu e bătut decât de urmele sălbatice ale fiarelor, din firea cărora și noi, parcă, împrumutasem ceva; atât ajunsesem de ușori și de îndemânatici, atât de bine învățase piciorul nostru a-și mlădia talpa pe unghiul ascuțit al pietrelor și a se înțepeni temeinic acolo unde un alt picior nedeprins ar fi tremurat și n-ar fi năzuit să înfrunte un lunecuș primejdios.

Astfel merserăm ca un pătrar de oră și, după ce sărirăm în zbor peste crăpătura adâncă dintre două stânci enorme, sosirăm la Stânca Căprioarelor, numită astfel fiindcă, în timp de grele ierni, căprioarele își dau întâlnire deasupra ei.

Cu toate că duceam de câteva zile o viață idilică, și ni s-ar fi cuvenit, prin urmare, să gustăm un minut de odihnă sub umbra stufoasă a vreunui fag, totuși ne mulțumirăm, deocamdată, cu umbra rară și îngustă a unui tânăr brad, care nu înlesnea răcoroasa-i ospitalitate decât capetelor noastre pârlite și înfierbântate de arșița zilelor de Cuptor.

De altmintrelea, un vânt ușor, ce se iscase tocmai la timp, ne dădu răcoarea pe care lipsa umbrei ne-o refuza.

Cât de dulce-i odihna câteodată! Ș-apoi de pe înălțimea pe care stăteam, ochiul nostru înota în văzduhul deșert de sub picioarele noastre, îmbrățișând nemărginitul cerc închis în depărtare de piscurile negre ale munților păduroși. Pe alocurea, munții se desfac și lasă ochiului visător o poartă de trecere către adâncurile fără de fund ale spațiului... Mai încolo, azurul albastru, această stavilă eternă a vederii omenești, părea că însemna, în nesfârșit, hotarele nestrămutate dintre împărăția ochiului și a închipuirii. Sub picioarele noastre, sub însăși înălțimea pe care stăteam, se adăpostește mica și vechea bisericuță clădită de cel întâi anahoret al Sihlei. Altădată rugăciunile către Dumnezeu se făceau în ea; astăzi însă nu se mai slujește într-însa; și numai ca un soi de rămășiță religioasă se mai îngrijește de bătrânul pusnic, care înfruntă pustietatea locurilor acestora.

Trebuie să mărturisesc, de altmintrelea, că singuraticul călugăr al Sihlei a rămas și până astăzi o enigmă pentru mine. Astfel, se tânguia sf.-sa că hoții l-au călcat și l-au prădat și de puținul ce mai avea.

— Apoi atunci cum și pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă, mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă?

— Pentru ascultare și pentru Domnul, fiule, îmi răspunse el pe o notă oarecare din pisaltichie, pironindu-și ochii în pământ și încrucișându-și cu evlavie mâinile pe piept.

Și nu mă puteam sătura, privind nepotrivirea izbitoare dintre această smerită milogeală și fața lui plină și roșie, ochii lui negri, mici și scânteietori, mâinile lui osoase, care păreau a fi deprinse cu multe nevoi, și acea privire, mai ales, care se furișa, din când în când, repede spre noi și pe care niște gene lungi și dese n-o puteau îndestul ascunde.

După vorbă, se părea a fi rus de felul lui.
— Și cu ce trăiești sf.-ta pe locurile acestea, părințele, îl mai întrebăi eu.

— Dumnezeu și oamenii cei buni nu ne lasă să pierim. "Când e vorba de Dumnezeu, mă gândii eu, nu zic ba: ciuperci și rădăcini va fi semănat cu îmbelșugare părintele ceresc pe locurile acestea; când însă e vorba de oameni buni, apoi aceștia nu vor fi dând pe aicea decât din an în an, timp în care ar putea prea bine să moară de foame și schivnicia cea mai fără de stomac."

Și nu mersei mai departe cu reflexiunile mele, deși oarecând înaintea judecății fu tras, ca părtaș la mai multe hoții, un sfânt ermit și, dacă nu mă înșel, chiar al Sihlei mi se pare.

Oricum însă, trebuia să fim și noi oameni buni; astfel scoaserăm rămășița de pâine, rachiu și merinde ce mai aveam, spre a potoli acea hoțomană de foame, care tot drumul se ținuse grapă de noi. Paharul de rachiu merse cerc împrejur, începând bineînțeles de la sf.-sa, care-l luă cu multă evlavie, îl binecuvântă, își făcu cruce, îl goli până la fund, își șterse gura cu mâneca cafenie a rasei sale și-l înapoie mai încet de cum îl luase.

Bis repetita Deo placent : al doilea și al treilea pahar fură golite cu același ceremonial, și poate că și al patrulea s-ar fi bucurat de

Ermit — pustnic, sihastru. Cele repetate de două ori plac lui D-zeu (Horațiu, Arta poetică). (trad. autorului, lat.)

darul binecuvântării, dacă dascălul Alecu, călăuzul nostru, înspăimântat de seceta ce-l amenința, nu și-ar fi încruntat sprânceana la timp.

— Mila ta spre noi! zise el în termeni destul de cunoscuți slujbașilor bicericii; și sticla cu rachiu trecu întreagă în mâinile lui.

Mâncarăm tot și băurăm tot. Desagii noștri rămăseseră tot așa de ușori ca și sacul lui Esop; dar nădejdea ne era în mânăstirile pe unde aveam încă de trecut. Săhăstria, Săcul, Agapia — erau atâtea popasuri unde credeam noi că vom găsi câte ceva de-ale mâncării. Ne luarăm deci rămas bun de la Sihla și ne îndrumarăm spre Săhăstria.

Înainte de a sui la Săhăstrie, trecurăm peste un soi de mic Șat- el-arab, alcătuit din cele două pâraie vestite ale locurilor acelora, Pârâul Alb și Pârâul Negru; și apele unuia, într-adevăr, sunt albe și ale celuilalt aproape negre — după felul, pe cât se pare, al păturilor de pământ peste care curg și cu a căror pulbere își colorează apele lor.

Trebuie să fi existând vreo legendă asupra acestor două pâraie; cu tot interesul însă ce am pus, n-am putut afla nimic în această privință.

Săhăstria, după cum arată însuși numele său, e un cuib de oameni sau, mai bine zis, de strămoși ai omenirii, retrași în adâncurile cele mai nepătrunse ale singurătății.

Aicea, deși natura nu e așa de aspră și de măreață ca la Sihla, totuși fiorii pustiului îți răcesc inima și te fac, fără de voie, să dorești a te afla pe aripile vreunei pajuri din poveste, spre a te scoate la lume. Mai mult încă, ți se pare că cele nouă poloboace de apă și cele nouă cuptoare de pâine, încărcate pe spatele acestei corăbii aeriene, n-au să-ți fie de ajuns, până ce ți-ar fi dat să vezi o față de om.

Ajunși în poiana Săhăstriei, nu văzurăm deocamdată decât pătratul nemișcat al vechilor chilii, care păreau că se îndeasă de frică unele în altele. Ruina și putrejunea rânjeau spăimântătoare de pe acoperăminte și de pe pereți; zidurile iarăși rânjeau și, rânjind, își arătau dinții lor de cărămidă roșie de sub buzele vinete de un var odată alb. Buruieni acățătoare, cu cârcei în loc de picioare, puțin mai aveau până ce să-și deie mâna cu pașnicii și somnoroșii bureți, crescuți fără sămânță pe șindrila putredă a coperișului.

Iar peste tot și peste toate, se înălța crucea veche, ruginită și plecată a bisericii, dar numai crucea... Pentru acest mormânt nu mai trebuia decât atâta! Nu țin minte să fi simțit frică vreodată; pustiul însă în pustiu îmi strânse inima, și nu frica, dar un fel de groază mă cuprinse.

Eram hotărât a trece înainte, fără a mă mai opri în acest loc, când, la o depărtare ca de o zvârlitură de băț, văzui iarba clătinându-se. Mă înălțai pe vârful picioarelor, înfipsei privirea în locul cu pricina și, spre marea mea nedumerire, văzui o claie de păr mișcându-se când la dreapta, când la stânga, când înainte, când înapoi, ca și cum cele patru vânturi s-ar fi fost înțeles între ele ca să se joace de-a mingea în poiana Săhăstriei. Era un om sau era un urs? Iată ceea ce, deocamdată, nu putui ști cu siguranță. Pentru mine, care mi se părea că simt în vinele mele circulând un sânge acru și sălbatic, șoapta vânturilor semăna acum cu mormăitul urșilor, iar florile strălucitoare ale poienilor îmi sclipeau ca atâția ochi roșii ai duhurilor pustiului; crezui deci, pentru moment, că e vreun urs de prin apropiere, când, fără de veste, auzii, de la spate, pe dascălul Alecu strigând cu glasul său răgușit, dar totuși destul de puternic:

— Blagoslovește, părinte! Bine-am găsit! ce mai faci? coaptă-i săcărica?

Claia de păr se întoarse greoi împrejur ca o balama veche pe o țâțână ruginită și, c-un fel de adâncă plecăciune, mormăi ceva sub niște mustăți încâlcite la un loc cu o barbă neatinsă încă de vreun pieptene, care-i acoperea fața, dând loc spre afară numai la doi ochi albicioși și stinși de bătrânețe.

Și, cu cât priveam mai mult și mai drept în față pe acest om, sau, mai bine zis, pe acest protopărinte al omenirii, cu atât mi se părea că barba, părul și sprâncenile lui sunt răsărite nu din piele omenească, ci dintr-o pătură de mâl negru și fecund, ce trebuia să fi fost așternută din vremuri vechi peste întreaga lui ființă... Prin rasa lui sclivisită și lustruită de murdărie se vedeau stelele; iar de cămașă nu mai putea fi vorbă, fiindcă acea în care își primise darul se topise demult pe el; și știut este că un călugăr trebuie și să moară în cămașa în care și-a căpătat sfântul său chin.

De altfel, Săhăstria numără vreo șase viețuitoare de soiul arătat mai sus; întâmplarea însă ne scosese, dintre toate, pe tipul cel mai desăvârșit.

Așadar, spre a lua iarăși firul povestirii, singuraticul călugăr culegea săcărică și, pe cât aflarăm, făcea și el o mică negustorie cu ea.

Eram obosiți și flămânzi. Iarba înaltă, deasă și înflorită ne punea la îndemână un așternut moale și răcoros; pârâul din vale părea că ne întreabă dacă nu ni-i sete; noi însă am fi fost mult mai bucuroși să ne fi întrebat cineva dacă nu ni-i foame; și acest cineva nu putea fi, pentru moment, decât bătrânul sihastru; dar fiindcă el nici nu se gândea la așa ceva, dascălul Alecu se hotărî să fie tălmaciul nostru pe lângă cuvioșia-sa.

— Până una-alta, părinte, zise el, dacă ai ceva, dă-ne să mâncăm. Suntem hămesiți de foame și căzuți de osteneală.

Cam așa ceva trebuie să se fi petrecut între Esav și Iacov. Și dacă dascălul Alecu, în minutul acela, ar fi avut de vânzare vreun drept de primogenitură, l-ar fi dat foarte bucuros pentru o coajă de pâine și o foaie de ceapă.

— D-apoi ce să vă dăm, păcatele noastre, răspunse cu o smerită milogire bietul călugăr; noi singuri, și n-avem ce mânca pe locurile aistea.

— D-apoi sf.-ta nu mănânci când ți-i foame? ce mănânci sf.-ta dă-ne și nouă.

— Ce să mâncăm! Ia, sclipuim și noi câte un hrib, câte un burete, cum dă Dumnezeu, și trăim și noi de azi pe mâini; și, dă, cu de-aistea d-voastră n-aveți să vă împăcați.

— Da ne împăcăm și cu dracu fript, părinte, numai să nu ne rupem dinții în el, zise dascălul nostru cu un fel de disperare, care se părea că pornește din fundul conștiinței stomacului său.

Drept vorbind, călăuzul nostru era dintre acele fețe bisericești, care, la nevoie, aruncă cu barda și în Dumnezeu.

Scandalul fu la culme. Bătrânul sihastru scuipă de trei ori, se întoarse iute și, făcându-și cruce, dispăru prin scobitura ce ducea înlăuntrul masivului ruinat al vechilor chilii. După câteva minute însă, se arătă din nou cu ceva la subțioară și în mână; era un smoc sau, mai bine zis, o sarcină de ceapă verde și două mici pâinișoare rotunde și negre ca și pământul, din care păreau că sunt făcute; puse toate aceste dinaintea noastră și se trase înapoi; luai una din pâini și voii s-o rup, dar, neputând, o dădui dascălului Alecu.

— Ține, dascăle, zisei eu; părintele ți-a făcut pe plac; iată, ți-a adus pe dracul cel mai bătrân schimbat în pâine; cearcă-ți dinții în el, și dacă-ți va mai rămânea vreunul teafăr, să-mi spui și mie.

— Hei! d-apoi, cucoane, se vede că d-ta nu știi că dracu numai la foc, în fundu Tartarului, îi tare, și că la apă se moaie? Parcă agheasma degeaba-i apă? Așa-i, părinte, că agheasma-i făcută din apă ca să moaie pe dracu? Și, zicând acestea, se scoborî la pârâu cu amândouă pâinile și cu o cofiță ce-i dăduse călugărul.

— Îl cunosc de mult, îndrăzni călugărul să zică, după ce dascălul Alecu se depărtă; era mai bun de hoheri decât de dascăl; numai cât spurcă cele sfinte; Dumnezeu să-l ierte! și, făcându-și cruce, tăcu.

Era și timpul, căci dascălul Alecu se și întoarse lângă noi cu cofița cu apă și cu pâinile muiete în pârâu.

Hoher — hingher, călău.

— Am botezat, părinte, pe dracu și i-am pus numele Galaction — poate că pe călugăr îl chema așa — și ian te uită cum s-o muiet; și zicând acestea, rupse una din pâini în două. Bietul călugăr simțea jăratic sub tălpile lui și, deși-mi insufla milă, îmi plăcea totuși păgânismul fără ascunsuri al călăuzului nostru.

Ne așezarăm deci în mod antic pe iarba moale și înflorită și începurăm strălucitul nostru ospăț. Dascălul Alecu era mai mândru decât un rege și mă așteptam să-mi spună că Lucullus era un calic și Labdacus un bucătar prost; se vede însă că în Arghir ori Tilu Buhoglindă, care, precum spunea el însuși, formase toată educația lui literară, nu se zicea nimic despre aceste vestite fețe ale antichității. Oricum însă, pâinea până la cea din urmă fărâmitură și ceapa până la cea din urmă foaie verde fură desființate: ospătasem; și încă dascălul Alecu pretindea că de mult nu-și aducea el aminte să fi mâncat cu așa de mare poftă. Cât despre mine, miroseam a ceapă ca întreg Israilul, iar tovarășul meu sufla în vânt și bea apă. Întremați și odihniți, apucarăm pe poteca ce duce spre Săcu.

După două ceasuri de un mers grăbit și fără nici o întâmplare, ieșirăm din adâncimea întunecoasă a pădurilor și poposirăm puțin în valea strâmtă, dar luminoasă, prin care curge limpedele pârâu al Săcului. Lespezile de calcar late și albe, pe care se rostogolește el ca din treaptă în treaptă, păreau poleite sub razele de aur ale soarelui, care străbăteau prin apa limpede până la ele.

Trecând pârâul și suind malul stâng, zărirăm turnul înalt al mânăstirii și albul zid împrejmuitor, cu creasta lui de olane roșii.

Picioarele noastre călcau deci țărâna unui pământ sfânt și blestemat în același timp. În adevăr, Zavera, cu toate grozăviile ei, trecea ca un pârâu de sânge prin mintea mea...

"De acolo, din acel turn, restaurat acum, îmi ziceam eu, Farmachi și căpitan Iordache, cu mâna lor de voinici, trebuie să fi înfruntat furia turbată a turcilor. La această poartă, desigur, dragomanul Udrizki a uneltit, poate, cândva, mișeleasca amăgire; și tot atunci, fără îndoială, căpitan Iordache, cu câțiva din ai săi, muriră într-un chip atât de vitejesc." Și, din toată această dramă sângeroasă, eroismul n-a lipsit: când însă mă gândeam că toți acești fii ai Eladei nu-și vărsau sângele lor decât spre a plămădi cu el robia țării noastre, admirația făcea loc indignării și disprețului pentru toți eroii greci, de la Achille și până la căpitan Iordache.

Săcul e una din paginile vii ale istoriei nefericirilor noastre, și fiecare olan, strămutat de vreo furtună de la locul său, lua în ochii mei proporția vreunei urme de eroism al luptătorilor înverșunați.

De altmintrelea, Săcul e una din mânăstirile bine păstrate încă, și înfățișarea lăuntrică a ei îți deșteaptă amintirea unor bogății trecute. Cele două rânduri lungi de chilii, suprapuse în forma unui larg pătrat, vorbesc și astăzi îndestul de lămurit despre furnicarul ce trebuie să fi însuflețit altădată acest lăcaș, a căruia tăcere nu e întreruptă acum decât de zgomotul cadențat și monoton, ce-l fac prin coridoare ciubotele greoaie ale câtorva călugări bătrâni și gârboviți; cel mult dacă de afară mai auzi câte-o tânjală căzând greu la pământ de pe gâtul vreunui bou obosit. Grajdurile mari și încăpătoare, cu guri negre și pustii, bucătăriile imense, cu pereții afumați și cu vetrele reci și fără cenușă, mi se păreau că povestesc o istorie veche, dar veche de tot: istoria cornului de îmbelșugare din poveștile noastre. Și treceau prin mintea mea, pe rând, toate acele carete grele și cu arcuri mlădioase, trase de patru cai rotunzi, cu hamuri late, carete largi cu perne moi, în care stătea răsturnat alene un călugăr gras și învelit în mătăsuri scumpe și blănuri de mare preț... Astăzi, cel mult dacă un cal costeliv, cu pielea-n șolduri, se mai poate mișca de ici până colea, între cele două hulube albe ale unei cotiugi hodorogite. Unde mai sunt acele cirezi de boi cu coarne mari, care, altădată, foiau albind prin verdeața pădurilor? Hergheliile de cai, turmele de oi, argățimea cea multă, murdară și veselă, care se mișca în toate părțile după treabă cu pași greoi și largi... Toate acestea nu mai sunt! Secularizarea a suflat ca un vânt de pieire peste belșugul de altădată al cuiburilor acestora de închinători în pustiu, și prezentul, zdrențuros și slab, rânjește cu o amară bătaie de joc în fața trecutului luxos și îngâmfat.

LA AGAPIA[modifică]

Către patru ceasuri după-amiază, părăsirăm Săcul și ne îndreptarăm spre Agapia. De astă dată, deși pe un alt drum, trebui totuși să ne întoarcem puțin îndărăt. În adevăr, Văraticul, Sihla, Săhăstria, Săcul și Agapia alcătuiesc un mare arc de cerc întors cu deschizătura spre răsărit și miazăzi. Poteca de picior, ce țineam noi acum, tăia, de-a curmezișul, cele mai vesele și mai râzătoare priveliști de munte. Ceea ce numesc oamenii de loc "Arșiți" nu este altceva decât un neîntrerupt lanț de coline verzi și înflorite, așezate fără apărare în bătaia soarelui, având, în același timp, o trăgănată și adâncă înclinare spre răsărit. Vânturile de miazănoapte mor departe de locul acesta în adâncimea nestrăbătută a pădurilor ce îmbracă munții uriași din acea parte. Numai miazăzi și răsăritul sunt mai deschise și lasă slobodă trecerea vânturilor seci și fierbinți, care, în iulie mai cu seamă, părăsesc stepele și deșerturile lor și vin de-și răcoresc arzătoarea lor suflare în văile adânci și răcoroase ale munților noștri.

"Vântul cel rău", care, câteodată, arde fața îmbelșugatelor câmpii ale Țării-de-Jos, nu e cunoscut nici în munți, nici în largile noastre văi, din miazănoapte; și chiar dacă va fi călcând câteodată peste hotarele Crivățului, apoi, desigur, că va fi lepădând hlamida arămie a pustiului și va fi îmbrăcând pe acea de culoarea cerului senin a Zefirului și, tot ca și acesta, își va fi încununând fruntea cu flori și va fi înhămând fluturi la carul său. În adevăr, o suflare dulce și lină, ce vine din părțile deschise ale locului, curge veșnic, ca un râu nevăzut, ce mișcă aerul cald și îmbălsămat. Florile se pleacă la suflarea vântului, ca și cum s-ar teme de sărutarea lui; și, din acest joc nebunatic al vântului cu florile, valuri adânci și strălucitoare de culori și de lumină se sapă în fânețele înalte până dincolo de hotarele vederii; iar fluturii mici și albaștri, ca niște fulgi de azur, speriați de pașii drumeților, se ridică în stoluri zburătoare și, beți de miresme și de lumină, se răspândesc în aerul cald. Astfel, simpatica natură deschide și răsfață, în aceste locuri, cu atâta nevinovăție sânul său și cu atâta putere varsă un farmec neînțeles în sufletul călătorului, încât ochiul cel mai nestatornic devine visător și gândul cel mai zburdalnic își pleacă înaripatul său genunchi înaintea atotputernicei și sublimei naturi. De altmintrelea, drumul Agapiei, pe poteca Arșițelor, se deosebește cu totul de drumul posomorât și sălbatic al Sihlei și al Săhăstriei. Numai pe alocurea, și mai cu seamă deasupra Agapiei Vechi, poteca se încrețește în suișuri și scoborâșuri grele de învins.

Tot pe aicea, din coastele râpoase ale munților, se nasc nenumărate izvoare mici, care, ajungând în cursul lor pe așezături, formează înguste, dar totuși destul de adânci smârcuri. Sub umbra pădurilor înalte, devin aceste smârcuri și mai posomorâte încă; cu toate acestea ele își ascund fața lor lividă sub tufe mari de brusturi cu foi late și broticii.

După două ceasuri de un mers aproape neîntrerupt, ieșirăm deasupra Agapiei Vechi. De pe înălțimea pe care ne oprisem, schitul acesta de maici se zărea albind în fundul jgheabului de verdeață, ce se deschidea sub picioarele noastre. Cu o treaptă mai jos sta retrasă, tăcută și visătoare, Agapia Nouă cu albele sale chilii și cu înaltele turnuri strălucitoare ale bisericilor sale. Era atât de răpitoare această priveliște, încât ai fi zis că natura îți pune sub ochi o salbă de mărgăritare pe o tavă de smarald. După câteva minute de odihnă, cumpănirăm în Agapia Veche, unde nu stăturăm decât alte câteva minute; și acest timp fu mai mult decât îndestulător pentru a îmbrățișa, cu o singură privire, mâna de chilii vechi locuite de câteva călugărițe, tot așa de vechi poate.

Biserica pustie din mijloc, închisă cu un brâu de fier, spre a nu se desface, e o zidire proastă și lucrată, pe cât se pare, de un pietrar și mai prost încă. Schitul acesta e întemeiat de Petru Șchiopul la 1585; așa glăsuiesc, cel puțin, inscripțiunile găsite la Agapia Nouă.

Ca și Văraticul, Agapia Veche își avea, în acel timp al anului, oaspeții săi, căci nu puturăm socoti într-alt fel pe cele câteva cucoane și duduci, care — tocmai în momentul sosirii noastre — își petreceau vremea culegând flori în micile și cochetele grădini ale schitului.

Peste puțin părăsirăm Agapia Veche și începurăm a scoborî spre Agapia Nouă.

La jumătatea drumului ne oprirăm, nu atâta de nevoie pe cât din obicei. În adevăr, aici se afla cunoscuta Piatră a lui Aron. Această piatră rotundă și așezată pe un picior tot de piatră slujește de masă călătorilor — cuvânt pentru care a devenit lucie și nici o urmă de inscripție nu se vede pe ea, dacă vreo inscripție va fi fost cândva. Oricum însă, piatra aceasta își are tradiția ei. Așa, se zice că vodă Aron și-ar fi petrecut anii copilăriei în Agapia Veche, care pe atunci era schit de călugări, și anume pe lângă un moș al său, egumen al schitului pe acele vremuri. Și iarăși se zice că copilul Aron, neîmpăcându-se cu asprimea vieții călugărești, ar fi cercat să fugă în lume și că chiar ar fi izbutit să scape de sub privegherea celor o sută de ochi ai bătrânului; că ar fi plecat-o spre a ieși la largul țării, dar că tocmai pe când se credea mai slobod și la adăpost, tocmai atunci moșul său îl și călcă din urmă, îl prinse și, cu cârja pe care-și sprijinea bătrânețile și în chiar locul unde puse mâna pe el, îi dete una din acele sfinte învățături, pe care numai călugării se pricep să le deie. Ajuns în scaunul domniei, Aron voi să ridice și el un monument nepieritor în amintirea celei mai de seamă fapte sau împrejurări din viața sa... Scurmă în trecut, dar nu găsi nimic mai de seamă decât bătaia mâncată de la sfântul său moș; și în amintirea bătăii aceleia așeză, în chiar locul cu pricina, piatra care și astăzi poartă numele lui. Așa sau altmintrelea, tradiția e câteodată mai dreaptă decât istoria.

Părăsirăm Piatra lui Aron și începurăm a scoborî către Agapia Nouă care, ascunsă deocamdată în dosul pădurilor ce ne împrejmuiau mersul, începu iarăși a se ivi la o mică depărtare sub picioarele noastre.

Agapia Nouă se deosebește în multe privințe de Văratic. Astfel, pe când aceasta din urmă își revarsă valurile sale de case albe pe poalele colinelor, cu care se isprăvesc munții săi, cea întâi pare a se furișa și a se ascunde în strâmta, adânca și umbroasa vale scăldată de limpedele pârău al Agapiei.

Spre deosebire de Văratic, mânăstirea aceasta adăpostește, sub mohorâta haină a călugăriei, pe cele mai multe din scoborâtoarele vechilor noastre familii boierești; și de unde vorbele de "boier" și "boieroaică" sunt de mult și de pretutindeni desființate, în Agapia aceste numiri sunt ținute încă la mare cinste.

De altfel, cu toată înfățișarea noastră de marchidani, furăm destul de bine, ba chiar cu dragoste primiți în vechiul și sfântul lăcaș al hatmanului Gavril, fratele lui Vasile Lupu și al doamnei Liliana, soția sa.

Până în sala de sus a arhondaricului, nu întâlnirăm pe nimenea. Cel mult, dacă vreo maică răzleață se uita din depărtare mirată la noi. Intrând însă în sala cea mare din al doilea rând, o bătrână călugăriță ne întâmpină cu un mare măturoi în mână. Se înțelege de la sine că, cu puțin mai înainte, scuturase colbul sau păianjenii adăpostiți prin ungherele înalte și retrase ale pereților, și, prin urmare, între noi și măturoi nu putea fi nici o legătură.

— Blagoslovește, măicuță, și bine-am găsit, ziserăm noi, intrând și închinându-ne cu boccele cu tot.

— Bine-ați venit, ne răspunse ea, suindu-se pe un scaun și ridicând măturoiul spre bagdadie; și, ca și cum n-am fi fost noi de față, începu a stârni colbul peste capetele noastre.

"O pătură de colb mai mult, cugetai eu, nu e mare treabă." Și lăsând bocceaua jos, pusei mâinile la spate și începui a urmări cu ochii legănările largi și îndemânatice ale colosalului măturoi. Pentru mine aceasta era un soi de plăcere, pe care eu însumi mi-o îngăduiam. Când văzui însă că-și mută scaunul în altă parte și că e gata să înceapă din nou aceeași treabă, fără a se gândi să ne deschidă vreo odaie sau să cheme pe altcineva pentru aceasta, mă hotărâi să deschid vorbă cu ea. Astfel, tot cu mâinile la spate, și apropiindu-mă puțin:

— Aveți mulți păianjeni în arhondaric? o întrebai eu foarte serios.

— N-avem nici unul, îmi răspunse ea cam mirată de astfel de întrebare. La noi nu se țin păianjeni; ia câte-oleacă de colb, dacă se strânge, îl mai stârnim și noi cu mătura, din vreme în vreme.

— Tare rău, măicuță, tare rău, zisei eu; unde nu sunt păianjeni sunt păcate; cel puțin așa o lăsat Maica Domnului; sf.-ta trebuie să știi că numai cui ucide păianjeni i se iartă păcatele; ba chiar câte șapte de fiecare păianjen.

— A fi și cum zici d-ta, îmi răspunse ea cam înțepat, dar noi n-avem nici păianjeni, nici păcate.

— A fi și cum zici d-ta, măicuță dragă, o întrerupsei eu, dar nu vezi că, chiar acum, păcătuiești, ținându-ne osteniți de drum în picioare? Așadar, până una-alta, deschide-ne o odaie; iar pentru lumea cealaltă, ne vom da fiecare socoteală cum vom putea.

Maica noastră înțelese numaidecât că se abătuse puțin de la datoriile ospitalității, păzite de altmintrelea cu mare sfințenie în această mânăstire. Astfel, lăsând măturoiul la o parte, ne deschise, deocamdată, o odaie cu un singur pat; atrăgându-i însă luareaaminte că noi suntem doi, ne deschise salonul cel mare al arhondaricului. Peste puțin sosi și maica arhondăreasa.

Am păcătui, credem, împotriva amintirilor noastre de călătorie, dacă am trece așa de ușor peste această figură blândă și binevoitoare.

Maica Evghenia, arhondăreasa, e una din acele figuri care-ți insuflă respectul și iubirea în același timp. Albeața și frăgezimea regulatului oval al feței sale se încadra așa de plăcut și de armonios în negrul posomorât, cu care darul îmbrăcase corpul său, încât cu greu ai fi putut găsi un termen de asemănare. În adevăr, firear cineva în stare să ne spună cu ce ochi privește luna nopților senine, virginal împodobită cu negrul văl al umbrelor adânci? Cine știe dacă nu pentru aceasta e și așa de departe! Și maica Evghenia era așa de aproape și totuși așa de departe de noi!...

Își poate deci închipui oricine cu ce anumită evlavie și cu ce adâncă și religioasă sfială și plecăciune sărutai mâna albă și catifelată, ce mi se întinse. Și dacă în sufletul meu a răsărit atunci vreo lumească și păcătoasă gândire, îndelung milostivul D-zeu mă va ierta...

De altfel, căutai numaidecât să încredințez pe maica arhondăreasa că noi nu eram deloc marchidani și că, prin urmare, nu venisem la mânăstire spre a vinde mărgele și cercei tristelor mirese ale lui Hristos; de aceea, cu oarecare mândrie, ce nu se potrivea deloc cu bocceaua mea din spate și cu opincile din picioare, îi înșirăi, cu o limbuție curat spaniolă, numele și prenumele, locul nașterii, locuința mea actuală, starea civilă, profesiunea, ținta ce urmăream și un potop de alte nimicuri, care aduse pe fața ei o cerească înseninare și un trandafiriu surâs... Cu atâta mai rău pentru cine n-a văzut un cer de două ori senin și un trandafir de două ori înflorit!

Furăm deci foarte bine primiți, găzduiți și ospătați. Seara fu măreață. Deși obosit de cale, somnul totuși nu mă prinse așa de curând. Mai bine de un ceas stătui singur în cerdacul din față al arhondaricului, de unde putui îmbrățișa cu privirea întinsa și fermecătoarea priveliște ce înfățișează Agapia ochilor în timpul nopților cu lună.

Cât de frumoasă era luna și cât de senină fu noaptea aceea! Tăcerea și misterul mă înconjurau din toate părțile. Noaptea, retrasă în văi și în desimea posomorâtă a brazilor, cernea munții adormiți și visători, ale căror piscuri neguroase păreau că formează hotarele înalte dintre pământ și cer. O linie de umbră, grațios ondulată, însemna, până dincolo de marginile vederii, aceste hotare; și această linie se părea trasă pe fundul de umbră și lumină al spațiului adânc de o mână tainică, colosală și nevăzută.

Nici o mișcare pe pământ, și în aer nici o mișcare! Întreaga fire dormea și visa. Eu nu făceam nici una, nici alta, sau le făceam, poate, pe amândouă. Mă prefăcusem în o stâncă vie și, în încremenirea ce mă stăpânea, îmi era cu neputință să-mi leg la un loc gândirile și simțirile mele... Și pentru ce? Sublimul ucide, și omul e prea mic pentru sublim. Femeia lui Lot a fost, desigur, victima sublimului.

Nouă, pigmeilor de astăzi, nu ne-a rămas decât un singur lucru sublim, și acest lucru stă în limba noastră, ca și în limba nearticulată a tuturor viețuitoarelor: strigătul de durere, de ură, de bucurie, de dispreț, de admirație... Interjecția e, fără îndoială, singurul tălmaci al sublimului în limba omenească... Și nemărginitei feerii, ce se desfășura înainte-mi, nu-i răspundea în sufletul meu decât o neînsemnată... particulă gramaticală! Iată deci la ce se mărginea sărmana mea ființă în măreața noapte de 12 iulie, anul 18... A repeta în gând un întreg capitol de gramatică înaintea lunii pline, care plutea visătoare în adâncimile albastre ale spațiului; a atârna câte un punct de exclamație de fiecare stea tremurătoare, a-ți lărgi, ca o pasăre de noapte, pupilele, spre a vârî prin ele întregul univers în suflet și a nu te alege, mai la urmă, decât cu ce se alege o bufniță — iată, desigur, starea cea mai de plâns, în care se poate afla cineva.

Cu mine însă nu trebuia și nici nu putea să moară poezia și inspirația omenească; eu nu puteam fi vlăstarul cel din urmă al muzelor pe pământ...

Era să mă culc, când ceva neașteptat mă pironi pe loc: din cer sau de pe pământ, din văi sau din câmpie, din munți sau de pe ape, din noapte, din aer, din lună, din stele — nu știu — dar de undeva, desigur, ajunse până la mine un glas dumnezeiesc... Și acel glas de femeie sau de înger cânta, lunecând, ca o undă din altă lume, pe una din acele melodii pe care numai durerea și amorul le poate smulge dintr-un suflet omenesc... Femeia sau îngerul venise să întregească sărbătoarea feerică ce și-o dădeau, în adâncul nopții, umbrele și lumina, luna și stelele, munții, văile, apele, cerul și pământul... Și nu știu pentru ce chipul maicii Evghenia îmi răsări în minte...

Cântarea se sfârși și nu mai reîncepu; revenii în sinemi cu farmecul în suflet; mă retrăsei.

A doua zi, după prânz, sosi unul din amicii mei din Iași, care vizita mânăstirile, însoțind pe niște doamne și domnișoare.

E obicei ca toți trecătorii să-și lase numele lor săpat în vreun colț al sf. lăcaș; de aici urmează că toate scândurile balcoanelor sunt încrestate cu nume din toată lumea; și dacă lumea toată făcea lucrul acesta, de ce adică nu l-am fi făcut și noi? Dintre toți eu aveam cuțit mai sănătos; și, cu toate acestea, nu m-aș fi gândit niciodată ca această prevedere de drumeț să-mi aducă vreun soi de nenorocire; dar, în sfârșit, îmi era scris s-o pățesc și o pății. Astfel, una dintre domnișoare, foarte drăgălașă și zburdalnică, se adresează la mine cu cel mai dulce glas din lume și mă roagă să o fac nemuritoare, eternizându-i numele pe vreuna din scândurile vechi ale balconului dinlăuntrul mânăstirii. Mă apucai de lucru. Cuțitul meu săpase întregul nume, dar prenumele numai pe jumătate; începusem litera a patra, când deodată auzii spre stânga scârțâind o ușă; încetai lucrul și întorsei capul... N-am văzut în zilele mele față mai urâtă de călugăriță bătrână... Din tot chipul însă de stafie al acelei călugărițe și astăzi mi-au rămas parcă înfipți în inimă cei doi ochi ai ei, negri, mici și scânteietori; și astăzi parcă mă biciuiesc peste suflet șuvițele ei sure de păr, care-i atârnau de toate părțile capului ca niște șerpi împleticiți în o mie de forme fantastice; și astăzi rânjește parcă închipuirii mele îngrozite acea raghilă de dinți galbeni, rari și ruginiți, prin ale căror strungi ar fi putut intra și ieși, în goană, o turmă de berbeci... Și potopul lui Noe n-a avut atâta apă ca să înece sărmana omenire, cât venin s-a revărsat din vorbele-i hodorogite asupra nenorocitului meu cap... Și când te gândești că tot pe același drum mersese poate un ceas mai înainte sublimii psalmi ai regelui profet!... Dar, pe drumul bătut, cine ar mai fi în stare să deosebească urma cui a trecut?...

"Ce ți-i și cu boieroaicele aistea", mă gândii eu, punând cuțitul în buzunar.

Vizitarăm după prânz interiorul bisericii. Am atins altundeva istoricul ei pe scurt. Privită din punctul de vedere al artei, atât exteriorul, cât și interiorul, nu prezintă mai nici unul din caracterele unui stil arhitectonic definit. Se pare totuși că stilul amestecat, dar uniform al bisericilor lui Ștefan, îndulcit pe ici, pe colea, cu rotundurile armano-bizantine, a călăuzit pe ziditorul acestei biserici. Ceea ce însă ar alcătui pentru cunoscători un punct de adevărată admirațiune e, fără îndoială, pictura.

Se pare că cunoscutul nostru pictor, Grigorescu, abătându-se cu totul de la școala orientală, care condusese penelul rusesc al zugravului de la Văratic, a căutat să localizeze în biserica Răsăritului pictura strălucită a școalelor Apusului. Numai geniul lui a putut pune asprele, dar totuși destul de mărețele figuri biblice sub regimul blând al artei moderne. Sub penelul acestui genial pictor, dispar ca prin minune toate formele ascuțite și osoase ale chipurilor rusești, care împodobesc zidurile tuturor celorlalte mânăstiri. Coloritul viu și discordant, umbritul gros și posomorât al sectatorilor lui Metodiu nu se întâlnesc în pictura de la Agapia; formele rotunde și dulci ale școalei profane știu aicea să îmbrace așa de bine austerele oseminte ale ortodoxiei!...

Rareori a fost dat penelului să întrupeze în culori, cu mai multă iscusință, ideea religioasă sub toate formele ei. Astfel, Iuda din Keriot al Agapiei e atât de Iudă, încât, fără voie, îți vine să jelești pe Mântuitorul că a năimit, între propovăduitorii cuvântului dumnezeiesc, o figură atât de lungă, o barbă așa de roșie, un nas așa de ascuțit și niște buze așa de subțiri. Dintre toți pictorii noștri, lui Grigorescu poate i-a fost dat să dezlege cu penelul una din cele mai grele probleme ale artei sale; căci, mai la urmă, cam drept așa ceva trebuie să socotim noi meșteșugul de a ști să întrunești, pe aceeași figură, și fără a se exclude una pe alta, maternitatea și virginitatea. Să izbutești a întipări prin linii și culori duioșia unei mame pe fața unei fecioare, a face pe cea dintâi să privească, cu pudoarea și nevinovăția celei din urmă, fructul propriului său sân, a închide plenitudinea fizică a formelor materne în rama ideală a virginității, a ști, în fine, să stabilești cu penelul o bună înțelegere între un complex de antiteze e, desigur, partea unui maestru genial.

Ieșii și mă pregătii de drum.

SPRE PIPIRIG[modifică]

Pe la două ceasuri după-amiază ne luarăm rămas bun de la Agapia și de la dascălul Alecu, care ne însoțise până acum, și, pe același drum al Arșițelor ne înturnarăm la Săcu, unde maserăm peste noapte.

A doua zi, în revărsatul zorilor, părăsirăm Săcul și, călăuziți de un om de loc, tăiarăm de-a curmezișul pădurile pe o potecă de picior. După câteva ceasuri de un mers anevoios, ieșirăm în drumul mare al Pipirigului. La Dumesnicu ne oprirăm spre a ne odihni puțin la un han așezat pe șosea, la ieșirea din pădurile Săcului.

Era duminică, și lumea, câtă fusese și câtă nu fusese la biserică, năvălise în crâșmă. În toate locurile, dar în munte mai cu seamă, crâșma își are, ca și biserica, zeloșii săi închinători. Vinul e înlocuit aici prin un rachiu prost, care arde și descompune trupul bietului muntean. Astfel, nu e greu deloc să găsești pricina pentru care oamenii, chiar de munte, sunt decăzuți fizicește și moralicește. Dacă mai adaugi, pe lângă aceasta, boalele lumești, care, neoprite de nimeni, rod pe locuitorii munților, de la copil până la bătrân, apoi dai peste cei doi factori, înspăimântător de harnici, care lărgesc și populează cimitirele rurale.

Deși politica îmi e nesuferită, trebui totuși să mă întâlnesc cu ea în drum, și încă la Dumesnicu. Liniștiți, eu și tovarășul meu stăteam pe o bancă de lemn, stâmpărându-ne setea cu apă și zahăr; și iarăși liniștit mă gândeam poate cu cât cămilele sunt superioare omului, numai fiindcă, în nemărginitul lor pântece, își pot îngrămădi apa trebuitoare pentru opt zile.

Și fiindcă, în mersul acestei călătorii, mă hotărâsem să nu pun nici un frâu vagabondului meu gând, apoi cine știe pe unde m-aș fi mai trezit, plecând de la cămilele mele, dacă un moșneag lung și uscat, c-un pahar într-o mână și cu o sticlă de rachiu în alta, nu s-ar fi hotărât să se lege de mine.

— De nu v-ar fi cu supărare, domnișorule, zise el apropiindu-se, parcă v-aș cunoaște; nu sunteți de la Piatra?

— Tocmai cum ești dumneata din satul dumitale. Și-apoi întrebarea n-are supărare; dar cum se face de mă cunoști? Fără îndoială că la târg nu m-ai văzut cu opinci în picioare și cu bocceaua-n spinare.

— D-apoi cum să nu vă cunosc pe d-ta și pe Văleanu, de când cu alegerea lui Constantin Șoarec ca dipotat la București! De nu erați 'neavoastră, cine știe pe ce ciocoi mai alegeam! D-zeu să vă dea sănătate, că ne-ați luminat; doar Constantin Șoarec îi de-a noștri, doar cu noi ș-o petrecut...

Și fiindcă nu eram dispus să învăț biografii la Dumesnicu, întrerupsei pe uscățivul meu Plutarc, zicându-i:

— D-apoi încă ce mai chef pe urmă, moșule, la Ion Mocanu!
— Ei, da! la Năsoi, răspunse el îndreptând întrucâtva mitrica de botez a lui Mocanu, potrivit nasului cu care acesta era înzestrat de D-zeu; ba ce mai chef!... Apoi, dă, după izbândă veselie, așa o lăsat Cel-de-Sus. Da ia poftiți și-ți cinsti câte o țî' de rapciu, zise el turnând în pahar; îți hi osteniți.

— Nu tocmai, moșule; venim numai de la Săcu astăzi și suntem mai mult înfierbântați decât osteniți; de aceea bem apă.

— Și rapciul răcorește, domnișorule, ia poftim!
— Dar și amețește, moșule, zisei eu, căutând să scap de cinstea cu care eram amenințat...

— Da, ia mă rog, fă-ne hatâr, că doar n-a hi un cap de țară... Și-mi întinse paharul până sub nas. Nici o scăpare! Trebui deci să-mi moi buzele într-o adevărată infecție. Tovarășul meu, recrut în asemenea treburi, și crezând că

Mitrică, metrică — registrul stării civile.

hatârul se măsoară cu paharul, dete rachiul de dușcă până în fund; dar în schimb se oțerî mai rău decât Hristos pe cruce; se vede că rachiul de la Dumesnicu era mai otrăvit decât oțetul de la Ierusalim.

"Așa mi se cuvine, cugetai eu. Trebuie să faci politică la Piatra, ca să bei rachiu la Dumesnicu."

Temându-ne deci de o nouă cinstire, ne scularăm și, dorind rămas bun moșneagului, plecarăm.

Soarele atingea meridiana și razele lui perpendiculare cădeau ca niște săgeți de foc peste capetele noastre fără adăpost. Înaintea noastră drumul se desfășura ca o pânză albă și lungă... dar lungă fără sfârșit. Cine-a zis că urâtul e lung ca drumul ar fi putut zice că și drumul e lung ca urâtul; și când, mai cu seamă, duci în spate o coșcogemite boccea și pe sfântul soare pe deasupra, fără să te poți scutura de el, o! atunci desigur că ar fi mult mai nimerit să zaci de boala urâtului, decât să te faci nemuritor, bătând drumul Pipirigului și bând rachiu la Dumesnicu...

Tovarășul meu se înroșise ca o sfeclă și răsufla din greu ca un bou la jug.

— Mă rog, zise el deodată, foarte serios și oprindu-se în drum, d-ta, care ești meșter într-o mulțime de lucruri, n-ai putea să faci un fel de schimb între mine și boccea? aș vrea să mă mai poarte și ea pe mine, nu numai eu pe dânsa.

— Nimic mai ușor, numai dacă râvnești cu tot dinadinsul la gloria de boccea; dar, zisei eu, uitându-mă lung la nasul lui, nu cumva, până una-alta, ai schimbat nasul cu dascălul Alecu? Ce-ai pățit?

Și nasul lui era, în adevăr, grozav; mare de felul lui, nu se putuse îndeajuns adăposti sub umbra îngustă a chipiului și era deci roș ca un ardei; iar pielea zvântată de arșiță începuse a i se scoroji; rămase, prin urmare, nedumerit de observația mea și, îngrijit, începu a-și netezi nasul, căutând parcă să simtă cu mâna ceea ce nu putea să vadă cu ochii.

— Nu-i nimica, îi zisei eu în chip de mângâiere; peste puțin o să ajungem la Ozana; acolo vei face o baie nasului tău și are să-și vie numaidecât în fire; greu însă va fi să găsești un loc îndestul de adânc, unde să-l poți boteza în întregime.

— Îți vine să râzi?...
— Ba nu, zău, adică nu-ți puteai lua un alt nas de drum? Eu, drept să-ți spun, nu m-aș simți în stare să duc, pe lângă bocceaua din spate, și o așa dihanie de nas.

Și cu de-acestea timpul trecea și drumul se scurta... Intrasem pe prundul Ozanei. Soarele pleca spre apus și puțin mai avea până ce să coboare după înaltele creste ale Hălăucei.

Prundișul crâșca sub opinci și umbrele noastre deșirate ne însoțeau cu pași largi și cu picioare lungi.

Ozana luneca grăbit cu unde de aur curgător pe lângă noi; verdele pădurilor răsărea așa de fermecător de sub strălucirea cu care-l poleiau cele din urmă raze roșietice ale apusului, încât o nesfârșită haină de lumină se părea aruncată de o mână colosală și nevăzută peste această natură numai mie iubită și numai mie prietenă.

Totul era așa de încântător și eu eram atât de trist! Mă aflam atunci în una din acele stări sufletești, care s-ar putea numi neutre, și din care e de ajuns să faci un pas înainte sau înapoi, în o parte sau în alta, spre a te înălța de pe pământ la cer sau a cădea din ceruri pe pământ. Nu mă bucurai însă mult timp de acest echilibru sufletesc, căci un glas, ce mă striga din depărtare, mă trezi.

— Ei! jupâne, ei! n-auzi, ia stai! stai o țâră. Întorsei capul și, spre marea mea nedumerire, văzui un stol de fete și neveste, îmbrăcate de sărbătoare, care, ridicându-se de pe malul pârâului și alergând spre noi, ne făceau semn cu mâinile să ne oprim.

— Dar asta ce-a mai fi, zisei eu mirat tovarășului meu; ia să ne oprim. Și, oprindu-ne, sosiră și ele buluc. Toate erau roșii ca niște bujori și suflau ca niște foi în mișcare. Cât te-ai șterge la ochi, furăm închiși din toate părțile într-un cerc de altițe și de catrințe; nici una însă nu începu vorba; dar fiecare se uita cu un fel de neîncredere la noi.

"Minunat! cugetai eu, uitându-mă împrejur. Un Apolone ca mine și un cerc de grații ca acesta numai la Pipirig se poate găsi."

— Ei, și, în sfârșit, ce ne-ați oprit în drum; aveți să ne întrebați de ceva?

— Baaa... n-avem nimica de întrebat, zise una mai țanțoșă dintre ele; da v-am chitit de departe că aveți mărunțișuri de vânzare.

— Că, adică, suntem coropcari, nu-i așa? Apoi n-ați chitit rău deloc, numai cât, în loc să avem de vândut, avem de cumpărat: trandafiri de pe la fete și mure de la neveste; și zicând aceasta, strânsei ușor cu dosul a două degete obrazul grăsuliu și roș al celei ce-mi vorbea. Cu o lovitură ușoară ea-mi dete mâna jos și o rupse de fugă, râzând cu hohot. Celelalte o urmară și, ca un stol de rațe sălbatice speriate de vânător, zburară, împrăștiindu-se, care încotro.

Stătui un minut spre a le privi cum fug și, deși nu-mi plăcu deloc chipul cum mă cântărise în mintea lor acești judecători în catrințe, deși mă văzui scoborât la simpla treaptă de coropcar, totuși această neașteptată și hazlie întâmplare schimbă șirul gândurilor mele și-mi aduse seninul în suflet și pe față.

Soarele se coborâse acum sub orizont și umbrele nopții se ridicau fumegând de prin adâncurile văilor. Treptat, se stingea orice mișcare și, cel mult dacă un greier de miriște, un scârțâit de cumpănă sau un lătrat de câine mai tulbura adânca liniște a văzduhurilor cuprinse de amurg.

Era tocmai să ne abatem la cea dintâi casă țărănească, când iată că ne întâmpină preotul din sat, care mă cunoștea.

— Drum bun, ne zise el cam nedumerit; dar bine, de unde și-ncotro?

— De unde vrei și-ncotro vrei, părinte. Dar sfinția-ta?

— Ia, prin popor cu de-ale darului; da n-o să vă opriți nicăieri?
— Tocmai la aceasta ne gândeam și noi; suntem obosiți și flămânzi.

— Dacă-i așa, poftiți mă rog la mine și-om îngriji de toate. Se înțelege de la sine că, fără multe marafeturi, primirăm bucuroși invitația părintelui Ionică Găleanu.

Peste o jumătate de ceas, ne aflam deci în gazdă la părintele Ionică din valea Pipirigului.

Nu știu pentru ce, stând întins pe un așternut de iarbă proaspăt cosită și mirositoare și privind stelele, care începeau a se aprinde în seninul serii, mă strămutai cu mintea în niște timpuri vechi, dar vechi de tot: patriarhul Abraham trecea măreț prin închipuirea mea cu lunga lui barbă și cu sacrii lui perciuni; înfloritele văi biblice pline de soare se deschideau înainte-mi ca niște guri de rai; iar între îndoiturile verzi ale dealurilor, turmele albe pășteau în larg iarba fragedă a colinelor. Pe îngerii călători îi vedeam iarăși cum sosesc și bat la ușa binecuvântată a părintelui evreilor; iar pe bătrâna Sarah mi-o închipuiam umblând și aprinzând focul pentru cina de seară...

Și cu toate acestea nu mă aflam decât în nevoieșa vale a Pipirigului, lipsită de orice aureolă legendară, la părintele Ionică, un preot mic și blond, fără nici o asemănare cu fabulosul protopărinte al poporului lui Dumnezeu; la preoteasa sf.-sale, o femeie voinică cu chip curat românesc și care căpătase, fără nici o binecuvântare, pe cei cinci copii ai săi zdraveni și sănătoși, și din care pe nici unul nu-i trăsnise prin cap să-l jertfească vicleniei lacome a vreunui Dumnezeu. Noi?... Noi mai puțin încă semănăm cu îngerii călători; eu, mai cu seamă, m-aș fi spânzurat dacă cineva ar fi îndrăznit să mă ieie drept înger; și totuși închipuirea mea voia cu orice preț să însemne o trăsătură de unire între măreția legendară a trecutului și micimea schiloadă a timpului de față. Și cine știe pe unde ar mai fi cutreierat gândul meu, dacă foamea, pârdalnica de foame nu l-ar fi atârnat greu spre pământ. Părintele Ionică veni să ne poftească la masă. Ce pitorească era masa părintelui Ionică! În mijlocul unei mese rotunde de tei, cu trei picioare, stătea nemișcată o mare mămăligă frumoasă ca aurul, din care aburii suri și fierbinți se ridicau drept în sus, ca din jertfa lui Abel; iar împrejurul mămăligii, străchinile nouă, smălțuite cu albastru și roș, pline cu borș de oaie și numărate pe căciuli, stăteau fiecare alăturea cu câte o lingură albă de lemn, de asemenea nouă.

— Binecuvântează, părinte, zisei eu, așezându-mă la masă.
— Binecuvântată fie împărăția Tatălui și a Fiului... și sfârșitul binecuvântării, adică Sfântul Duh, se pierdu în gâtul adânc al părintelui Ionică.

Cu cruce, fără cruce, începurăm a sorbi din borșul fierbinte cu iuțeala potrivită foamei fiecăruia dintre noi, ridicând sprâncenele și încrețind fruntea. N-aveam furculițe și, prin urmare, căutam a da mămăligii forma cea mai nimerită spre a luneca pe gât. Sorbiturile și înghițiturile se urmau cu o cadență regulată și monotonă. Eram sătui. Ne scularăm de la masă: era și timpul, căci pleoapele noastre de plumb ne cădeau fără voie peste ochi; sângele nostru leneș începuse a circula greoi și somnul ne dobora la pământ... "Et misit soporem in Adamum." 1

Atâta numai că, la deșteptare, nu era să găsesc lângă mine o Evă în plus și o coastă în minus.

Și, deși toată casa părintelui Ionică îmi era pusă la îndemână cu toate poclăzile și lăvicerile sale, mă hotărâi totuși să dorm afară. Am câteodată porniri molatice de sibarit ; decât, aceste porniri îmi vin, de regulă, tocmai atunci când le pot împăca mai puțin...

Astfel, în locul așternutului moale de foi de trandafir, mă mulțumii cu o pătură groasă de iarbă mirositoare, cosită în ajun; înlocuii stofa moale de Bitinia prin o albă și curată pocladă de lână țigaie făcută de însăși mama preoteasa; iar sub cap pusei o pernă vârtoasă de lână, cu horbotă pe margini și înfățată chiar atunci. Mă învălii cu altă pocladă și, spre a-mi fi mai cald, aruncai pe deasupra cerul cu stelele. N-avui timp să mă îmbăt de priveliștea măreață a serii aceleia. Luna și stelele, care înotau în negrele și depărtatele adâncuri ale nemărginirii, mă priveau cu atâția ochi de foc cu gene de umbră... dar ce-mi păsa mie de toate acestea? Mie-mi era somn și adormii. Dormii dus. Noaptea trecu într-o clipă de ochi.

Și trimise somnul asupra lui Adam (lat.). S i b a r i t — persoană care trăiește în lux, lene și desfrâu.

JUPÂNEASA ZAMFIRA[modifică]

Mârcu e un han așezat pe valea Negrei, cam la jumătate calea dintre Șarul Dornei și Broșteni.

Eram la 18 iulie, cu două zile adică înainte de iarmarocul de la Fălticeni și, prin urmare, o mulțime de care țărănești, încărcate cu de-ale vânzării, se opriseră aici din drumul lor spre iarmaroc. În mic, se putea vedea tot comerțul și toată industria muntelui: oale, străchini, mangal, doage, cofe, putini, piei de oaie, sumane, țesături groase de cânepă, pânză de bumbac, ștergare de borangic, lăvicere, țesături mai subțiri de lână vărgată, opinci nelucrate de piele de porc,si pleca mai depoaerwww linguri grosolane, scăfiți, coveți, știubeie de salcie, chersine și alte câteva produse ale unei industrii cu totul primitive.

Așa, călare, cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea.

— Ei, și ce-ai rămas țintuit în drum? auzii deodată pe tovarășul meu, strigându-mi de la spate. Nu cumva ai de gând să te faci negustor de opinci sau de doage?

— Și de una, și de alta, scumpul meu spectru; de opinci spre a-ți pregăti cataligele pentru călătoria pe lumea cealaltă; de doage, pentru a meremetisi pe cât cu putință, bărbânța hodorogită dintre umerele tale; cine știe, poate vei fi nevoit să duci lui Pluto puțin lapte acru ca plocon, spre a-ți face și ție loc în al optulea cerc al iadului, lângă Thaďs, vechea ta amantă, care — pe cât am aflat — face de două mii de ani o baie care nu miroase tocmai a parfum de roze. A m e r e m e t i ș i — a drege.

— Fără să te măgulesc, trebuie să-ți mărturisesc, zise tovarășul meu, că — din câți cunosc — dumneata ești cel mai tare în anacronisme; de astă dată însă o să-mi dai voe să restabilesc puțin ordinea cronologică a faptelor: despre Thaďs, Laďs, Phrynea și alte Aspasii, vom sfătui pleno ventre ; nu bagi de seamă, se vede, că am devenit străveziu de foame?

Descălecarăm la ușa crâșmei; lăsarăm frâiele cailor în mâinile Axiniei și intrarăm înlăuntru. Un miros de rachiu mă izbi în nas. Crâșmarul, un român de astă dată, răsărea, ca de obicei, pe jumătate de după tejghea și, c-o îndemânare vrednică de cel mai desăvârșit Avrum, mânuia un întreg popor de pahare și de gărăfi. Toate curcubeiele păreau că-și dăduseră întâlnire și se vârâseră, pe culori, în sticlele cu rachiu ale crâșmarului de la Mârcu. Cei câțiva dulapi unsuroși, așezați în chip de mese, pe câte patru picioare bătute în pământ, erau cuprinși, pe toate părțile, de bărbați și de femei cu măsuri și cu pahare de rachiu dinainte. În munte vinul nu are trecere; se pare însă că s-a făcut un fel de învoială între vin și rachiu: rachiul să se bea, iar vinul să-i împrumute paharele; și după modul cum românul din munte măsoară din cap până-n picioare litrul de rachiu ce i se pune dinainte, s-ar părea că o singură părere de rău i-a mai rămas — aceea, adică, de a se fi înlocuit patriarhala ocă a lui Cuza printr-o blestemăție nemțească pe care și el, de ciudă și pentru a mai mări cuprinsul măcar în gând, a botezat-o cu numele de "chilă"; și iată-l deci pe românul nostru din munte bând rachiul, nici cu stamboala , nici cu merța, ci numai cu chila. Și se face la noi, în toate zilele și pe toate drumurile, un foarte hazliu patriotism; se strigă și se scrie că crâșmarul jidan otrăvește populația noastră rurală; și, pe tema aceasta, se tună atâta încât ai crede că ultimul cuvânt al regenerării noastre naționale trebuie căutat în fundul șipului cu rachiu al lui Ițic sau

Cu stomacul plin (lat.) Stamboală — baniță. Șloim. E o greșeală. Badea Ion, crâșmarul nostru național, are tot atâta de puțini dumnezei, dacă nu chiar mai puțini, decât cel mai perciunat Avrum: păpușoiul, găina, oul, lăvicerul, năframa, cojocul, sumanul nimeresc tot așa de bine drumul spre badea Ion, ca și spre jupânul Ițic; singura deosebire ar fi poate aceea că otrăvitoarele dresuri ale rachiurilor, în loc de a fi jidovești, ar fi în cazul celălalt curat românești; și, deși lucrul acesta ar fi, în adevăr, un mare pas făcut pe calea regenerării, ar trebui totuși să se considere că românul, sceptic cum e, dă foarte puțină însemnătate faptului că otrava de care moare e jidovească sau curat românească.

Și deși, spre cea mai mare glorie a neamului românesc, țăranul nostru se pare înzestrat cu un stomac de tinichea, aceasta nu împiedică totuși ca bărbații de munte să aibă fața arsă și îmbătrânită, iar femeile să pară ca niște capre cu picioarele etice și cu sânuri lungi, ascuțite și sălbatice. Mi s-a întâmplat să întâlnesc, de multe ori, babe purtând în brațe copii mici. "Al cui e copilul, mătușă?" o întrebam eu, dorindu-i cale bună. "A cui să hie? ia, a neu", răspundea ea cu glas subțire și înțepat, lăsând să se întrevadă o raghilă ruginită de dinți, în dosul a două buze albe cu pete roșii-vinete. "Prea cu putință, ziceam eu în gând, căci și copilul însuși e bătrân..."

— Noroc bun, zisei, intrând în crâșmă, urmat de tovarășul meu, și adresându-mă crâșmarului.

— Foarte mulțumim, răspunse el mecanicește, și urmând a deșerta gărăfi și a umplea pahare și măsuri de rachiu pentru numeroșii săi mușterii.

Îmi era, în adevăr, foame; dar nu mă ispiteau deloc cei câțiva cârnați lungi, colbăiți, subțiri și cu pântecele lipit de spate, ce atârnau pe cuie deasupra tejghelei; ai fi zis că lor înșiși le era foame, atâta erau de costelivi!... Oricum, tovarășul meu îi măsura Raghilă — darac, instrument cu dinți de fier pentru pieptănat fuioarele de cânepă.

cu ochii scânteietori și lacomi, și era cât pe ce să întindă mâna și să înhațe unul.

— Puțină răbdare, zisei eu, dându-i mâna la o parte, hămesitule antropofag; ia seama că ceea ce vezi înaintea ochilor tăi nu sunt decât toate rudele tale înșirate pe ață și spânzurate pe cuie în crâșma de la Mârcu.

Tovarășul meu mârâi ceva printre dinți, dar se stăpâni.
— Jupâneasă, jupâneasă, zisei eu, strigând pe femeia crâșmarului, care umbla de colo până colo, slujind pe mușterii; jupâneasă, ia poftim oleacă-ncoace.

Și femeia se apropie de mine. Crâșmarul se părea că-și caută de treabă.

— Mă rog, zisei eu, când femeia fu lângă mine, am voi să mâncăm ceva; venim de departe și suntem osteniți și flămânzi; n-ai vreo odaie mai deoparte?

Crâșmarul însă, care auzise întrebarea mea și care cu o repegiune de maestru cântărise câștigul ce i se înfățișa, zise femeii lui:

— Du pe dumnealor în odaie, Zamfiră, și vezi ce poftesc. Ne scularăm și urmarăm pe crâșmăreasă. Sunt dator să însemn în treacăt că Zamfira lui Ilie Filipoiu, crâșmarul de la Mârcu, se deosebea mult de Sura lui Avrum din Șeștină: statură mijlocie, sprâncene negre îmbinate, păr castaniu, ochi căprii, nasul drept, gura mică, fața ovală, câte o gropiță în fiecare obraz când râde, vârsta — 25 de ani... Și dacă mai adaugi că viața sedentară și bunul trai îi păstrase toată plenitudinea, rotunjimea și frăgezimea formelor femeiești, dacă mai adaugi tonurile trandafirii care răsăreau de sub pielea albă și curată a feței și a brațelor ei, apoi cu drept cuvânt te-ar fi prins mirarea și n-ai fi putut să-ți dai socoteală cum de se rătăcise această mieluță țigaie printre atâtea capre fără barbă.

— Jupâneasă Zamfiră, zisei intrând în odaie și adresându-mă crâșmăresei, nu căuta că suntem așa prăpădiți; ia pârdalnica as' de ploaie ne-a apucat pe Șeștină și ne-a murat ca pe niște șoareci; dumnealui, îl vezi? și arătai la tovarășul meu, e căprar în armata lui Vodă, și eu sunt revizor de drumuri; călătorim pe socoteala stăpânirii și, fiindcă norocul ne-a adus în casă la dumneata, apoi dă-ne ceva să mâncăm; plătim oricât, numai să fim mulțumiți.

— Da ce-ți pofti dumneavoastră? ne întrebă ea.
— Asta-i asta, jupâneasă Zamfiră; doar știu că n-o să ne dai borș de ochi căprii și friptură de obraji trandafirii; ia dă-ne și dumneata vreun scrob, vreun borș de pui, niște brânză cu smântână, dă-ne ceva, că suntem așa de flămânzi, încât, de mai stai mult cu noi, te mâncăm cât ai clipi.

Și o strânsei ușor de obraz cu dosul a două degete.
— Da-ți aștepta o țâră? mă-ntrebă ea zâmbind și dându-mi jos mâna cu o lovitură ușoară.

— Da om aștepta și două, numai cât mai degrabă, că tovarășul ista al meu are obicei de moare cum apune soarele și n-aș vrea să moară flămând, sărmanul.

— Îndată, încheie Zamfira noastră, ieșind iute și trăgând ușa după dânsa.

Peste puțin, Axinia intră în odaie.
— Da 'neavoastră, mă întrebă ea, îți rămânea aici ori mergeți mai departe?

— Da tu, Axinio, unde crezi că e mai bine de mas? Prin pârloage ori la jupâneasa Zamfira din valea Negrei Broștenilor?

— Cum îți vrea 'neavoastră.
— Foarte bine, mânem aici. Du-te și cere să-ți deie să mănânci; cere să-ți deie și vin, dacă bei; pune-te bine la cale și, dacă nu-i avea unde dormi, vino aici în odaie.

Axinia păru că vrea să zică ceva, dar se răzgândi, ieși și se duse.

Tovarășul meu se lungise cu fața-n sus pe unul din cele două paturi ce se aflau în odaie și stătea nemișcat, cu ochii în podele Podele — tavan.

și cu ceafa rezemată între degetele încleștate ale amânduror mâinilor sale, în loc de pernă. Mă lăsai și eu într-un cot pe celalt pat; mă simțeam obosit. Peste puțin, ușa se deschise și jupâneasa Zamfira intră cu ceea ce s-ar putea numi tacâmuri. Trase masa de lângă fereastră în mijlocul casei, așternu pe ea ceva care semăna a o față de masă și puse două tacâmuri alcătuite fiecare din câte două talgere, unul întins și altul adânc, care se înrudeau cu farfuriile prin formă, iar cu străchinile prin florile lor de smalț albastru și gros; furculițele și cuțitele, deși cam ruginite, erau totuși cuțite și furculițe; lingurile de tisă, cu coada în formă de șarpe săpat în lemn, dovedeau munca stăruitoare a vreunui călugăr; iar deasupra tuturor, domnea câte un gros și mare șervet de cânepă strâns în patru.

— Bravo, jupâneasă Zamfiră! zisei eu, privind pe crâșmăreasă cum punea masa, și fără a mă urni de pe cotul pe care stăteam rezemat, bravo! pe cât văd, dumneata ai de gând să ne ospătezi ca pe niște feciori de domn. Vezi dumneata pe tovarășul ista al meu, care stă lungit ca o tânjală? Să știi că, până acuma, el a și suflat cu gândul o mămăligă întreagă și-o oală cu borș; pentru el, prin urmare, și fiindcă suntem, cum s-ar zice, la Sf. Ilie, să n-aduci la masă decât două mere, da știi d-ta, de cele sântiliești, pe-o parte gălbii și pe alta trandafirii și, dacă fragii nu s-au trecut, n-ai face rău să-i aduci vreo doi, că-i plac strașnic.

— Ei, dumitale nu ți-e foame, zise ea roșindu-se ușor și sfârșind de pus masa.

— Cam ai dreptate, jupâneasă Zamfiră, eu sunt de cei care se satură cu lumina luceferilor de seară.

— Ai să mănânci trânteală de la badea Ilie, zise tovarășul meu, întorcându-se pe o parte și cu fața-n casă.

Crâșmărița ieși și, după câteva minute, intră cu o femeie după ea, amândouă încărcate cu de-ale mâncării. Ni se puse pe masă o coșcogea mămăligă pe un fund de lemn, un scrob, la care se păreau că luase parte găinile unui sat întreg, o mare strachină cu caș frământat chiar atunci și o strachină, și mai mare încă, plină cu un ocean de borș. Tovarășul meu se sculă iute, se puse la masă și începu să mănânce cu o lăcomie și o furie vrednică de un sălbatic.

— Bine, jupâneasă Zamfiră, zisei așezându-mă și eu la masă, pe cât văd, d-ta îți bați joc de noi; am uitat, ce-i drept, să-ți spun că d-lui e Flămânzilă din poveste, care, numai pe-o măsea, pune nouă cuptoare de pâine și nouă ialoviți fripte; și d-ta ne-ncurci c-o lingură de borș și c-un strop de brânză? Ia stai numai oleacă ș-ai să vezi cum o să sufle într-o clipă și scrob, și brânză, și borș, și mămăligă.

— Și d-ta, ce nu-i dai pace? dacă i-i foame, cum n-are să mănânce?

— A! Vasăzică pe d-ta, jupâneasă Zamfiră, te-a pălit mila de d-lui! bine, am să te așez la badea Ilie.

— Ei! Parcă badea Ilie altă grijă n-are. Și răspunsul acesta atât de simplu mă lăsă pe gânduri... "Hm! cugetam eu, pișcând din mămăligă și sorbind subțire borșul de pe vârful lingurii; mi se pare că jupâneasa Zamfira are ochi destul de căprii și, dacă cerurile s-ar hotărî să-și amestece cu mările culoarea și adâncimea lor, ar trebui să se ieie puțin după ochii sprintenei jumătăți a lui badea Ilie de pe valea Negrei Broștenilor; nu știu, însă, în cazul acesta, cu ce lumini tainice și cu ce viață arzătoare ar însufleți ele moarta lor adâncime... Și în ochii jupânesei Zamfira e atâta taină și atâta viață arzătoare!... Sunt atât de mici gropițele din obrajii ei când râde!... Am văzut în viața mea atâtea sprâncene îmbinate și totuși nici unele din ele n-au avut darul de a-mi strânge ființa atât de puternic în arcul lor fermecat, după cum găsiră cu cale s-o facă, într-o clipă, sprâncenele jupânesei Zamfira. Toți trandafirii pământului s-ar vesteji de ciudă dacă s-ar uita la gura mică și înflorită a crâșmăresei..." Ialoviță — vacă mare și grasă.

Și nu băgam de seamă că duceam la gură lingura deșartă și că, în mod inconștient, luam de două ori din mămăligă și niciodată din borș. Și poate că aveam dreptate; căci, mai la urmă, cine pusese pe jupâneasa Zamfira să stea înfiptă în fața mea și, mai ales, cine poftise pe sfântul soare, care apunea, să se strecoare prin fereastră și să amestece nuanțele de aur antic ale razelor sale cu tonurile albe și trandafirii, care răsăreau de sub pielea fină a femeii acesteia?

— Mă rog, jupâneasă Zamfiră, zisei eu lăsând lingura, punând mâinile în buzunări și răsturnându-mă în cumpănă pe speteaza scaunului, mă rog, nu crezi d-ta că soarele, acest Făt-Frumos din poveste, a pierdut urma Ilenei Cosânzene, și că s-a vârât pe fereastră la d-ta, ca s-o caute? Eu te sfătuiesc să tragi perdeaua, că tare mă tem să nu te văd zburând pe fereastră călare pe-o rază de lumină...

— Ei!... zise ea c-un fel de cochetărie proprie oricărei femei, ia lasă-mă-n pace! Și un fel de mânie prefăcută se citea în ochii ei. Strânse iute de pe masă și ieși.

Peste puțin ușa se deschise și Axinia intră.
— Da...
— Da bine, sfârleaza dracului, zisei eu luându-i vorba din gură, alt drum nu era de mers la Șar?

Axinia se uită lung la mine, neînțelegând de ce-o luam așa repede.

— Cată-ți treaba, Axinio, zise tovarășul meu bătând-o ușor pe umăr; nu te speria; ia jupâneasa Zamfira nu-ș' ce-o făcut, nu-ș' ce-o dres cu ochii d-sale cei în floarea fuiorului de cânepă, că l-a săgetat prin inimă. Nu cumva știi tu să descânți de săgetătură?

— D-apoi să-i descânte cine l-o săgetat, zise ea jumătate glumind, jumătate mușcată de un fel de gelozie înnăscută oricărei femei.

— Mă rog, zisei eu, pe un ton de o seriozitate silită; n-o să sfârșești cu fleacurile? Du-te, Axinio, și zi cuiva să ne aștearnă ceva pe paturi să ne culcăm, că eu cad de somn. Tu unde te culci?

— Da m-oi culca și eu undeva.
— Foarte bine, numai să nu te culci cu nasul la stele, să te găsesc mâine dimineață cu fluier de argint între dinți; nu de alta, da n-aș vrea să-ți văd iepele și pe cuconașul ist tânăr bocindu-te.

— Lasă, nu purta 'neata grijă de asta, zise ea roșindu-se ușor și ieșind din odaie.

Peste puțin, jupâneasa Zamfira și cu Axinia intrară cu de-ale așternutului. Puseră pe fiecare pat și la căpătâi câte o pernă mare și vârtoasă, iar în lung câte două poclăzi una peste alta, una ca prostire și alta ca ogheal. Ni se puse pe masă un sfeșnic de lut cu o lumânare de seu și câteva chibrituri.

— Iaca așa, jupâneasă Zamfiră, zisei eu uitându-mă la paturi, nici împăratul turcesc nu cred c-o să doarmă noaptea asta mai bine decât noi. Un lucru numai: cu poclada asta — și arătai pe cea cu care era să mă învelesc — s-a mai învelit cineva?

— D-apoi ne-am învelit noi, răspunse ea, uitându-se lung la mine și neînțelegându-mi rostul întrebării.

— Nu glumești?... Chiar d-ta singură, jupâneasă Zamfiră?
— Ei, zise ea ca înțepată de întrebarea mea, d-tale ți-i de glumit, nu ți-i de dormit.

— Ba deloc, jupâneasă Zamfiră; eu n-am glumit de când sunt.
— Ba, jupâneasă Zamfiră, întrerupse tovarășul meu, ia să-ți spun eu una și bună: vrei să n-auzi la noapte trăsnind pe acoperământ și hodorogind prin pod? unge ferestrele cu usturoi și pune cruce de ceară galbenă pe borta cheii; altmintrele, toate bufnițele și toate cucuveicile, de pe unde-or fi, toate-or să se strângă în preajma casei d-tale; ș-ai să vezi sclipind toată nopticica lumini albastre pe la ferești... Trebuie să știi că d-lui îi lunatic și noaptea stă la sfat cu strigoii, cu bufnițele și cu liliecii.

— Da poate că n-a mai hi tocmai așa cum spui d-ta, zise ea cam în bătaie de joc.

— Vasăzică...

Și tovarășul meu își puse mâinile la spate și privi pe crâșmăreasă drept în ochi.

— Vasăzică, zisei eu apucându-l de vârful urechii și făcându-i vânt, vasăzică, stânga-mpree... jur! și la culcare... marș!

Amândouă femeile ieșiră din odaie râzând cu hohot. Când ne scularăm dimineața, soarele încă nu răsărise; caii erau dinaintea crâșmei și Axinia-i înșeuase. Badea Ilie și jupâneasa Zamfira erau sculați și trebăluiau prin crâșmă.

Plătirăm și ieșirăm să plecăm.
— Apoi mai rămâneți sănătoși, zisei încălecând și cârnind calul spre drum.

— Să mergeți sănătoși și drum bun, ne doriră într-un glas badea Ilie și jupâneasa Zamfira, și mai poftiți când v-îți intoarce, adăugă aceasta din urmă.

— Bucuroși, să vă găsim sănătoși! Plecarăm. Pentru întâia oară poate în zilele mele, mergeam pe un drum de munte în o strălucită dimineață de vară, fără să-mi dau seama de frumusețea locurilor ce străbăteam... Gândurile mele rămăseseră departe de mine... Și cine știe cât aș fi mers astfel, dacă tovarășul meu nu s-ar fi însărcinat să mă smulgă dintr-un soi de toropeală sufletească...

— Ei! bătrânule Isac Lachedem, îl auzii deodată strigând de la spatele mele, ei! legendarule jidov rătăcitor, ia privește și-mi spune, te rog, dacă, sub cerul veșnic de primăvară, care plutește peste fericitele văi ale Cașmirului d-tale asiatic, unde închipuirea a așezat raiul pământesc, ai văzut un răsărit de soare sau o priveliște mai măreață decât pe valea Negrei Broștenilor noștri? Oare Himalaiele și Hinducușii misterioasei d-tale patrii își înălțau mai mândri spre cerul limpede piscurile lor aeriene? și aurul idealizat al razelor de soare poleiesc acolo mai fermecător decât aici creștetele lor neguroase? Oare e acolo mai molatic și mai cu măiestrie țesut din ceață și lumină vălul străveziu și imens aruncat de D-zeu peste adâncuri? Oare spiritul, care sufla peste ape în zorile Creațiunii, era mai dulce și mai lin decât adierile depărtatului nostru apus? În ce pârâu de rece și curgătoare rouă a pus natura un suspin mai adânc de dureroasă dragoste decât în glasul Negrei Broștenilor noștri? Și dacă, față de toate acestea, rămâi încă nepăsător, dacă idila biblică a lui Boaz și Ruth nu-ți înflorește închipuirea, dacă din zarea veacurilor nu-ți răsar în suflet ochii negri ai indianei Tamar, dacă nu întrevezi sub alba stolă asiriană chipul fermecător al chaldeianei Rachel, dacă, în sfârșit, sufletul d-tale mai rămâne, față de toate acestea, lănțuit în sânul crâșmăresei cu ochi în floarea fuiorului de cânepă...

— Dacă toate acestea se întâmplă sau nu se întâmplă, îl întrerupsei eu, tu rămâi totuși cea mai mare secătură din univers...

— Tocmai când...
— Tocmai când și destul, ori te umflu de urechi.
— Foarte bine; iată un argument în fața căruia trebuie să-mi plec capul și...

— Să taci...

UN POPAS[modifică]

Pe înnoptate, ajunserăm în Păltiniș. Casele, rar semănate pe amândouă laturile drumului, începuseră a dormita în mijlocul ogrăzilor largi, împrejmuite cu garduri de răzlogi în zigzag; iar pe lângă focurile aprinse mai deoparte, și ale căror flăcări roșietice jucau capricios în întunericul împrejmuitor, stăteau cei de casă, pregătind cina de seară. Aninat de o cujbă înaltă, atârna, nemișcat, deasupra focului, ceaunul negru într-o baie de flăcări; un câine cu urechile ascuțite și istețe, conștient de locul ce-l ocupa în familie, stătea și el culcat în apropiere, cu botul pe labe și cu ochii țintă la foc; un copil cu un băț lung, mai mult de joacă, scormolea de departe jăraticul, și o puzderie de scântei se ridica, topindu-se în văzduhul înalt și întunecos...

— Jupâneasă Catrină, jupâneasă Catrină! auzirăm deodată pe Axinia strigând.

Când întorsei capul, o zării prin întuneric, acățată de un gard de răzlogi și suită pe el ca pe o scară.

— Jupâneasă Catrină, jupâneasă Catrină! și cu pumnul ei mic bătea repede într-un răzlog care răsuna înădușit; jupâneasă Catrinăăăă!...

— Da cine mă strigă? auzirăm noi un glas de femeie întrebând din întuneric, fără a se apropia.

— Eu, jupâneasă Catrină, Axinia din gura Borcii. Duc pe doi boieri până-n Șar, ș-am înnoptat aici; ne-am întâlnit în drum cu badea Gheorghe, ș-o zis să venim să mânem în ia-seară la 'neata.

— D-apoi că v-iți duce 'neavoastră, jupâneasă Axinie, în altă parte, că eu n-am unde să vă culc, răspunse ea scurt, înțepat și mânios.

— Nu te supăra, jupâneasă Catrină, zisei eu, că nu-i nime de vină; ia, badea Gheorghe al dumitale a crezut c-are să-ți fie urât singurică în ia-seară; păcat că nu ne primești; când ai ști ce oameni de treabă suntem!...

Drept răspuns auzirăm o ușă trântindu-se.
— Ei, sfârleaza dracului, ai pus-o de mămăligă cu badea Gheorghe și cu lelea Catrina ta! Unde dracu mânem noi în ia-seară?

— Da las' c-om găsi noi...
— Da, adică, de ce nu ne-a fi primit, fa Axinio?
— Da mânca-o-ar jernii ; parcă crezi 'neata că doarme singură când nu i-i omu acasă?

— Da?... Atunci să mergem în altă parte. Cârnirăm caii și intrarăm într-o ogradă, care deocamdată părea pustie; înaintând însă puțin, zărirăm la o parte un masiv de umbră. Era o casă. O lumină slabă țâșnea din loc în loc prin pereții ei și, dacă acea lumină ar fi fost mai puternică, ai fi crezut că arde casa pe dinlăuntru. Un câine se însărcină să vestească pe cei din casă despre sosirea noastră. Ușa se deschise largă, și un flăcău voinic se arătă în privazul ei luminat.

— Bună vremea, voinicule, zisei eu apropiindu-mă; bucuroși de oaspeți?

— Mulțumim dumneavoastră, bucuroși, poftim, răspunse el alungând câinele.

Descălecarăm. Eu și tovarășul meu intrarăm înlăuntru; Axinia rămase la cai. Pe o vatră mare, plină cu jăratic, sub un horn grosolan, așezat pe un pop de stejar, un flăcăuan cu pieptul gol și puternic, cu fața rumenă și plină de sudoare, pălea o mămăligă uriașă. Un capăt de lumânare de seu, înfipt într-un poponeț de lut, și cu mucul mai înalt decât flacăra, mijea pe o masă, asemenea unui trunchi

Viermii (reg.) Sfeșnic.

de căsăpie; de jur împrejur, pe lângă pereți, goale, unsuroase și așezate pe picioare de lemn bătute în pământ, se întindeau niște lavițe înguste. Bârnele de brad, din care erau durați pereții fără ferești, își arătau pe alocurea goliciunea lor rotundă și afumată de sub o lipitură coșcovită de lut galben, mânjit odată cu var. În cotlonul dintre horn și peretele despre ușă un teanc scorojit de piei mițoase de oaie stătea înghemuit și umplea casa de un miros pătrunzător de stână. Când mămăliga fu gata, flăcăul o răsturnă fierbinte pe o masă mai mică și rotundă, ce se afla în mijlocul casei. Celălalt flăcău scoase de sub laviță ceapă, ucise pe masă cu un pietroi niște sare, aduse nu știu de unde o scafă de lemn plină cu brânză și, poftindu-ne și pe noi, începurăm a mânca. Fără multe marafeturi, făcurăm cinstea cuvenită cinei frugale a flăcăilor; iar Axinia, intrând cu tarnițele și cu poclăzile de la cai tocmai la timp, putu și ea să nu rămâie de căruță.

Cina fu scurtă. Greul însă începea de aici înainte; erau unele probleme de călătorie, foarte încurcate, pe care însă tovarășul meu le dezlega cu o iuțeală și o îndemânare fără seamăn; așa, de pildă, fu de ajuns ca somnul să-i facă chip pe la gene, spre a-l vedea numaidecât asezând în lung o tarniță pe una din lăviți, potrivindu-și în scobitura ei, plină cu o pernă vârtoasă, capul său mic și țuguiet, întinzându-și ca o râmă firul subțire și lung al persoanei sale pe lavița prea lată pentru dânsul, acoperindu-se până peste nas cu una din poclăzi și, într-o clipă, adormind. Tovarășul meu era o alcătuire fericită în puterea cuvântului. Axinia umflă și ea o pocladă și o pernă fără să zică nimic, ieși din casă și se făcu nevăzută. Cât despre mine, care, când e vorba de somn, am de împăcat o sută de ochi, chibzuiam un loc pentru acest soi de moarte vremelnică. Lavițele erau prea înguste pentru mine și mă hotărâi deci să mă culc jos la pământ.

— Măi băieți, întrebai eu pe flăcăuani, da oleacă de fân nu s-a găsi pe la voi?

— Ba s-a găsi, cucoane, cum să nu se găsească?

Și fără altă vorbă, ieși din casă unul din ei și, peste câteva minute, se întoarse cu o coșcogea sarcină de fân. Desfăcui fânul în o pătură groasă, jos în mijlocul casei, pusei și eu o tarniță drept căpătâi, mă lungii pe mirositorul meu așternut, mă învelii cu poclada rămasă, închisei ochii și chemai somnul. Cei doi băietani se și lungiseră cu fața-n sus și cu piepturile desfăcute pe locurile de pe lavițe rămase slobode.

Stinsesem lumânarea de mult, și somnul, cu amețitoarele lui mângâieri, căută să amorțească și să închege cursul din ce în ce mai încet al gândurilor mele. Eram, poate, pe punctul de a păși în adânca liniște a somnului, dar mă opri o clipă zgomotul îndesat și răgușit, ce-l făceau niște picături, parcă de ploaie, ce-ar fi căzut de sus, rar și îndesat, pe poclada cu care eram învelit. Poate că afară ploua în adevăr și, de prin acoperământul spart, picura înlăuntru. Se poate... În tot cazul scosei mâna de sub învelitoare și, pipăind, căutai să mă încredințez... nici urmă de udeală... și totuși picăturile nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai des... Poate că vechimea lucra și noaptea la desființarea coșmoagei în care mă adăpostisem, și lutul din coșcovituri cădea peste mine în mici fărâmături... Se poate; scosei mâna de sub învelitoare și căutai să mă încredințez... Nici o urmă zgrențuroasă!... Și totuși micile fărâmături nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai des. O beldie mai îndrăzneață din fânul pe care mă culcasem mă înțepă, parcă, la ceafă; întorsei mâna, mă scărpinai și impresia înțepăturii dispăru. N-apucai bine să-mi așez mâna la locul ei sub învelitoare, și înțepături simții sub genunchi și pe la subțiori... Aproape în același timp, altele mă arseră în spate, pe piept și după ureche... Și ar fi trebuit să am o sută de unghii, spre a-mi putea apăra părțile atacate. Ca culme, simții pe lungul nasului și pe curmezișul frunții mele urma gâdilitoare a unui mers ușor și grăbit... "O călătorie pe nasul meu? Iată, în adevăr, ceva cu totul original", cugetai eu. Și nu mă dumeream, deocamdată, care să fi fost natura ființelor silfice , ce lunecau atât de ideal pe căile fără de urmă ale frunții și ale nasului meu... Sării ars și aprinsei capătul de lumânare...

Priveliștea ce se înfățișă ochilor mei îmi deșteptă în suflet și groaza, și admirația. Întreg peretele din preajma culcușului meu dispăruse sub negre și nesfârșite legiuni de ploșnițe late și pântecoase, care, în pas de voie, urcau la deal drumul bagdadiei; și, deoarece ploșnițele trebuie să fie mai vechi decât omenirea, minchipui că meșteșugul și înțelepciunea lor războinică trebuie să fi slujit de noimă măiestritelor alcătuiri ale armatelor omenești. În adevăr, aproape de bagdadie, câțiva din ploșnițoii cei mai iscusiți erau trimiși în recunoaștere și, pipăind drumul, deschideau marșa neguroasei armate; în frunte și pe flancurile legiunilor se țineau alți ploșnițoi negri, grași și pântecoși, care păreau că se bucură de înalte grade ierarhice; iar duiumul armatei, în lungi, tăcute și negre șiruri, urca la deal încet și cu pas chibzuit; rezervele, care se țineau la urmă, erau alcătuite din tineretul blond și roșiatic al națiunii, înșiruit și el după vârstă, așa încât, la coada urdiei, furnica iute și neastâmpărat o sumedenie de ploșnițe mici cât gămălia boldului, prin a căror piele subțire transpira sângele roș și nemistuit încă, pe care-l supseseră cu o zi mai înainte. Ajunse la bagdadie și în dreptul poclăzii mele, ploșnițele, cu o neînchipuită iscusință, păreau că calculează perpendiculara și, cu o preciziune matematică, dându-și drumul de sus, cădeau drept peste învelișul meu. Numai atunci îmi putui da seamă de picăturile îndesate, ce căzuseră din pod asupra mea, și nu-mi rămase decât admirațiune pentru iscusința cu care acești mici, negri și crânceni dușmani de noapte știuse să lase drumul anevoios al culcușului meu de fân, pentru drumul strategic al bagdadiei... Oricum, umflai tarnița și poclada și ieșii afară... Iar "visătoarea nopții regină", care, în

Silf — personaj din mitologia popoarelor celtice și germanice, care întruchipă, împreună cu silfida, elementul aerului.

drumul său etern, plutea pe seninul adânc al cerurilor, avu de astă dată prilejul să mă privească, din înălțime, în haina pe care nimeni n-o poate lua omului din spate; iar câinele de gazdă, drept pe picioarele de dinainte, se uita la mine când cu un ochi, când cu altul, neputându-și da seama pentru ce-mi vânturam eu așa de deznădăjduit bulendrele în aer... Mă îmbrăcai și, de nu mi-ar fi fost gândul plin de ploșnițe, cine știe dacă nu m-aș fi apucat să fac mărturisiri de dragoste "reginei blonde a nopților", deoarece prea galeș și prea trist se uita la mine din înalta împărăție a umbrelor. Găsii însă mai nimerit să plănuiesc un loc unde să-mi pot sălășlui, pentru ce-mi mai rămânea din noapte, zvânturata mea persoană.

— Măi Tărcuș sau Grivei, zisei, adresându-mă câinelui; fiindcă tu ești singura ființă din univers, care cunoști nefericirile mele din noaptea aceasta, fă bine, te rog, și-mi arată drumul spre vreo căpiță de fân oarecare, de vreme ce tu trebuie să ții un catastih în regulă de toate culcușurile mai călduroase din ograda stăpânilor tăi. Și blând îl netezii pe cap; iar el, scheunând ușor, dădu repede din coadă și părea că se silește să priceapă înțelesul vorbelor mele. Cum însă nu știam nici unul limba celuilalt, nu ne puturăm înțelege și căutai deci să ies singur din încurcătură. Mă îndreptai, așadar, spre un masiv rotund de umbră, care părea a fi o căpiță de fân. Nu mă înșelasem. Fără să mai stau pe gânduri, dădui brânci căpiței și-o răsturnai.

— Ho, boală! auzii deodată strigând, de sub fânul răsturnat, un glas subțire și speriat.

Și într-o clipă Axinia răsări drept în picioare în mijlocul vrafului de fân.

— Ptiu! ucigă-te crucea; da aici ai fost, sfârleaza dracului?
— Da 'neta ai fost? zise ea, scuturându-și repede de pe cap și de pe umeri fânul ce se acațase de ea; am chitit că-i vo boală de jită.

— Bine, bine c-ai chitit, șopârlă nebotezată: acum însă fiindcă nu-s nici boală, nici jită, ia să-mpărțim căpița-n două și să dormim.

— Da ghine, 'neata nu te-ai culcat înuntru?
— Dinlăuntru înlăuntru m-am culcat eu; dar m-am răzgândit și, în loc să dorm cu ploșnițele în casă, mai bine dorm în fân afară, alăturea cu tine.

Nu mântuisem încă de regulat noul meu culcuș și, când mă uitai, Axinia și dispăruse sub o pătură groasă de fân.

— Fa Axinio, zisei eu culcându-mă și trăgând fânul peste mine, să nu cumva să horăiești că te-azvârl din fân de nu te zărești.

Și fânul de peste Axinia tresări ușor sub mișcarea de echilibru, ce căuta să și-o ea pentru dormit.

— Da ce? ai și adormit, diavol împelițat? Nici o mișcare, nici un răspuns... Nu răsărise încă soarele, când intrai în casă și aprinsei lumânarea. Tovarășul meu și cei doi flăcăuani dormeau încă duși, fără a se fi urnit de cum îi lăsasem de-cu-seară. Nu știu ce se va fi fost petrecut sub poclada tovarășului meu; în schimb însă, pe piepturile desfăcute ale celor doi flăcăuani și pe fețele lor aburite de somn, mii de ploșnițe negre și cu pântecele sătule stăteau nemișcate și mistuiau în tihnă cina lor de-cu-noapte. Când lumina le atinse ochii lor obosiți, poate de nesomn, începură a se urni încet și greoi și a se îndruma, într-o nesfârșită urdie neagră, către tăinuitele lor chilii de sub coșcoviturile lutului de pe pereți.

— Hei! scumpul meu, zisei apucând pe tovarășul meu de un picior și trăgându-l jos; ia deșteaptă-te din somnul tău de veci, căci trâmbița Învierii a doua a sunat de mult.

Se sculă pe jumătate, se frecă la ochi și, când văzu lumânarea:
— D-apoi că doar n-a fi ieșit bunică-mea din groapă să horhăiesc eu pe dealuri cu noaptea-n cap.

Și fără să mai zică ceva, se trânti furios înapoi, trase poclada pe el, se întoarse cu fața la perete și se pregăti din nou de dormit.

— Te înșeli, scumpul meu, zisei smuncindu-i poclada de pe dânsul; bunică-ta a ieșit din groapă de mult, și cel ce judecă viii și morții a și trecut-o în ceata sfintelor capre de pe ceea lume; hai, scoală-te să plecăm.

N-avu ce face. Cu o resignare de martir se sculă pe jumătate și rămase un moment ca buimac pe marginea patului cu picioarele jos.

— Mă rog, zise el dezmeticindu-se și scărpinându-și cu dreapta iute și îndesat umărul stâng, mă rog, ce vra să zică asta?

— Asta vra să zică, scumpul meu, că eu țin cu orice preț să mai rămână câteva, măcar, din picăturile sângelui tău și pentru negrii tăuni din fundul Tartarului, către care în curând vei păși.

— Breeeee!... Da de dimineață a mai început a se-nvârti moara lui Tudoran cea pustie!...

— Dimpotrivă, eu cred c-a început prea târziu; ia privește. Și apropiind lumânarea, arătai spre piepturile desfăcute și negre ale celor doi flăcăuani.

Rămase ca trăsnit; apoi, iute și fără să mai zică ceva, o rupse de fugă pe uș-afară. Iar după câteva minute, dădui peste el, după casă, făcând ziua ceea ce eu făcusem noaptea... și tot în prezența lui Tărcuș.

Axinia înșeuase caii, flăcăuanii se sculaseră și noi eram gata. Voii să plătesc ceva pentru găzduire.

— Mulțumim d-neavoastră, zise flăcăuanul cel mai mare neprimind banii, să mergeți sănătoși și mai poftiți când v-iți întoarce.

— Mulțumim dumneavoastră, flăcăilor, zisei eu încălecând; mai rămâneți sănătoși!

— Să mergeți sănătoși, răspunseră amândoi într-un glas. Plecarăm. Dimineața era rece și o pătură groasă de rouă argintie acoperea împrejurimile verzi. O liniște și o tăcere solemnă stăpânea întreaga fire. Neguri albe se ridicau spre văzduhuri din văile depărtate și adânci; iar sub răceala aerului de noapte, respirația vie și călduroasă a apelor Negrei aburea iernatic, trăgând o brazdă sură de ceață mișcătoare între malurile ei curate de prund cu multe fețe.

Tovarășul meu mergea zgribulit și cu gulerul de la venghercă ridicat peste urechi; Axinia, sprintenă ca o țarcă și împrospătată de răcoarea dimineții, de-abia atingea pământul cu pasu-i grăbit și ușor. Cât despre mine, potrivit felului meu, și adăpostit sub mantaua mea binecuvântată, dădusem frâu slobod ochilor și gândului spre a rătăci în sânul imensei nemărginiri aurite de intâile raze curate ale unui soare tânăr.

Soarele era la prânz când ajunserăm în Panaci. Nu ne oprirăm aici, sub umbra unui fag de pe marginea drumului, decât spre a mai răsufla caii. Când fu soarele de-amiază, sosirăm în Neagra Șarului sau Dorna românească, ținta călătoriei noastre. Aici întâlnirăm pe Halunga.

— Da...? zise Halunga văzându-ne; și restul întrebării îl înlocui prin cele câteva semne ale ochilor, ale sprâncenelor și ale degetului său cel cu inel de aur.

Căci, în paranteză vorbind, Halunga era omul cel mai monosilabic din câți există pe pământ; la dânsul o silabă plătea cât o frază, și un semn al arătătorului său cu inel de aur cuprindea, de multe ori, întreaga lui gândire. Trebuia să fi trăit cu dânsul mult ca să-l înțelegi... Eu îl înțelegeam, căci trăisem mult cu dânsul.

— De la Piatra peste munți, răspunsei aproape în același stil.
— Hai!... și plecă înainte, făcându-ne semn să-l urmăm. Peste un pătrar de ceas furăm la prietenul nostru comun, un negustor din Piatra, așezat vremelnic în Șar. Trei zile stăturăm pe loc, și oricine își poate închipui că în aceste trei zile învățai de la Halunga tot rostul, toate chițibușurile și toate șiriclicurile plutăriei.

Și fiindcă Halunga era acel care jucase hora Unirii în mijlocul Bistriței cu apa până la brâu, tot el acela care înființase în Piatra, cu Te-Deum-uri și aghesme, pitării și căsăpii naționale, tot el acela care pusese temeliile societății, tot naționale, de exploatare a pădurilor sub foarte naționalul nume de "Plutașul", — urmează deci că tot lui Halunga avea să i se întâmple o foarte hazlie, dar totuși foarte națională nenorocire.

Era într-o duminică; și fiindcă locul de petrecere și de adunare în zile de sărbătoare e crâșma și, mai ales, fiindcă crâșmarul din Șar era român și nu jidan, urmează că, împins de curiozitate și îndemnat de Halunga, mersei și eu la crâșmă, desigur, nu pentru a bea, ci pentru a vedea adunată la un loc țărănimea muntelui.

Și cine nu cunoștea pe Halunga în Șar!
— Noroc bun, bade Filipe, zise Halunga intrând, urmat de mine, în crâșma plină de țărani.

— Foarte mulțumim, domnule Halunga, răspunse crâșmarul, un român cu ochii mici și vicleni.

Și Halunga, uitând de mine, se legă numaidecât în vorbă, când cu unul, când cu altul; iar eu, cu mâinile la spate și neștiind tocmai hotărât ce să fac cu persoana mea, schimbam piciorul de reazem când pe dreapta, când pe stânga, și căutam să-mi dau o înfățișare pe cât se poate mai puțin ridicolă; și oricât făceam eu pe importantul, totuși țăranii, deștepți și ironici cum sunt ei, mă trăgeau cu coada ochiului și-și căutau înainte de băut rachiul lor prost din pahare mari de vin... La un moment dat, ușa se umplu cu pântecele și pieptul unui fel de Goliat, care, intrând înăuntru și înaintând printre țărani, părea că înoată cu umerii în afară peste un furnicar de cămăși albe și de chimiruri late. Ras chiar atunci, cu musteața neagră și puternică, rumen la față, cu ochii negri, vioi și isteți, era tipul românului în floarea vârstei și a frumuseții... Acesta era vestitul Ilie Marcu, al căruia cal bea rachiu, rodea pastramă și cunoștea geografia amănunțită a muntelui mai bine decât un autor de cărți didactice; cel puțin calul lui Ilie Marcu ducea, necârmuit, pe stăpânul său la toate stânele, la toate cherestelele, la toate târlele, la toate primăriile și, mai ales, la toate crâșmele muntelui, cuvânt pentru care lua parte la toate campaniile geodezice și de triangulație.

— Bună ziua, Marcule, îi zise Halunga, cum îl văzu intrând.
— Foarte mulțumim, domnule Halunga, răspunse Marcu. Și o strângere de mână verde și românească se schimbă între amândoi. Această strângere de mână îi fu fatală lui Halunga.

— Măi Filipe, zise Marcu crâșmarului, o ocă de rapciu. Până ce crâșmarul să aducă la îndeplinire porunca, Halunga mă făcu cunoscut lui Ilie Marcu. Aceeași strângere de mână și aceeași nenorocire mă pândea.

Rachiul se aduse și trei pahare mari se umplură.
— Ia poftiți, zise Marcu, dându-ne fiecăruia câte unul, și-ți cinsti câte-o țî' de rapciu.

Și să te împingă păcatul să nu primești cinstea românului... Și bietul Halunga, care nu punea rachiu pe limba lui să-l fi tăiat, fu nevoit să ia paharul.

— Bine-am găsit, Marcule, zisei ciocnind paharul cu el și cu Halunga.

— Bine-ați venit, răspunse el; și dădu paharul de dușcă. Eu și Halunga ne mulțumirăm a ne muia buzele în rachiul din pahar, ca într-o adevărată infecție; dar Marcu nu înțelegea lucrurile astfel; cu "ia mă rog", cu "bine-ați venit", cu "bine-am găsit", și eu, și Halunga furăm siliți să golim paharele până la fund. Și în timp ce Ilie Marcu se părea că bea apă, nouă ni se părea că înghițim flăcări.

Când mă uitai la Halunga, cât pe ce să mă bufnească râsul: roș ca un rac fiert, cu ochii bulbucați, strălucitori și înotând în lacrimi, părea că înghite o stamboală de jăratic; voia parcă să spună ceva, dar, din lapidar cum era, devenise cu totul monosilabic și, oricât de obișnuit eram cu crâmpeiele lui de cuvinte, mă simțeam, de astă dată, în neputință de a-i înțelege silabele despărțite prin reticențe; avea, parcă, aerul să-mi facă mie și lui Ilie Marcu o lecție de silabisire.

Tocmai lucru mare nici eu nu plăteam, mai la urmă; totuși, mai tare decât Halunga, îmi păstram întrucâtva, victorios, perpendiculara persoanei mele pe pământul care mi se părea că se îmbătase și, într-un dans fantastic, se învârtea cu mine, cu Ilie Marcu, cu Halunga, cu țărani, cu tejghele, cu uși, cu ferești, cu pastrama de pe cuiele corzilor și cu un motan, ce dormea colac într-un colț, la picioarele unui sac cu făină.

"Ce dracu, cugetam eu, cuprins de vârtejul rotațiunii universale, oare să fi scăpat de Ion Rusu numai ca să dau peste Ilie Marcu? Oare Dumnezeu n-a avut altă grijă decât să umple văile munților săi cu mustăți, cu șipuri cu rachiu și cu stomacuri de tinichea?"

Și în ciuda și în dezgustul meu pentru toate crâșmele naționale cu rachiu patriotic, îmi venea să iau pe Halunga de picioare și să dau în capul lui Ilie Marcu; găsii însă mai nimerit să-l apuc cam de după spate și să ies cu dânsul afară, spre marea indignare a lui Ilie Marcu, care băgă de seamă, în cele din urmă, că-și pusese boii în plug cu niște netrebnici. Trebnici sau netrebnici, lăsarăm pe Ilie Marcu la crâșmă cu părerea lui cu tot; iar noi, cam pe două drumuri, ne îndreptarăm spre casă.

Cum ajunserăm acasă, gazda noastră, o târgoveață foarte drăguță, ne legă la cap cu câte o grimea albă muiată în apă rece și porunci să ni se dea câte o cafea neagră fără zahăr. Un somn de câteva ceasuri ne readuse la starea de mai înainte. A doua zi trebuia să plecăm, și tovarășul meu a cărui deviză era "Non bis in idem" se puse cu picioarele în prag și declară că, cu nici un preț, nu se mai întoarce pe unde venise.

Eu însumi, de altmintrelea, aș fi dorit să mă întorc pe plută. Timpul însă fiind secetos, Bistrița trebuia să fie mică și drumul pe apă, prin urmare, greu și primejdios. Totuși, față cu hotărârea nestrămutatului meu tovarăș, trebui să înclin pentru drumul pe apă; dar fiindcă de la Dorna nu merserăm niciodată cu pluta pân'la Piatra, cerui oarecare lămuriri de la Halunga în privința greutăților și primejdiilor ce le-aș fi putut întâmpina.

— Hm! făcu el după un moment de cugetare... greu... la Colțul Acrei... apă mică... Hm... pe Clește, nu... la Chei... la Toance. Grimea — basma. Nu de două ori pentru același lucru.

Și deși înțelegeam perfect ceea ce voia să-mi spună Halunga, totuși el, în dorința lui de a nu lăsa nimic nelămurit în mintea mea, scoase basmaua din buzunar, o răsuci într-un ciuciulete pe care-l întinse în toată lungimea lui pe masa din mijlocul casei, și:

— Neagra Șarului, arătă el, străbătând toată lungimea ciuciuletelui de basma cu arătătorul lui cel cu inel de aur.

Scoase din buzunar un carnet și-l puse perpendicular pe capătul de la vale al basmalei răsucite, mai adăugând la lungimea carnetului său și lungimea unui creion.

— Bistrița, zise el, așezându-le frumos și în linie dreaptă, cu degetele-i albe și iuți de scamator.

Și până ce să-mi răsucesc eu musteața, zâmbind față de chipul intuitiv cu care Halunga se silea să vâre în capul meu firea lucrurilor, până ce să-mi pun mâinile la spate și să mă dau aproape de masă, prefăcându-mă că urmăresc lămuririle date de el cu mare băgare de seamă, Halunga își smulse din picioare botinele și colțunii.

— Colțul Acrei, zise el, așezând curmeziș, în raport cu vârful creionului, unul din colțuni. He, hei!... trebuie plutaș; pe Clește... te duci.

Și celălalt colțun, întins în linie dreaptă, arăta o parte din mersul drept și slobod de orice primejdie al Bistriței...

— La Chei... continuă el, așezând la capătul colțunului din urmă amândouă botinele paralel una lângă alta și lăsând între ele un spațiu îngust... numai de-amiază se vede soarele.

Iar la o mică depărtare de vârful botinelor și drept înainte își puse pălăria.

— Toancele... iac-așa... iac-așa... zise el frământând aerul cu mâinile spre a-mi arăta cum adică fierbe, se sfarmă și se pulverizează apa în lupta sa cu stâncile crescute din pământ până peste luciul ei.

Și înhățându-mi fără veste pălăria din mână...
— Aici-s Chetroșii, zise el așezând-o la locul cuvenit.

Înhățai și eu de pe pat mantaua mea cea mare și, trecând iute la spatele lui Halunga, i-o aruncai în cap, îl înfășurai repede în ea și îl cuprinsei puternic în brațe...

— Săriți! Oameni buni, săriți că s-a înecat Halunga! începui eu a striga câtu-mi lua gura, cutreierând odaia cu el în brațe.

— Mă... Mă... Mă... nebunule, îl auzeam strigând de sub manta cu glas răgușit.

— Săriți! continuai eu și mai tare, neslăbindu-l din brațe. Deodată ușa se deschise și drăguța noastră gazdă năvăli repede în odaie.

— Da ce e? Ce s-a întâmplat? întrebă ea speriată.
— Săriți! că s-a înecat Halunga.
— Da? Și un hohot de râs o apucă, când văzu ivindu-se de sub manta picioarele goale ale lui Halunga.

— Mă nebunule!... zise Halunga, când scăpă de sub manta cu părul vâlvoi... Mă nebunule!

Și repezindu-mă la masă, începui a lua iute și pe rând lucrurile de pe ea și a le trânti de pământ la picioarele gazdei noastre, care-și ștergea cu batista lacrimile râsului.

— Na, ziceam eu la fiecare trântitură. Na! iaca Colțul Acrei, iaca Toancele, iaca Cheile Bistriței; cât despre Chetroși, care erau închipuiți prin pălăria mea, îi lăsai în pace, aninându-i în cui.

— Da bine, ce-ați pățit, creștinii lui Dumnezeu? întrebă încă o dată gazda noastră, cu fața înflorită de râs.

— Mă nebunule... repetă Halunga... și, culegându-și lucrurile de pe jos, se puse pe un scaun și începu să se încalțe...

A doua zi, suindu-ne pe plută, plecarăm la Piatra.

a doua parte a volumului este În Munții Neamțului