Alecsandru Basarab și Robert
(1330 Noiembrie 10)
Pe tronu-i Alecsandru la Curtea de Argeș șade,
În juru-i stau boierii cu buzdugan și spade,
Iar colo în picioare stau solii ungurești.
„Doresc să-aud cum sună cuvintele regești.
„El mi-a intrat în țară făr’ să-i fi dat pricină.“
Așa grăiește Domnul; un sol atunci se-nchină
Și zice: — Carol Robert prin noi îți spune ție
Că Țara-Românească e dreapta sa moșie,
Că pe nedrept pe turmă-i te-ai așezat păstor. —
Când Negru, al tău tată pornit-a cu popor
Din Făgăraș, și-aicea a-ntemeiat o țară
El trebuia s-o plece la legea cea maghiară.
Dar n-a făcut aceasta... deci iată Carol vine
Să-și ia și tron și țară ce lui i se cuvine, —
„Se-nșeală mândrul rege, Robert Napolitanul,
„Și de-a-mi robi moșia să-și părăsească planul...
„Când Radu-Negru-Vodă din munte a venit
„Popor român aicea și țări el a găsit,
„Ce l-au primit de voie stăpânitor să fie
„Și datu-i-au și cinste și mână de domnie.
„Deci, țara e a țării și ei gândesc s-o las..
„Și, n-oi ierta lui Robert aici prea lung popas.
„Să mergeți, dar, la dânsul să-i spuneți de la mine.
„Că voi să-i fiu prietin și voitor de bine,
„Acasă de s-ontoarce și m-o lăsa în pace.
„De n-o vrea însă, Carol, cum este drept a face,
„Să afle că Românul cel pașnic la cuvânt,
„Din țara sa cea largă va face-un larg mormânt
„În care îngropa-va orice trufaș dușman;
„Să afle că urmașii viteazului Traian
„Născuți sunt a fi liberi și-a nu cunoaște sila
„Că-n veci n-au să se-nchine la stirpea lui Atila!
Solia ungurească cu aste vorbe pleacă.
Oștenii toți atuncea trag spadele din teacă
Strigând: „Să frângi, stăpâne, trufia lui Robert.“
Iar Basarab le zice cu pace: „Nici pe sfert
„Din oaste-i n-o să scape de aspra-mi răzbunare,
Și nu-și va da nici Robert spre casă-i de cărare,
„Deci vă gătiți îndată la Olt să-l întâlnim
„Și prin ciocniri legate spre munte să-l silim;
„Acolo voi trufiei să-i dau o-nvățătură,
„Ce la vecini să treacă apoi din gură-n gură!
„Iar dacă altfel cerul voiește ca să fie,
„Tari sta-vom păn' la unul în dorul de moșie —
„Și n-om pleca grumajii la Ungur nici-odată,
„Ci vom muri cu mâna pe armă încleștată!
„Mă duc deci copilașii să-i mai sărut pe frunte...“
Din sală pleacă Vodă. Iar cel flăcău de munte
Mihai din Timișoara, cu brațe tari de vână
Din rânduri iese-n față, spre răsărit se-nchină
Și sărutând al spadei mâner făcut în cruce
Grăiește: „La pieire pe Robert eu voi duce...
„N-am părăsit Ardealul ca zilele să-mi scap,
„Ci ca să pot în luptă să-l ușurez de cap!
„Neîncetat el varsă al fraților mei sânge...
„Curând însă soția-i pe urma lui va plânge —
„Si răzbuna-voi toată durerea celor frați,
„Ce gem sub apăsare dincolo de Carpați.“
A poposit cu oastea Robert la Olt în vale
Și își așteaptă solii ce iat’ îi vin în cale.
„Ce zice răzvrătitul? întreabă el măreț;
Dar solii spun răspunsul lui Vodă cel semeț.
„Mâni voi târî de barbă Voivodul îndârjit,
„Ce să-mi nesocotească puterea a-ndrăznit.
„Și din bârlog l-oi scoate cu botniță să-l port!“
Răcni Napolitanul și-ndată al său cort
Fu ridicat; poruncă dă oastea-i să pornească
Și ce-o găsi în drumu-i amar să pustiască.
Dar nu pe gând îi iese, căci greu îi merge-n cale...
În ori-și-ce pădure, la ori-ce deal ori vale
Crunt Basarab îl cearcă pe moarte și pe viață
Lovindu-l când în coaste, în spate ori în față,
Mii de săteni cu coase, topoare îl izbesc
Și mersul oștii mândre mereu îl răsucesc.
Și lasă dâră lungă de mulți Maghiari în drum...
Iar colo-n zarea largă stau satele scrum,
Și nu găsesc apă și hrană unu găsește,
Dar spada românească mereu îl zeciuiește.
Și-acuma însuși Robert muncit e-n piept și-n gând.
Atunci Martin de Berend grăi cu glasul blând:
„Ajunge încercarea prin care am trecut!
„Cu Alecsandru, Doamne, nimic nu-i de făcut...
„Haidem, mărite rege, de-acuma în spre casă
„Căci setea ne omoară și foamea ne apasă.
„Nu face țara asta cât mândra ta oștire,
„Ce e păcat să piară fără de rost și știre!
Stă regele pe gânduri pe Berend mi-l ascultă
Și-n pieptu-i se frământă amar și jale multă...
Cum să se-ntoarcă-n cate și fără vr-o ispravă
După atâtea pierderi, și trudă, și zăbavă...
El, Carol Robert, rege Ungariei cei mari
Temut în Europa de craii cei mai tari!...
Dar iat’ Andrei din Alba, ecleziast ce poartă
Pecetea cea regească, mâhnit de trista soartă
A oștii cei de foame și arme zeciuită
Vorbește cu durere: „Vezi... că-i zădărnicită
„Ideea ta măreață, ca nație maghiară
„Spre răsărit la mare să-tindă mândra-i țară...
„Pe Basarab deci lasă, o, mult mărite rege,
„De data asta-n tronu-i și în schizmata-i lege...
„Așa te rog, stăpâne... iar când ne vom întoarce,
„Iar întremați la luptă, cu vârf îi vom restoarce
„Și paguba și chinul ce-am îndurat acum!
— Dar în pustia asta cum da-vom noi de drum?
Trist regele întreabă. Andrei așa răspunde:
„Spre Curtea de-Argeș, Domne, voit-am a pătrunde...
„Dar Alecsandru-Vodă mereu ne-a tot cercat,
„Cu paloșul spre munte mereu ne-a îndreptat...
„Ce-a cugetat Voivodul ușor e de-nțeles:
„De noi a vrut să scape al țării sale șes
„Și vrea să ne izbească în munți la vro strâmtoare!?
„Ne și aflăm acuma în cruda lui prinsoare...
„De vom păși-nainte vom întâlni nevoi,
„Mai grele întâlni-vom de-om merge înapoi!
„La câmp pândește moartea prin arme și prin foame;
Căci satele sunt goale... ogoarele n-au poame...
„Și lung e drumul văii... haidem deci tot spre munte;
„Căci peste cele vârfuri cu coamele cărunte
„Mai drept e înspre casă! Așa grăiește — Anudrei
Și chin amar s-arată în triștii ochii săi.
Și zice Carol: — Popo, voi ție să mă-ncred
Pornește înainte, căci iată te urmez!
Carpații cei cu vârfuri ce trec mai sus de nori,
Cu piscuri coperite și vara de ninsori,
Au văi ce-nfiorează chiar vânători isteți
Ce știu lupta cu ursul la piept și îndrăzneți.
Pe-o vale ca acestea Andrei-nainte merge,
Sudoarea de frunte îngrijorat își șterge
Iar ungureasca oaste în urmă-i ca o dâră
Pe strâmte căi și dâmburi anevoios se-nșiră.
Un pedestraș vezi ici cum greu se trăgănează,
Flămând, el de-a mâncării — trudit, un pat visează;
Un călăreț mai colo muiat, cu ochiul stins
Și calu-i poticnește pășind cu gâtu-ntins,
Și mai încolo încă un mândru cavaler
Greu apăsat de scutu-i și zalele de fier.
La mijloc iată Robert înconjurat de curte:
Magnați maghiari și clerici încinși cu săbii scurte,
El trece pe potecă muncit de-un gând umbros,
Iar calu-i greu se mișcă molâu, cu capu-n jos
Așa tot merg, se-nfundă cu toți într-o strâmtoare
Sălbatică, îngustă, lipsită și de soare.
Andrei grăbit-nainte tot merge, înainte...
Cu inimă muncită, cu îngrijată minte
Necontenit se uită în lături, sus, în jos
Spre șirul cel de dâmburi, spre codrul neguros.
Dar iată se încruntă și-n suflet greu tresare,
Căci pe Români vzdut-a printre copaci în zare
„Voinici! răcnește popa, pe rege să-l scăpați
„Iar cei ce stați la luptă viața scump vă dați!“
De-odată surd răsună un bucium de război...
Clipiș de sus, din dreapta, din stânga un puhoi
De bolovani și arbori, de uriașe stânci,
Spre Unguri se avântă în văile adânci,
Și saltă-n mândra oaste, și rânduri lungi sfărâmă,
Și pe glotași și nobili în țărână îi dărâmă.
Morțiș îmi urlă valea de țipetul de jale
Al celor ce cu spaimă tot cad în strâmta cale
Și țipetul de jale, și urletul de munți
Le-mbină cu strigarea Românilor cei crunți
Cu vuietul sinistru al pietrelor pornite,
Cu vâjâitul crâncen al jderelor zvârlite,
Cu zbârnâiri de arcuri, cu șuier de săgeți,
Ce rup în cete dese și frâng pe cei răzleți!
Curteni atunci cu scuturi la rege iute vin.
Iar Robert se pitește sub scutul lui Martin
Și-așa-i păzit de ploaia de pietre ucigașe.
Pripiți îi smulg hlamida și hainele trufașe
Și-n ele pun pe Desev, ca: toți câți au să-l vadă,
Că regele e față în luptă, toți să creadă;
Și fug și fug prin valea ce urlă a pustie
Ca doar Robert să scape de moarte, de robie.
Ca o furtună surdă, de sus, din cele culmi,
Oștenii toți cei ageri, printre stejari și ulmi,
S-avântă într-o clipă pe-nguste căi de munte
Și intră în strâmtoare cu Alecsandru-n frunte,
„Zdrobiți — le strigă Vodă — pe toți câți îndrăznesc
„Să luptă cu avântul și steagul românesc....
'Naintea lui s-aruncă Mihai, dând moarte cruntă
Maghiarilor ce-n cale cutează de-l înfruntă,
Când ceată mai de-o-parte pe Desev el zărește
În mândru port de rege. Spre el vârtej zorește
Și-i strigă: „Stăi năpârcă că viu să te sosesc
Și-o bună „noapte bună“ pe veci să-ți dăruiesc!
S-ajung. Și iute-n zale își dau ca să se spargă,
Dar Desev cade-n sânge în piept cu-o rană largă.
Apoi ca un arhanghel Mihai prin Unguri pleacă
Și își lărgește drumul și tot în țărnă pleacă.
Andrei cel zis din Alba, ecleziast isteț,
În dogme și-n război totuna de-ndrăzneț,
Îl vede și mi-i strigă: „Voinice ești zorit?
„Zorit? nici-cum, răspunde Mihai, ci mulțămit
„Că-am întâlnit pe Robert și ochii i-am închis....
— Lui Robert? râde popa; lui Desev Dionis
De mine pus în haine regești.... lui Carol nu... —
Mușcat Mihai răcnește: „Atunci n-o să scapi tu...
„Tu popă făr’ de lege...“ și aprig îl izbește,
Și gâtul îi desprinde, și lat jos mi-l lungește.
Dar greu Mihai se simte muncit de jale-amară...
Căci a scăpat pe rege... Când iată-l înconjoară,
O ceată și în pieptu-i de-o-dată zece spade
Străbat, și greu viteazul oștean pe spate cade.
„Să-i nimicim! s-aude, din oastea românească,
Și dau cu însetare în gloata ungurească,
„Stârpiți, mai strigă Vodă, trufia cea maghiară,
„Și mântuiți moșia de nesătula fiară!
Și rupe Alecsandru în cete îndesate,
În larg și-n lung cu spada mereu le tot străbate;
Iar după el oștenii cei aprigi pânză vin,
La umăru-i se ține viteazul Baldovin,
Și cât colo se vede jupânul Dragota
Și piteșteanul harnic Manole Bealota,
Și trec prin rânduri dese și frâng voinici vestiți
Ca Saroș și Posoga, viteji nebiruiți.
Și duduie toți munții de-a armelor ciocnire,
De-a Ungurilor goană, și cruntă risipire....
Dar, în curând în vale tăcere iar se face
Și într-un val de leșuri ca toată se preface.
Atuncea Alecsandru se toarce înspre-ai săi
Și zice cu iubire: „Ajunge, dragii mei,
„Izbânda ne-trecută ce noi cules-am az;
„Destulă-i palma asta pentr-un fudul obraz
„De-nvingător cu faimă! — Aici un sfânt locaș
„Să înălțăm, ce-ar spune oricărui drept urmaș
„De-nfrângerea pățită de un voinic dușman.
„Și-ar spune că nepoții străbunului Traian —
„Născuți sunt a fi liberi și-a nu cunoaște sila,
„Că-n veci n-au să se plece la stirpea lui Atila,
„Și tot aici chiar astăzi trei stâlpi să înălțăm,
„Trei stâlpi ciopliți în piatră, prin ei să arătăm
„Că următorii noștri pricepe-și-ar menirea
„Cât timp vor înțelege a nu-și clinti iubirea
„Spre Tatăl cel din ceruri, spre Domn și spre moșie
„Iubirea întreită ce le va da tărie.”
București, 16 Ianuarie 1890