Adio. La Târgoviște

Jump to navigation Jump to search
Adio. La Târgoviște
de Grigore Alexandrescu
Poezia a fost publicată în Curierul Românesc, editat de Ion Heliade Rădulescu. .


Culcat pe-aste ruine, sub care adâncită
E gloria străbună și umbra de eroi,
În liniște, tăcere, văd lumea adormită
Ce uită-n timpul nopții necazuri și nevoi.

Dar cine se aude și ce este ăst sunet?
Ce oameni sau ce armii și ce repede pas?
Pământul îl clătește războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, șoapte, trece, vâjâie-un glas...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar unde sunt acestea? S-au dus! Au fost părere.

Căci armele, vitejii și toate au tăcut.
Așa orice mărire nemicnicită piere!
A noastră, a Palmirei și-a Romei a trecut.

Și pe țărâna-aceea, de care-odinioară
Se spăimântau tiranii, de frică tremurând,
Al nopții tâlhar vine și păsări cobe zboară,
Pe monumente trece păstorul șuierând.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Mă scol, mă mut de-aicea; duc pasurile mele,

Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crâng.
Și las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrimi destule ca să plâng.
Aicea am speranță să aflu mulțumire;

Eu voi să aud unda și cerul să-l privesc,
Să văd a aurorii mult veselă zâmbire,
Razele dimineții ce norii auresc;
Aci stejari cu fală se-nalț, se îndreptează,

Urcând ale lor ramuri spre-azurele câmpii;
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează;
Acolo se văd dealuri, ș-aici sălbatici vii.
Din coasta-acestor stânce, din vârful ăstui munte,

De unde își apucă vultůrul al său zbor,
A nopții stea revarsă lumină pe-a mea frunte
Și raza-i se reflectă pe limpede izvor.
Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină;

Aicea orizontul e dulce, luminos;
Aici aceste râuri... Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.
Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri,

Restriștea mi-a fost leagăn, cu lacrimi m-am hrănit,
Ca ale mării repezi și groaznice talazuri,
De vântul relei soarte spre stânci am fost gonit.
Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,

Dar ochii-mi mulțumire deloc nu întâlnesc,
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Și oamenii pe mine trecând mă ocolesc.
Așa! așa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;

Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mâna pe-a mea frunte și caut un mormânt.
Din zilele trecute, din vechea fericire,

Din vârsta mea de aur, din sfântul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămâne dimineața din visuri care zbor;
Așa, fără-ndoială, amara mea viață

De-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă și iarna îl îngheață
Și nici o floare n-află sărmanul călător.
Dar însă suvenirul ființelor iubite

Va fi la al meu suflet etern înfățișat
Ca frunzele aduse de vijelii pornite
La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.
De visurile voastre, speranțe-amăgitoare,

Acum peste măsură mă văd îndestulat;
Fugiți, zadarnici zile, ce griji omorâtoare
Pe tânăra mea vârstă curând ați adunat.
Când toamna se arată al iernii rece soare,

Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc:
Așa nenorocirea uscând a vârstei-mi floare,
Zic lumii un adio: iau lira și mă duc.