Adânca mare... (Poezii postume, 1940)
Adânca mare sub a lunei față,
Inseninată de-a ei blondă rază,
O lume ’ntreagă ’n fundul ei visează,
Și stele poartă pe oglinda-i creață.
Inseninată de-a ei blondă rază,
O lume ’ntreagă ’n fundul ei visează,
Și stele poartă pe oglinda-i creață.
Dar mâini — ea falnică, cumplit turbează
Și mișcă lumea ei negru măreață
Pe-ale ei mii și mii de nalte brață;
Ducând pieire, țări înmormântează.
Și mișcă lumea ei negru măreață
Pe-ale ei mii și mii de nalte brață;
Ducând pieire, țări înmormântează.
Azi un diluviu, mâine-o murmuire,
O armonie care capăt n’are:
Astfel e-a ei întunecată fire,
O armonie care capăt n’are:
Astfel e-a ei întunecată fire,
Astfel e sufletu ’n antica mare.
Ce-i pasă ce simțiri o să ne ’nspire
Indiferenta, solitară, — mare.
Ce-i pasă ce simțiri o să ne ’nspire
Indiferenta, solitară, — mare.