Adio la patrie

 

Te las, patrie, soție,
Ah! și dorul v-a-mpilat,
Jugul greu v-a-ngenuncheat,
Viață-amară, moarte vie!

Te las, patrie,-n lamente
Și-n catene fiii tăi;
Râd și danță toți cei răi
La suspinele-ți ardente.

Pruncul țipă, mama plânge,
Tata geme greu sub fier,
Junii nalță pumni la cer,
Și tiranii-s beți de sânge.

Rusul bate, neamțu-ntinde,
Veneticul blestemat,
Lor ce naibei s-a-nchinat,
Țară, fată, toate-și vinde.

Te las, patrie,-n sclavie;
Și-n pământ și loc străin
Nu m-așteaptă decât chin,
Viață-amară, moarte vie.

Voi vedea munte și vale,
Fetișoare, ochi frumoși,
Gesturi, datini, juni voioși,
Dar nimic ca ale tale.

Râuri, mare, vânturi, stele,
Toate-s surde l-al meu chin;
Nu ești, Oltule, străin:
Spune tu de ale mele.

D-oi vedea și lumea-ntreagă,
Spune că nu sunt ai mei;
D-oi vedea eroi și zei,
Nu e România dragă.

Te las, dulce Românie,
Dar, d-a vrea și Dumnezeu,
A veni și rândul meu
Să mor, să trăiești tu vie.

Moartea pentru-a ta scăpare
A fost toată ținta mea;
Fericirea-mi cea mai mare
E să mor când vei via.

1868