Amintiri (Rosetti)/Capitolul I. Despre originile Roseteștilor și despre cîțiva ascendenți și colaterali mai depărtați ai mei

Jump to navigation Jump to search
Cuvânt înainte Amintiri de Radu Rosetti
Capitolul I. Despre originile Roseteștilor și despre cîțiva ascendenți și colaterali mai depărtați ai mei
Capitolul II. Un boier mare și o casă boierească de la începutul veacului trecut


Înainte de a vorbi de cele auzite de la bătrîni despre faptele petrecute în cursul veacului trecut, cred de cuviință a da oareșcari lămuriri asupra originii familiei mele, precum și asupra unor ascendenți și colaterali cari au trăit în al șăptesprezecelea și al optsprezecelea veac.

După tradițiunea pastrată în familie, Roseteștii ar fi originari din Genova, de unde un Ion Rosetti sau Rossetti ar fi venit, în secolul al treisprezecelea, la Constantinopol. Aici, căsătorindu-se cu o fată de neam mare, ar fi trecut la legea ortodoxă, iar urmașii lui ar fi făcut parte din cea mai înaltă aristocrație bizantină. D. E. Rizo-Rangabe arată că, după luarea de cătră Mahomet al II-lea a Țarigradului, un Ioan Rossetos ar fi fugit la Coron, unde s-a căsătorit și a trăit pănă la moarte. S-ar mai vedea acolo și astăzi mormîntul lui, pe care i se dă calificativul de: evpatridis Coronaios (nobil din Coron). Deosebite izvoare mai menționează și alți Rosetești trăind în deosebite locuri ale Peninsulei Balcanice, tot în veacul al XV-lea. Un Mihail Rossetos a murit în veacul următor la Veneția, unde făcea parte din comunitatea grecească; fiii lui i-au ridicat acolo un mormînt în anul 1544. Tot d. Rangabe, după De la Croix, arată că familia Rosetti ar fi fost una din cele șăptesprezece familii nobile creștine readuse de sultan în noua sa capitală, după cucerirea acesteia, la 1453. Ștefan Greceanu, în broșura sa asupra contelui Neculai Rosetti, ni spune, însă fără a-și arata izvoarele, că Roseteștii erau, în veacul al șăptesprezecelea, a doua familie din aristocrația țărigrădeană. Dar toate aceste sînt mai ales simple tradițiuni și presupuneri, mai mult sau mai puțin verosimile; le citez fără a garanta întru nimica temeinicia lor.

Cert este că Roseteștii se trag din Lascaris Rosseto, mare logofăt al patriarhatului, în care calitate îl vedem, în anul 1629, semnînd, alături de patriarhul Chirii, un act adeverind legitimitatea copiilor lui Radu Mihnea. El a fost căsătorit cu Bella, fiica lui Ioan Cantacuzino, agentul lui Mihai Viteazul la Țarigrad, al treilea fiu al vestitului Mihai Cantacuzino. (Șaitanoglu de la Anhial.)

Lascaris Rosseto a avut doi fii: Constantin și Antonie. Cel al doilea a venit de tînăr în Moldova, unde îl vedem bucurîndu-se de oareșcare vază încă de la jumatatea Jacului al șăptesprezecelea, căci după moartea lui Ștefăniță-vodă este trimes de țară la Poartă, sub porecla de Chiriță Drăcos sau Drace, împreună cu postelnicul Alexandru Costin, cu veste despre moartea domnului și rugăminte de a pune domn în țară pe Dabija Vornicul. Iar în urmă, la 1675, a ajuns însuș domn. Depeșile bailului Veneției cătră doge îl numesc: Antonio Rossetti, de națiune grec, și-i dau calificativul de negoziante; este deci probabil că el, ca toți fruntașii creștini ai Țarigradului, se ocupa cu negoțul. Bailul mai raportează că obținuse domnia în schimbul unei sumi de șăsăzeci de pungi de bani. În hrisoave el s-a numit Antonie Ruset, căci moldovenii făcuse Ruset din Rosseto, forma în care grecii din Țarigrad schimbase numele de Rosett: sau Rossetti.

El a fost un domn nelacom, drept și milostiv. „Antonie-vodă, macar că era grec și străin țărigrădean, dar era mai bun domn decît un pămîntean, nici un obicei rău în țară în zilele lui n-a făcut; ce încă și cîte au găsit de la alții răle, multe a lasat”, ni spune Neculcea.

Antonie-vodă a avut trei fii și două fete. Cei trei fii: Alecu, Ioan și Iordache „erau dezmierdați, fără de frică; umblau prin țară cu mulți feciori de mazili nebuni strînși cu dînșii, de făceau multe giocuri și beții, și nebunii prin tîrguri și prin sate boierești, de luau fetele și femeile oamenilor cu de-a sila de-și rîdeau de dînsele, ce nu numai oameni proști, ce și a oameni de frunte și de cinste”, ni mai zice tot Neculcea. Domnul era slab cu copiii lui.

Și Neculai Costin ni povestește: „Iară cînd au fost veleatul 7186 (1678) au chemat împărăția pre feciorul lui Antonie-vodă, pre Alexandru-beizade, la Poartă, care era călăreț bun și curvar foarte; pre multe locuri făcea silă de lua fetele oamenilor cu sila, însă oameni proști. Libovnic era la băuturi și la alergături de cai, însă nu pîra pe nimeni la tată-său; de nu grăia de bine pe om, de rău nu-l grăia.”

Constantin Căpitanul ni povestește că al treilea fiu, Iordache, trăia în București, la curtea lui Duca-vodă, și cînd a auzit că tată-său a fost ridicat la scaunul Moldovei a început să plîngă. Dar puțin după aceasta se făcuse „grecul” atît de trufaș, încît nu mai puteai vorbi cu el.

Antonie-vodă a fost mazilit în urma intrigilor lui Duca, ajutat de Miron Costin și de Buhușești. Dus în lanțuri la Constantinopol, a fost căznit cu tulpane ce i se dădeau să le înghită, apoi se trăgeau înapoi ca să-i scoată mațele la gură, spre a-l sili să arăte unde-i sînt ascunși banii și, cum zice Neculai Costin: „El bani nu strînsese că lacom nu era… iar cît avea, i-au luat turcii tot, astfeli că rămăsese sarac cu desăvîrșire”.

Nu știm cu cine era căsătorit nici Antonie-vodă, nici fiul lui cel mai mare, Alexandru, supranumit beizade Sărăcilă. Al doilea fiu, Ion, a fost căsătorit cu Ileana, fata lui Alexandru Mavrocordat (Exaporitul); al treilea, Iordache, avea de soție pe o fată a lui Gheorghe Ghica-voievod.

Din al doilea fiu, Ion, mi se pare că se trag Roseteștii din Țara Românească, atît urmașii lui Radu Rosetti, cît și ai lui C. A. Rosetti, cei supranumiți Bibica (Beișor), care trăiesc atît în România, cît și în Grecia și, probabil, Roseteștii de la Botoșani.

Mult mai mare vază în țara noastră au avut însă urmașii celui dintăi fiu a lui Lascaris Rosseto, acei ai cupariului Constantin.

După cîteva cuvinte ale lui Cantemir, în Istoria ieroglifică, ar rezulta că acest Constantin a fost dintăi marinar. Nu știm din ce împrejurări el a venit în Moldova, unde îl găsim purtînd titlul de cupar într-un document din vremea lui Vasile Lupu. Mai pe urmă el ni este aratat de letopisețe ca trăind în Țarigrad, unde avea: „o mare vază și trecere la Poartă”.

D. Rangabé, pornind de la faptul că una din fiicele lui Scarlat Beglkzi (tatăl lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul) era căsătorită cu un Rosetti, crede că acesta era Cupariul. Presupunerea d-lui Rangabe mai este întărită și de Cantemir care, în Istoria ieroglifică, ni zice că Rîsul (Manolache Ruset) înțelegea bine vorbele întortochiete ale Camileopardului (Exaporitul) din cauza „amestecării sîngelui”.

Cupariul a avut cinci fii:

Lascarache, nu se știe cu cine a fost căsătorit;

Iordache, căsătorit: 1) cu Maria, fiica lui Dabija-vodă și a Dafinei, pe care a ținut-o mai pe urmă marele logofăt Dumitru Buhuș, și; 2) cu fiica logofătului Neculai Racoviță;

Manolache, căsătorit cu Irina, fata lui Neculai Buhuș și a A niței;

Mihalache, nu se știe cu cine a fost căsătorit;

Scarlarache, căsătorit cu una Victoria din Pera.

Rolul jucat în Moldova de acești cinci fii ai Cupariului este cunoscut, numele lor se găsește mai pe fiecare pagină a letopisețelor din epoca corespunzătoare.

Al doilea din ei, Iordache, supranumit „matca tuturor răutăților”, a fost adevaratul stăpîn al Moldovei vreme de un sfert de veac. Domnii, pentru a putea rămînea în scaun, erau siliți să se înțeleagă cu dînsul; mulți din ei au fost maziliți numai prin voința lui și cu ajutorul fraților săi ramași în Țarigrad.

Lupta ce au purtat-o cu vărul lor, Șerban Cantacuzino, închisorile și bejeniile lor samănă mai mult cu peripețiile unui roman al lui Dumas decît cu istorie adevarată. Vedem pe fiii Cupanului, de la început, într-o tabără cu totul dușmană moșului lor, Antonie-vodă, ei fiind protejații lui Duca-vodă, cu care se înrudise prin căsătorie al doilea fiu al Cupariului, Iordache, care luase de soție pe sora doamnei lui Duca. Nu încape îndoială că, mai ales la început, au fost urîți țării și că această ură în multe privinți era îndreptățită.

Ca toți grecii veniți de la Țarigrad în țările române, ei nu erau decît niște aventurieri, în deplinul înțeles al cuvîntului: veneau aici numai pentru a cuceri avere și situații cu vază. Moldova și Țara Românească erau pentru grecii din Țarigrad ceea ce erau Mexicul și America de Sud pentru hidalgii saraci din Spania. Ba pentru greci aceste țări erau chiar ceva mai mult. Pe cînd spaniolii aveau o patrie pe care o puteau numi a lor, grecii din Țarigrad trăiau robiți de o împărăție păgînă și, fiind astfeli ca și fără de patrie, putința de a-și face una în bogatele și frumoasele principate de peste Dunăre nu putea alcătui decît un temei mai mult pentru a-i atrage.

Cupăreștii aveau toate însușirile unor aventurieri: agerimea de minte, îndrăzneala și dibăcia, dar aveau și cusururile ior firești: lăcomia și lipsa de scrupule. Crescuți într-un mijloc care gemea de două veacuri sub tirania cea mai salbatecă, cu totul dezarmați și neputincioși față de cumplitul arbitrar al turcilor, învațau să mînuiască singurele arme ale neputincioșilor: disimularea și intriga, cu cea mai desăvîrșită măiestrie. Dacă mijlocul în care ei creșteau, la Țarigrad, nu se putea numi intelectual, acest mijloc era fără îndoială neasamanat mai fin și mai cultivat decît acel în care trăia și se dezvolta boierimea din Moldova și din Țara Românească. Cupăreștii sau Ruseteștii, cum s-au iscălit ei în actele moldovenești, aveau asupra boierimii în mijlocul căreia s-au așazat o zdrobitoare superioritate intelectuală. Era lucru firesc ca pămîntenii să fi fost cuprinși de ură față de acești străini cari știuse să acapareze atît de răpede și favoarea domnilor, și slujbele cele mai grase.

Ei au dovedit în aceste slujbe, mai cu samă Iordache, o agerime și o dibăcie deosebită, aducînd folos și lor și domnilor. În învinuirile ce li se aduc de cronicari trebuie numaidecît să facem o parte destui de însamnată invidiei boierimii pămîntene, care, fără a avea mai multe scrupule decît Cupăreștii, era departe de a fi înzestrată cu aptitudinile lor.

Cînd Miron și Velicico Costin ziceau lui Cantemir la masă: „mai des cu păhărele, măria-ta, și mai rar cu orînduiele”, sîntem în drept a nu atribui acest sfat numai durerii de țară, căci sub Duca-vodă, cel mai lacom și cel mai crud dintre toți domnii greci, orînduielile asupritoare erau neasamanat mai dese și mai grele decît sub blăjinul Cantemir, totuș Miron Costin, în slujbă tare, mare, și în măsură de a vorbi domnului cu greutate, tăcea molcum și cumpără sate peste sate. (1)

Dealtmintrelea, toate învinovățirile de mîncătorie a banilor visteriei aduse vornicului Iordache, „matei tuturor răutăților”, cum îl poreclește Neculcea, atît pentru vremea cît slujise în Țara Românească, cît și pentru acea în care mînuise banii domnești în Moldova, cad cu desăvîrșire. Cantemir îl închide, îl căznește, cetluindu-i capul cu un lanț, îi ie treizeci sau patruzeci de pungi de bani, dar pe urmă recunoaște că vornicul a fost nevinovat, îl despăgubește de pagubile suferite și-i dă iar visteria țării pe mînă. Îl vedem asemene nimicind cu totul învinovățirile ce-i sînt aduse de Șerban Cantacuzino și stabilind nevinovăția lui în chip strălucit, precum reiesă din cartea de judecată din anul 1689 a lui Can tem ir.

În cît privește uciderea Costineștilor, nu încape îndoială că Cupăreștii au împins pe Gantemir, pe cît li-a fost cu putință, la săvîrșirea ei. Vinovăția lui Miron Costin nu a fost într-adevăr complect dovedită pănă acuma, dar faptul că frate-său, Velicico, conspira împotriva domnului nu se poate pune la îndoială. Dacă el ar fi izbutit, putem lesne gîci care ar fi fost soarta Cupăreștilor celor atît de urîți. Spre a pune zilele lor la adăpost au stăruit pe lîngă domn pentru pieirea Costineștilor.

Pe lîngă cele ce se pot ceti în letopisețe, se găsesc multe amărunte asupra Cupăreștilor în două din operele lui Can – temir, în Viața lui Constantin Cantemir și în Istoria ieroglifică. Trebuiește însă, mai ales în cît privește pe acea din urmă, să se facă partea bogatei imaginații și a nu preadeosebitei iubiri de adevăr cari caracterizează scrierile învățatului și ilustrului autor.

În vremea războiului de la 1711, Iordache Ruset s-a arătat hotărît potrivnic politicii urmate de Cantemir și s-a opus, în chip fățiș, tratatului cu Petru cel Mare. Din această pricină el a avut cinstea să fie privit de pravoslavnicul împarat ca dușman primejdios: țarul punînd chiar să-l ridice și trimețîndu-l la Kiev sub escortă de cincizeci de dragoni. A fost ținut acolo doi ani și, după această curgere de timp, s-a întors înapoi bolnav, olog de picioare.

Iordache și Manolache Ruset au murit amîndoi în țară, cel dintăi după 1718, cel de al doilea la 1717. Simțirile de ură ce ei le stîrnise printre boierii pămînteni la începutul carierei lor fusese cu desăvîrșire potolite de vreme: cu totul asimilați mijlocului în care trăise atîția ani, nu mai erau priviți ca străini. Iar fiii lor nu se mai deosebeau prin nimica de ceilalți boieri, nimene nu-și mai aducea aminte de originea străină a părinților.

Din Lascarache Ruset, fiul cel mai mare al Cupariului, se trage, din fiul acestuia, Iordache, ramura Bălăneștilor, despre care nu am decît puține amărunte.

Ei pare să-i fi aparținut hatmanul Vasile Roset, unul din întemeietorii „Sfîntului Spiridon”, al cărui ctitor a și ramas pănă la moarte.

Iordache Ruset, al doilea fiu al Cupariului, a lasat cea mai mare avere teritorială ce s-a văzut vrodată în Moldova: după împărțirea ei, toți fiii lui au fost bogați. Dintr-însul se scoboară ramura Roznovăneștilor care, în cursul veacului al XVIII-lea, a ocupat cele mai înalte demnități ale țării: logofeți mari, vornici mari, hatmani, visternici, postelnici.

Din urmașii lui Manolache Ruset, din care mă trag, ca și celelalte ramuri din ținutul Bacăului, fiul său, vornicul Ștefan, a ajuns la demnitatea de mare vornic. Averea lui Manolache, deși însamnată, era mult mai mică decît acea a lui Iordache. Cu toate că scoborîtorii lui au făcut căsătorii frumoase, vedem această avere scăzînd în cursul generațiilor; urmașii lui Ștefan, afară de unul din nepoții săi de fiu, Neculai. căsătorit cu Ecaterina Sturdza și care a ajuns vornic mare, au dus-o numai pănă la comis, medelnicer sau ban.

Cînd, pe la începutul veacului trecut, uzul limbilor străine a început să se răspîndească în țară, iar corespondențele cu străinătatea au devenit tot mai frecvente, Roseteștii cari, în ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea, schimbase pe Ruset în Roset, au reitalienizat numele lor, reiscălindu-se: Rosetti sau uneori: Rossetti, potrivit tradițiunii pastrate în familie despre originea lor genoveză.

Armele întrebuințate de familia Rosetti sînt: pe un scut tăiet (coupe) de argint și albastru (azur), o cupă de argint cu trei roze ieșind dintr-însa, iar deviza sună: Sereno aut nubilo sospes.

Toate pecețile vechi din veacul al XVIII-lea poartă aceste arme. Pe unele dintr-însele cupa lipsește: cele trei roze, legate împreună cu o cordea pe care este înscrisă deviza, sînt așazate de-a dreptul pe scut. La Roznov, pe cînd mai trăia colonelul Iorgu Rosetti-Roznovanu, se pastrau încă cîteva piese de argintărie datînd de la marele logofăt Neculai Roset-Roznovanu, adică din a doua jumatate a veacului al XVIII-lea, pe care se vedeau sapate aceleași arme cu deviza tradusă pe românește prin cuvintele: În senin și în negură teafăr, bineînțeles gravată în caractere cirilice.

Persoane demne de încredere m-au asigurat că tot aceste arme se vedeau sapate deasupra ușii de intrare a curții din Pribești (ținutul Vaslui) care, după cum dovedește inscripția de pe piatra de deasupra ușii pivniței, a fost clădită de vestitul vornic Iordache Ruset. Însă cînd am fost la Pribești, în anul 1904, am găsit toată casa, precum și ușorii de piatră acoperiți cu un strat gros de tencuială, n-am putut deci vedea nici urmă de blazon.

Mulți din membrii familiei așază deasupra acestor arme o coroană, cînd princiară, cînd ducală, cînd de formă absolut fantezistă, iar unii nu se dau chiar în lături de la înserarea într-însele a unei mantii sub pretext că: „aparțin unei case suverane”. Aceste toate întemeindu-se pe faptul domniei de mai puțin de trei ani a nenorocitului Antonie. Ei uită că: 1) de la stingerea dinastiilor naționale domnia n-a mai fost ereditară și, 2) că a voi să transformi în suveranitate ereditară domniile cumparate pe bani de la turci în veacurile XVII și XVIII și cari nu alcătuiau decît un drept de exploatare nemiloasă a țării pe cîțiva ani, uneori pe cîteva luni, căci domnia înceta și reîncepea după placul vizirilor și acel al validcelor, este a-ți bate joc de chiar ideea suveranității.

În heraldică nefantezistă Roseteștii au deci drept să așăze, deasupra armelor lor, un coif de nobil, de oțel, cu cinci gratii (grilles), sau o coroană de nobil cu cinci vîrfuri, sau, în sfîrșit, un simplu calpac de boier.

Și acuma voi da oareșcari amărunte asupra ascendenților mei.

Strămoșul meu direct este Manolache Ruset, al treilea fiu al Cupariului. În a doua domnie a lui Gheorghe Duca (1669—1672), era jitnicer și se căsătorea cu Irina, fiica lui Neculai Buhuș, prin urmare nepoată de frate a doamnei Anastasiei, sora (după mamă) a lui Buhuș. Buhușeștii erau un neam străvechi, cel dintăi cunoscut fiind acel căruia Alexandru cel Bun i-a întărit satul Cuciurul sau Cozminul. În documentele veacurilor XV și XVI întîlnim adesa Bu – hușești, dar șirul lor neîntrerupt începe cu Simion Buhuș, căsătorit cu Eftimia, pe care îl aflăm în pomelnicul Biseri – canilor și a trebuit să se nască la începutul veacului al XVI-lea.

În anul 1672, Manolache Ruset ajunge comis mare. Ca și frații lui, a urmat pe Duca în Țara Românească în vremea domniei a acelui domn peste Milcov (1674—1678). La a treia domnie a lui Duca în Moldova, a plecat cu dînsul și cu oastea la asediul Vianei (1683). Cînd, la întoarcerea lui în țară, Duca a fost încunjurat în curtea de la Domnești (Putna) de un podghiaz leșesc al lui Petriceico, care năvălise în țară, spre a apuca domnia, podghiaz comandat de leahul Demidețki, Manolache Ruset îndeplinea slujba de sulger și se afla cu moșul nevestei lui, cu vestitul și viteazul hatman Buhuș, la gazdă, în sat. Hatmanul, care încălecase îndată ce prinsese de veste, a trimes de sîrg pe Manolache la Focșăni, unde se afla doamna Anastasia, ca să-i ceară bani spre a face slujitori, cu cari să vie să scoată pe vodă. Dar doamna, foasta amantă a lui Șerban Cantacuzino, mai lacomă și mai zgîrcită decît soțul ei, nu a voit să deie bani, zicînd că „întăi să scoată pe vodă și apoi va da bani”. Numai Ștefan, fiul lui Radu-vodă și ginere lui Duca, a încălecat cu cîțiva seimeni și a venit la Domnești în ajutorul socru-său. Însă seimenii din curte, cari urau pe Duca, văzînd că vine gloată asupra leșilor, un bulubașă al lor, numit Dediul, a deschis poarta, și leșii, intrînd în curte, au pus mîna pe Duca și l-au dus în Țara Leșască, de unde nu s-a mai întors.

Cuprins în ura cu care Șerban Cantacuzino prigonea pe frate-său, Manolache a fost silit, la începutul domniei lui Constantin Cantemir, să se desțăreze, întorcîndu-se numai după ce Iordache s-a împacat cu Cantemir; a primit mai întăi stărostia Putnei și pe urmă postelnicia. Sub urmașii lui Cantemir, Manolache a urmat să împărțască urile și prieteniile, zilele bune și cele răle cu frate-său.

În a doua domnie a lui Mihai Racoviță a ajuns, în anul 1707, vornic al Țării-de-Sus. În întăia domnie a lui Neculai Mavrocordat, acesta a aruncat în închisoare pe Iordache Ruset și puțin a lipsit să-i taie limba. Voind să puie mîna și pe Manolache, care se afla la țară, la Bogdănești, pe Oituz, în ținutul Bacăului, a trimes pe un ciohodar cu vro patruzeci de seimeni ca să-l prindă și să-l aducă la Ieși. Dar niște prieteni dîndu-i de știre, vornicul a strîns cincizeci de oameni voinici, slugi și țarani din satele lui, și a venit să ațîie calea oamenilor domnești în lunca de arini care acoperea malurile pîrîului Căluțul Mare, sub biserica Popenilor. Îndată ce ciohodarul și seimenii au trecut pîrîul, s-a aruncat asupra lor; oamenii domnești au luat-o îndată la sănătoasă, dar ciohodarul și vreo cîțiva seimeni au căzut în mîniile vornicului. Acesta, după ce a luat scrisorile ce le aveau asupra lor, i-a trimes înapoi la Ieși după ce le-ar fi tăiet urechile, apoi a trecut granița ungurească la Brețcu.

Această întîmplare este menționată de Neculai Costin în letopisețul său, dar el se mulțămește a povesti că Manolache Ruset a legat pe ciohodarul domnesc trimes ca să-l aresteze. Faptul, așa cum îl relatez eu, mi-a fost povestit de tata care îl auzise de la tată-său și de un țaran din satul Popeni, numit Ștefan Făcăoariu care, în anul 1866, pretindea că este de 116 ani. Povestirea despre lupta lui Manolache Ruset cu seimenii (pe cari el îi numea arnăuți), zicea că o ține de la bunul său, care-i povestise de nenumărate ori cum, fiind pe acea vreme flăcăuaș de vreo cincisprezece ani și păzind în ziua întîmplării caprele tătîne-său în luncă, privise harța întreagă cu ochii lui.

În a doua domnie a lui Neculai Mavrocordat, care de astă-dată trăia în bună înțălegere cu frații Rusetești, oștenii leși și șvezi cantonați în țară făceau feli de feli de jafuri și de stricăciuni. Cu toate cruțările ce le avea pentru Carol al XII-lea, Poarta a sfîrșit prin a trimete poroncă lui Mavrocordat să-i scoată din Moldova și mare parte din acei oșteni au fost dezarmați fără împotrivire de cătră hatmanul Buhuș și agalele turcești.

La Bacău se afla un număr destul de însamnat de asemene oșteni Ieși și șvezi, deosebit de supărători, jăcuind cînd într-o parte, cînd într-alta. Stolnicul Ștefan Ruset, fiul lui Manolache, șădea la porțile Bacăului, în curtea lui de la satul Mărgineni, care atunci era încunjurată de un zid ternic. Sătenii din Mărgineni, nemaiputînd rabda jafurile și siluirile acelor oșteni, se adăpostise cu ce aveau mai de preț în ograda stolnicului, porțile fusese închise și o zdravănă strajă de pușcași pusă pe zidiuri. Șvezii și leșii au încunjurat ograda, dar nu îndrăzneau să-i deie navală.

Stolnicul temîndu-se să nu sfîrșască merindele, căci avea de hrănit o mulțime de guri, s-a folosit de o noapte mal întunecoasă pentru a trimete tătîni-său, la Bogdănești, prin trei oameni deosebiți, știre despre nevoia în care se afla. Unul din oamenii trimeși, un țigan, a fost prins de Ieși și muncit greu; ceilalți doi au ajuns împreună la Bogdănești, a doua zi pe la prînzul cel mare. Cum a auzit vestea, vornicul a trimes de s-au strîns vro sută de oameni aleși, bine armați și toți călări, din satele Bogdănești, Filipești și Gro – zești, și a pornit cu ei pe la toacă. În drum ceata i s-a mai mărit prin oameni din Orășa și din Nadișa. Au ajuns la Mărgineni înainte de ziuă și, fără ca leșii și șvezii sa fi prins de veste, i-au încunjurat, apoi un bucium a dat sămnul năvălirii. Străinii, deși surprinși, s-au aparat cu îndîrjire. Fiind oameni mai bine înarmați și mai deprinși cu războiul, nu se știe dacă nu ar fi izbutit să puie oamenii vornicului pe fugă, dar deodată porțile curții s-au deschis și stolnicul Ștefan, urmat de slugile lui și de sătenii din Mărgineni, a căzut în spatele străinilor. Luați între două focuri, ei s-au predat și au fost legați burduf sau puși în butuce. Din acei oșteni străini, șăptesprezece ar fi căzut morți și la o sută ar fi fost prinși vii, cu patru steaguri, iar din oamenii vornicului și ai stolnicului ar fi căzut numai vro zece.

A treia zi, cînd vornicul era să plece cu dînșii la Ieși, i s-a adus veste că, la Bacău, au sosit chiar în noaptea aceea trei ofițeri șvezi însoțiți de mai multe slugi. Vornicul a trimes vro douăzeci de oameni cu poroncă să li se încuujure gazda și să-i ridice. Șvezii, văzîndu-se încunjurați, s-au pus în aparare, dar vornicul a mai trimes un rînd de oameni asupra lor cu un credincios al său, Filipache Leca, un tînăr răzăș din satul Bucium, cu poroncă ca, în cazul cînd străinii nu s-ar preda, să aprindă acoperămîntul casei în care se aflau. Filipache și cu oamenii lui pregătindu-se să execute această poroncă, unul din șvezi a ieșit din casă și a cerut să vorbească cu vornicul.

Adus înaintea acestuia, i-a spus, jumatate pe leșește și jumatate pe românește, că mai-marele lor este un polcovnic franțuz în slujba craiului șvedez, care venea din Țara Nemțască și voiaj să meargă la stăpînu-său, la Tighina, iar dacă vornicul îi înlesnește mergerea acolo, va primi de la el o mulțămire crăiască. Vornicul a răspuns că el nu are altă volnicie decît de a-i duce la domn, la Ieși. Îi va duce acolo cu cinste și nu se îndoiește că domnul va înlesni mai-marelui lor mergerea la Tighina. Atunci șvedul s-a dus la tovarăși, și ei, după o scurtă consfătuire, au ieșit din casă și s-au dus la vornic.

Ajunși aici, cel mai de samă, care se zicea polcovnic, a propus vornicului, prin acel care mai vorbise cu dînsul, să-l trimată înapoi în Ardeal, de unde venise, îndatorindu-se să plătească oricîte mii de galbeni i-ar cere. Vornicul însă iar a răspuns că nu poate decît să-l ducă la Ieși, căci altmintrelea ar încăpea el (vornicul) la mare prepus și la mare pedeapsă. Și, cu toate rugămintele acelui polcovnic, a ramas neînduplecat.

Chiar în acea sară trimes-a vornicul pe Filipache cu cai de olac și cu cărți cătră domn, punîndu-l în cunoștința tuturor celor întîmplate, cu poroncă să nu steie pănă la Ieși.

În vremea călătoriei dintre Bacău și Ieși, vornicul a avut grijă ca să nu-i lipsască nimica nici polcovnicului, nici tovarășilor acestuia, iar fiecare ceas îi întărea credința, ce o avuse îndată ce dăduse ochi cu dînsul, că acel polcovnic este barbat însamnat, nu franțuz sau șved, ci leah, căci de cîte ori se credea nebagat în samă de vornic sau de stolnicul Ștefan, care mergea și el la Ieși, sau de oamenii lor, vorbea nu franțuzește, ci leșește cu tovarășii lui.

Acel polcovnic era craiul Stanislav Lescinski, și despre recunoașterea și primirea lui la Ieși de cătră domn povestește Axinte Uricariul pe larg.

Înainte de a părăsi leșul, el a dăruit vornicului Manolache un frumos ceasornic, iar stolnicului Ștefan o păreche de pistoale îmbracate în argint, cu rafturile lor. Aceste lucruri ar fi fost în curtea de la Mărgineni, în anul 1717, cînd a fost pradată de catanele ramase în țară în urma expedițiunii lui Frență.

Întîmplările cu ciohodarul și cu craluil Stanislav au fost povestite tatei de părintele său, care zicea că le ține de la Filipache Leca, pe care îl cunoscuse bine în copilăria lui, cînd vîna cu dînsul iepurii cu ogarii în cîmpiile din împrejurimile Roznovului, unde bunul meu a copilărit în casa logofătului Neculai Roset-Roznovanu. Filipache, ajuns la adînci bătrînețe, dar încă foarte voinic, era acuma de casa lui Roznovanu în care a și murit.

Soția lui Manolache, Irina Buhuș, precum dovedește inscripția de pe piatra mormîntală, bine pastrată pănă azi, a murit la anul 1713 și este îngropată în biserica clădită de Ștefan cel Mare, la Borzești, pe Trotuș.

Manolache Ruset era un barbat de stat mijlociu și de făptură sprintenă, călăreț minunat și meșter în mînuirea tuturor armelor.

Averea lui, deși mult mai mică decît acea a frăține-său Iordache, era totuși destul de însamnată.

Cea dintăi mențiune despre Ștefan, fiul vornicului Manolache și al Irinei Buhuș, o găsim la Ion Neculce, care ni zice că, după moartea lui Cantemir, la 1693, boierii „pofteau să puie pe un fecior al lui Cantemir-vodă domn în locul lui și au răpezit la Țarigrad pe vatavul Pîrvul și cu Ștefăniță Ruset, fecior lui Manolache postelnicul”.

Ștefan Ruset s-a căsătorit cu Safta Ursache, probabil înainte de 1700, și s-a așazat la Mărgineni, lîngă Bacău. La 1708 era sulger, la 1725 vel vornic și-l vedem bucurîndu-se de deosebita favoare a lui Mihai Racoviță. Probabil că căsătoria fiului său celui mai mare, Iordache, cu Catrina Cos – tandache, fiica Măriei, surorii domnului, avusese loc.

În a doua domnie a lui Grigore Ghica al II-lea, izbuhnind război între Austria și Turcia, în vara anului 1737, au intrat austriacii sub ordinele generalului Badeni în țară și au luat în stăpînire ținuturile Putna, Bacău, Neamț, Roman, și parte din Suceava. Ștefan Ruset, care șădea la Mărgineni și își avea moșiile aproape de munte, fiii săi, Iordache și Ion (Tețcanu), stolnicul Răducanu Racoviță (pe urmă logofăt mare), medelniceriul Constantin Balș (ginere vornicului Ștefan) și sulgeriul Ștefan Catargiu, ale căror moșii se aflau asemene aproape de munte, în regiunea ocupată de austriaci, s-au închinat lor și au primit să ocîrmuiască ținuturile în cari pătrunsese oștirile împărătești. Vornicul Ștefan, fiind cel mai bătrîn din boierii locuind într-însele, fusese pus în capul acestei ocîrmuiri, a cărei reședință se afla în Roman, iar Răducanu Racoviță trada pe nemți cînd putea, aducînd la știința lui Ghica-vodă, în taină, tot ceea ce ei făceau.

În anul următor însă, austriacii fiind siliți să părăsască Moldova, boierii cari se supusese lor au tras frică mare de pedeapsă. Dar afară de Constantin Balș, care a capatat o țapăna bataie la tălpi, ceilalți au scapat ușor: Ștefan Ruset cu un surgun de o lună la Dobrovăț. Apoi domnul l-a chemat înapoi și i-a măritat, cu a sa cheltuială, o fată cu comisul Scarlatache Costaki.

Vornicul Ștefan a murit la ianuar 1739, lăsînd trei fii: Iordache, Ioniță și Constantin, precum și patru fete.

Medelniceriul Iordache Ruset era fiul cel mai mare al vornicului Ștefan și al Saftei Ursache. S-a căsătorit, precum am aratat mai sus, cu Catrina, fata stolnicului Costandache și a Măriei, sora lui Mihai Racoviță-voievod.

Această soră a domnului trecuse prin împrejurări romantice, dar neplăcute. Fusese pețită în tinerețele ei de Vasile Ciaurul, un urmaș (prin femei) al lui Dumitrașco Ștefan, tatăl lui Gheorghe Ștefan-voievod, dar Maria preferise pe un oareșcare Costandache, barbat de o frumuseță deosebită. După vro zece ani, în vremea războiului dintre austriaci și turci, la 1716, Vasile Ciaurul, care era un barbat cu duh neastîmparat și ajunsese la treapta de stolnic, visînd lucruri mari, a propus generalului Stainville, care comanda trupele împărătești la Sibiu, să-i deie un ajutor de cîteva sute de oameni, luînd asupra lui să izgonească, prin ajutorul număroșilor partizani ce zicea că-i are în Moldova, pe Mihai Racoviță și să apuce domnia, recunoscînd suzeranitatea împăratului. Stainville a primit bucuros și a însărcinat pe căpitanul Franț Ernau să sprijine acțiunea Ciaurului cu vro trei sute de husari secui.

Precum se știe, expediția a reușit la început de minune: o mulțime de moldoveni s-a unit cu catanele, au ajuns cu toții la Ieși și cît pe ce erau să puie mîna pe domn. Dar acesta avusese vremea să cheme în ajutor un număr copleșitor de tatari. Catanele și răsculații au fost învinși, prinși și măcelăriți mai toți, iar viteazul Franț Ernau, căzut în mînile domnului, a fost bătut de el cu buzduganul, apoi i s-a tăiet capul. Dar Ciaurul a scapat.

Alte catane intrate în țară se încuibase la Mira, la Cașin, la Ocnă și la Neamț și, din aceste vizunii, ajutați de moldovenii totdeauna gata de jaf, pradau în dreapta și în stînga. În Vasile Ciaurul era încă vie supararea ce-i pricinuise răspingerea iubirii sale de cătră Maria Racoviță. Punîndu-se în oapul unui număr de catane și de răsculați, s-a scoborît în jos, pe Trotuș, a trecut Siretul și a ajuns, tot prădînd, pănă la așazarea stolnicului Costandache, la Șerbești. Stolnicul era cu domnul, dar Maria se găsea acasă. A fost ridicată, în cămeșă și desculță, și aruncată într-o căruță (era vreme de iarnă). Fără credința unei roabe țigance, aruncată și ea în aceeași căruță, care i-a dat cojocul, ar fi murit de frig. A fost dusă într-o întinsoare la Cașin.

Nenorocita era încă frumoasă și tînără. Ciaurul avu mișelia să-și astîmpere poftele asupra ei și, după ce a ținut-o mai multe zile acolo, a trimes-o lui Stainville, la Brașov, în loc de trofeu de izbîndă. Pe drum, biata femeie a avut de suferit batjocurile celor ce o însoțeau. Numai după ce a ajuns la Brașov fost-a cît se poate de bine tratată de generalul Stainville, dată în gazdă la o casă de oameni cinstiți și i s-au pus la dispoziție banii trebuitori pentru a-și închipui îmbrăcăminte cuviincioasă. Iar cînd Ciaurul s-a. Întors la Brașov, Stainville n-a voit să-l mai vadă, nici să mai aibă a face cu dînsul. După o scurtă șădere acolo, Maria Costandache a fost trimasă cu escortă la Tîrgul-Ocnei, de unde s-a putut îndrepta spre Ieși.

Aceste întîmplări mi s-au povestit, în anii 1873—1875, de Costache Negri și de Alecu Asian (de la Onești), un urmaș colateral al Ciaurului. Negri le ținea de la Conache, al doilea soț al mamei sale; lui Alecu Asian i le povestise atît părintele său, cît și nepoata de fiică a țigăncii care însoțise pe Costăndăchioaie în drumul dintre Șerbești și Cașin.

Mihai Racoviță a confiscat, bineînțeles, întreaga avere a Ciaurului și, cu acest prilej, a dăruit surorii sale satele Rădeana și Pașcanii de la ținutul Bacăului. Iar Maria, cînd a căsătorit pe fiica ei, Catrina, cu Iordache Ruset, i-a dat de zestre satul Rădeana, unde ei s-au așazat și unde au ramas chiar după moartea vornicului Ștefan, deși Iordache moștenise în partea lui, pe lîngă Patrașcanii cu Borzeștii pe Trotuș, mai sus de Rădeana, și Bogdăneștii pe Oituz, unde era așazarea părintească.

Iordache Ruset care, nu știu pentru ce, primise porecla de Baston, a dus-o numai pănă la treapta de vel medelnicer; la 1744 era ispravnic de Bacău. A murit după 1750 și este îngropat, împreună cu soția lui, în biserica de la Rădeana, clădită la începutul veacului al XVII-lea de Dumitrașco Ștefan, tatăl lui Gheorghe Ștefan-voievod. Printre crăpăturile podelelor bisericii se vedeau, acuma cîțiva ani, țestele și ciolanele lor.

Iordache Ruset a lasat trei fii: Neculai, Iordache și Ștefan.

Lascarache Ruset este străbunicul meu; era căsătorit cu Ileana Dimaki. La. 1756 era șatrar, mai tîrziu a ajuns comis. Pare a fi trăit mai mult la țară, la Poșorcani, lîngă Rădeana. Și-a petrecut cea mai mare parte a vieții judecîn – du-se cu răzășii de acolo, în mijlocul cărora se vîrîse cu niște dănii făcute medelniceriului Iordache de unii din răzăși, mai primind și el alte dănii și făcînd și cumpărături. Răzășii își petreceau și ei vremea, cînd vînzîndu-și părțile comisului Lascarache, cînd trăgîndu-l în judecată (la fiecare schimbare de domn). Grigore Ghica III l-a dat ramas la 1765, hotărînd ca răzășii să-și ieie moșia înapoi, restitu – indu-i banii și poroncind să i se dărîme casa ce o ridicase pe ace! hotar. Însă după cîteva săptămîni, aceiași răzăși veneau să roage pe comisul Lascarache să li deie banii înapoi și să-și ieie moșia. Între răzăși era sfadă mare, căci neamul Făcăoarilor, mai puternic în sat, voia să puie el stăpînire pe părțile celorlalți. Judecata s-a deschis din nou după moartea comisului și, în urma unei cercetări făcute de Leon, episcopul de Roman, răzășii au fost dați ramași.

Lascarache Ruset a murit încă de tînăr, în primavara anului 1775, odată cu soția lui, probabil de vro molimă; au fost înmormîntați în aceeași zi, la Ieși. Din izvodul cheltuielii acelei înmormîntări, reiesă că mitropolitul Moldovei a primit, pentru slujba făcută de el cu acel prilej, suma de patru galbeni.