Așteptându-l pe Godot

Jump to navigation Jump to search

Asteptandu-l pe Godot, de Samuel Beckett

Personajele[modifică]


ESTRAGON
VLADIMIR
Pozzo
Lucky
Băiatul

ACTUL 1[modifică]

Drum de țară, cu copac. Seara.
ESTRAGON, așezat pe jos, încearcă să-și scoată gheata. Se opintește îndârjit, cu amândouă mâinile, icnind. Se oprește, istovit, se odihnește gâfâind, reîncepe. Același joc. Intră
VLADIMIR.
ESTRAGON ( renunțând din nou): Nimic de făcut.
VLADIMIR ( apropiindu-se cu pași mărunți și țepeni, cu picioarele depărtate): Și eu încep să cred la fel. (Rămâne nemișcat.) M-am împotrivit multă vreme gândului ăstuia spunându-mi:
VLADIMIR, nu te prosti, încă n-ai încercat tot. Și reluăm lupta. (Se reculege, cu gândul la luptă. Către
ESTRAGON.) Așadar, iată-ne din nou.
ESTRAGON: Crezi?
VLADIMIR: Sunt mulțumit că te revăd. Te credeam plecat pentru totdeauna.
ESTRAGON: Și eu la fel.
VLADIMIR: Ce facem ca să sărbătorim întâlnirea? (Se gândește.) Ridică-te să te pup. Îi întinde mâna.
ESTRAGON ( nervos): Imediat, imediat. Tăcere.
VLADIMIR (jignit, rece): Pot să știu unde și-a petrecut domnul noaptea?
ESTRAGON: Într-un șanț.
VLADIMIR ( uimit): Un șanț! Unde asta?
ESTRAGON ( fără gest): Pe 'colo.
VLADIMIR: Si nu te-au bătut?
ESTRAGON: Ba da... Nu prea tare.
VLADIMIR: Aceiași?
ESTRAGON: Aceiași? Nu știu. Tăcere.
VLADIMIR: Când mă gândesc... de pe-atunci... mă întreb... ce-ai fi devenit tu... fără mine... (Cu glas hotărit.) La ora asta n-ai fi fost decât o grămăjoară de oase, fără doar și poate.
ESTRAGON (înțepat): Ei și?
VLADIMIR ( copleșit): E prea mult pentru un singur om. (Pauză. Apoi, cu vioiciune.) Pe de altă parte, la ce bun să te descurajezi acum, iată ce-mi zic. Trebuia să mă gândesc la asta acum o veșnicie, pe la 1900...
ESTRAGON: Destul. Ajută-mă să-mi scot scârba asta.
VLADIMIR: Mână în mână, ne-am fi aruncat amândoi din vârful Turnului Eiffel, printre primii. Arătam bine pe-atunci. Acum e prea târziu. Nu ne-ar mai lăsa nici să ne Urcăm măcar. (
ESTRAGON se căznește cu gheata.) Ce faci acolo?
ESTRAGON: Mă descalț. Ție nu ți s-a întâmplat niciodată?
VLADIMIR: De când îți tot spun că trebuie să le scoți în fiecare zi? Ai face mai bine să mă asculți.
ESTRAGON (slab): Ajută-mă.
VLADIMIR: Te doare?
ESTRAGON: Dacă mă doare! Mă întreabă dacă mă doare!
VLADIMIR ( cu mânie): Numai tu suferi, totdeauna! Eu nu contez. Tare aș vrea să te văd în locul meu. Atunci să te-aud.
ESTRAGON: Te-a durut?
VLADIMIR: Dacă m-a durut! Mă întreabă dacă m-a durut!
ESTRAGON ( arătând cu degetul): Asta nu-i un motiv să nu te închei.
VLADIMIR ( aplecându-se): Adevărat. (își încheie nasturele.) Să nu fim neglijenți în lucrurile mărunte.
ESTRAGON: Ce să-ți spun, tu aștepți totdeauna ultimul moment.
VLADIMIR ( visător): Ultimul moment... (Meditează.) E lung, dar o să fie bun. Cine spunea asta?
ESTRAGON: Nu vrei să mă ajuți?
VLADIMIR: Câteodată îmi spun că vine, totuși. Atunci mă simt tare ciudat. (își scoate pălăria, se uită la ea, își plimbă mina pe dinăuntru, o scutură, și o pune pe cap.) Cum să spun? Ușurat și în același timp... (Caută)... înspăimântat. (Cu emfază.) În-spăi-mântat. (își scoate din nou pălăria și se uită la ea.) Nemaipomenit! (Bate ușurel deasupra pălăriei, ca și cum ar vrea să cadă ceva din ea, se uită din nou înăuntru, și-o pune pe cap.) În fine...
ESTRAGON, cu prețul unui efort suprem, reușește să-și scoată gheata. Se uită la ea, își plimbă mina înăuntru, o întoarce, o scutură, caută pe jos dacă n-a căzut ceva, nu găsește nimic, își trece din nou mina prin gheată, cu ochii în gol.
VLADIMIR: Ei?
ESTRAGON: Nimic.
VLADIMIR: Dă să văd.
ESTRAGON: Nu-i nimic de văzut.
VLADIMIR: încearcă s-o pui din nou.
ESTRAGON ( care și-a examinat piciorul): Am să-l las să mai respire un pic.
VLADIMIR: Iată omul, în întregime, supărat pe gheată când e de vină piciorul lui. (își scoate, încă o dată, pălăria, se uită în ea, își trece mina înăuntru, o scutură, bate ușurel în ea, suflă înăuntru și o pune pe cap.) Începe să mă îngrijoreze. (Tăcere.
ESTRAGON își mișcă piciorul, jucând din degete ca să circule aerul mai bine.) Unul din tâlhari a fost salvat. (Pauză.) E un procent cinstit. (Pauză.) Gogo...
ESTRAGON: Ce?
VLADIMIR: Dacă ne-am căi?
ESTRAGON: Pentru ce?
VLADIMIR: Păi... (Caută.) N-ar fi nevoie să intrăm în amănunte.
ESTRAGON: Că ne-am născut?
VLADIMIR se pornește pe râs, dar își înăbușă hohotele imediat, ducându-și mâna la pubis, cu fața crispată.
VLADIMIR: Nici nu mai îndrăznim să râdem.
ESTRAGON: Grozavă opreliște.
VLADIMIR: Numai să zâmbim. (Fața i se despică într-un zâmbet maxim care încremenește, durează un timp, apoi se șterge brusc.) Nu-i totuna. în fine... (Pauză.) Gogo...
ESTRAGON ( agasat): Ce mai vrei?
VLADIMIR: Ai citit Biblia?
ESTRAGON: Biblia... (Se gândește.) Probabil că mi-am aruncat ochii prin ea.
VLADIMIR ( mirat): La școala fără Dumnezeu?
ESTRAGON: Habar n-am dacă era cu sau fără.
VLADIMIR: Pesemne că o confunzi cu Ocna.
ESTRAGON: Se poate. îmi amintesc hărțile Țării Sfinte în culori. Foarte frumoase. Marea Moartă era bleu pal. Mi se făcea sete numai când mă uitam la ea. Și-mi spuneam: acolo o să mergem să ne petrecem luna de miere. O să înotăm. O să fim fericiți.
VLADIMIR: Ar fi trebuit să te faci poet.
ESTRAGON: Am fost. (Gest spre zdrențele lui.) Nu se vede? Tăcere.
VLADIMIR: Ce spuneam... Cum îți merge cu piciorul?
ESTRAGON: Se umflă.
VLADIMIR: A, da, știu, povestea cu tâlharii. Ți-aduci aminte?
ESTRAGON: Nu.
VLADIMIR: Vrei să ți-o povestesc?
ESTRAGON: Nu.
VLADIMIR: Ca să ne treacă timpul. (Pauză.) Erau doi hoți, răstigniți o dată cu Mântuitorul. Și...
ESTRAGON: Cu cine?
VLADIMIR: Cu Mântuitorul. Doi hoți. Se zice că unul a fost mântuit, iar celălalt... (Caută contrariul lui mântuit.)...afurisit.
ESTRAGON: Mântuit, de ce?
VLADIMIR: De iad.
ESTRAGON: Mă duc. Nu se mișcă din loc.
VLADIMIR: Și totuși... (Pauză.) Cum se face că... Sper că nu te plictisesc.
ESTRAGON: N-ascult.
VLADIMIR: Cum se face că dintre cei patru evangheliști, unul singur prezintă faptele așa? Erau, totuși, toți patru acolo — în fine — erau pe-aproape. Și numai unul singur vorbește despre un tâlhar salvat. (Pauză.) Zău, Gogo... trebuie să mai arunci și tu câte-o vorbuliță din când în când.
ESTRAGON: Eu ascult.
VLADIMIR: Unul din patru. Dintre ceilalți trei, doi nu pomenesc un cuvânt, iar al treilea spune că i-au făcut gură am îndoi.
ESTRAGON: Cine?
VLADIMIR: Cum?
ESTRAGON: Nu înțeleg nimic. (Pauză.) Cui i-au făcut gură?
VLADIMIR: Mântuitorului.
ESTRAGON: De ce?
VLADIMIR: Fiindcă n-a vrut să-i scape.
ESTRAGON: De iad?
VLADIMIR: Da' de unde! De moarte.
ESTRAGON: Și pe urmă?
VLADIMIR: Pe urmă au trebuit să fie afurisiți amândoi.
ESTRAGON: Și pe urmă?
VLADIMIR: Dar celălalt zice că a fost unul salvat.
ESTRAGON: Ei și? Nu sunt de acord între ei și-atâta tot.
VLADIMIR: Erau acolo toți patru. Și unul singur pomenește de-un tâlhar salvat. De ce să-l crezi pe el, și nu pe ceilalți?
ESTRAGON: Cine-l crede?
VLADIMIR: Toată lumea. Nu se cunoaște decât versiunea asta.
ESTRAGON: Oamenii sunt niște tâmpiți. Se ridică anevoie, merge șchiopătând spre culisa stângă, se oprește, privește în zare, cu palma deasupra ochilor, se întoarce, merge spre culisa dreaptă, privește în zare.
VLADIMIR îl urmărește cu privirea, apoi se duce să ia gheata, se uită în ea, îi dă drumul jos, repede.
VLADIMIR: Phui! Scuipă jos.
ESTRAGON revine în centrul scenei, privește spre fundal.
ESTRAGON: încântător loc. (Se întoarce, "înaintează până la rampă, privește spre public.) Plăcut peisaj. (Se întoarce spre
VLADIMIR.) Să ne cărăm.
VLADIMIR: Nu se poate.
ESTRAGON: De ce?
VLADIMIR: îl așteptăm pe Godot...
ESTRAGON: Adevărat. (Scurtă pauză.) Ești sigur că aici?
VLADIMIR: Ce?
ESTRAGON: Că aici trebuie să așteptăm?
VLADIMIR: A zis în fața copacului. (Privește copacul.) Mai vezi alții?
ESTRAGON: Ăsta ce e?
VLADIMIR: Pare salcie.
ESTRAGON: Unde-i sunt frunzele?
VLADIMIR: Pesemne că e moartă.
ESTRAGON: A terminat cu plânsul.
VLADIMIR: Doar dacă n-o fi anotimpul.
ESTRAGON: Nu crezi mai curând că e un copăcel?
VLADIMIR: Un arbust.
ESTRAGON: Un copăcel.
VLADIMIR: Un... {Se oprește.) ...adică ce vrei să insinuezi? Că am greșit locul?
ESTRAGON: Trebuia să fie aici.
VLADIMIR: N-a spus că vine sigur.
ESTRAGON: Și dacă nu vine?
VLADIMIR: Ne întoarcem mâine?
ESTRAGON: Și pe urmă poimâine?
VLADIMIR: Poate.
ESTRAGON: Și așa mai departe.
VLADIMIR: Adică...
ESTRAGON: Până când vine...
VLADIMIR: Ești fără milă.
ESTRAGON: Am mai venit și ieri.
VLADIMIR: A, nu, aici te-nșeli...
ESTRAGON: Dar ce-am făcut noi ieri?
VLADIMIR: Ce-am făcut ieri?
ESTRAGON: Da.
VLADIMIR: Păi... (Supărându-se.) Când e vorba să arunci îndoiala în sufletul omului, nu te-ntrece nimeni.
ESTRAGON: Eu cred că am fost aici.
VLADIMIR ( privire circulară): Locul ți se pare cunoscut?
ESTRAGON: Nu spun asta.
VLADIMIR: Atunci?
ESTRAGON: Asta nu împiedică...
VLADIMIR: Totuși... copacul ăsta... (întorcându-se spre public.) ...turbăria asta.
ESTRAGON: Ești sigur că astă-seară?
VLADIMIR: Ce?
ESTRAGON: Că astă-seară trebuia să-l așteptăm?
VLADIMIR: El a zis că sâmbătă. (Scurtă pauză.) Așa mi se pare.
ESTRAGON: După muncă.
VLADIMIR: Cred că am notat tot. Își scotocește buzunarele, arhipline cu tot felul de gunoaie.
ESTRAGON: Dar în care sâmbătă? Și-apoi, e azi sâmbătă? Nu e mai degrabă duminică? Sau luni? Sau vineri?
VLADIMIR (privește înnebunit în jurul lui, ca și cum data ar fi scrisă pe peisaj): Nu se poate.
ESTRAGON: Sau joi.
VLADIMIR: Cum să facem?
ESTRAGON: Dacă s-a deranjat de pomană aseară, fii sigur că azi n-o să mai vină de loc.
VLADIMIR: Dar zici că noi am venit aseară.
ESTRAGON: S-ar putea să mă înșel. (Scurtă pauză.) Ia să tăcem un pic, vrei?
VLADIMIR (slab): Sigur că vreau. (
ESTRAGON se așază iar pe pământ.
VLADIMIR umblă de colo-colo, agitat, se oprește din când în când să scruteze zarea.
ESTRAGON adoarme.
VLADIMIR se oprește în fața lui.) Gogo... (Tăcere.) Gogo... (Tăcere.) GOGO!
ESTRAGON se trezește speriat.
ESTRAGON (realizând toată oroarea situației lui): Dormeam. (Dojenitor.) De ce nu mă lași niciodată să dorm?
VLADIMIR: Mă simțeam singur.
ESTRAGON: Am avut un vis.
VLADIMIR: Nu-l povestii
ESTRAGON: Visam că...
VLADIMIR: NU-L POVESTI!
ESTRAGON ( gest spre univers): Asta ți-ajunge? (Tăcere.)Nu ești drăguț, Didi. Cui vrei să-i povestesc coșmarurile mele personale, dacă nu ție?
VLADIMIR: Să rămână personale. Știi bine că nu suport.
ESTRAGON ( rece): Există momente când mă întreb dacă n-am face mai bine să ne despărțim.
VLADIMIR: N-ai merge departe. .
ESTRAGON: Ar fi, într-adevăr, un mare neajuns. (Scurtă pauză.) Nu-i așa, Didi, c-ar fi un mare neajuns? (Scurtă pauză.) Având în vedere frumusețea drumului. (Scurtă pauză.) Și bunătatea călătorilor. (Scurtă pauză. Calm.) Nu-i așa, Didi?
VLADIMIR: Fii calm.
ESTRAGON: Calm... calm... (Pe gânduri.) Englezii spun ca calrn. Sunt oameni calmi. (Scurtă pauză.) Știi povestea cu englezul la bordel?
VLADIMIR: Da.
ESTRAGON: Povestește-mi-o.
VLADIMIR: Ajunge.
ESTRAGON: Un englez, după ce s-a îmbătat, se duce la bordel. Patroana îl întreabă dacă vrea o blondă, o brună sau o roșcată. Continuă tu.
VLADIMIR: Destul!
VLADIMIR iese.
ESTRAGON se ridică și-l urmează până la limita scenei. Mimica lui
ESTRAGON e analogă celei pe care o smulge spectatorilor eforturile unui pugilist.
VLADIMIR revine, trece prin fața lui
ESTRAGON, traversează scena, cu ochii plecați.
ESTRAGON face câțiva pași spre el, se oprește.
ESTRAGON ( cu blândețe): Vroiai să-mi vorbești? (
VLADIMIR nu răspunde.
ESTRAGON face un pas înainte.) Aveai să-mi spui ceva? (Tăcere. Alt pas înainte.) Spune, Didi...
VLADIMIR (fără să se întoarcă): N-am nimic să-ți spun.
ESTRAGON ( pas înainte): Ești supărat? (Tăcere. Pas înainte.) Iartă-mă... (Tăcere. Pas înainte. îi atinge umărul.) Zău, Didi! (Tăcere.) Dă-mi mâna! (
VLADIMIR se întoarce.) Sărută-mă. (
VLADIMIR devine țeapăn.) Lasă-mă pe mine! (
VLADIMIR se înduplecă. Se îmbrățișează.
ESTRAGON se dă brusc înapoi.) Puți a usturoi.
VLADIMIR: Pentru rinichi... (Tăcere.
ESTRAGON privește cu atenție copacul.) Ce facem acum?
ESTRAGON: Așteptăm.
VLADIMIR: Da, dar până atunci...
ESTRAGON: Dacă ne-am spânzura?
VLADIMIR: Ar fi un mijloc să se scoale.
ESTRAGON ( interesat): Se scoală?
VLADIMIR: Da, cu tot ce urmează. Și acolo unde pică, cresc mătrăgune. De-asta țipă ele când le smulgi. Nu știai?
ESTRAGON: Să ne spânzurăm imediat.
VLADIMIR: De-o creangă? (Se apropie amândoi de copac și-l privesc.) N-aș avea încredere.
ESTRAGON: Dar tot am putea să încercăm.
VLADIMIR: încearcă.
ESTRAGON: După tine.
VLADIMIR: Nu, nu, întâi tu.
ESTRAGON: De ce?
VLADIMIR: Tu ești mai ușor decât mine.
ESTRAGON: Păi tocmai.
VLADIMIR: Nu înțeleg.
ESTRAGON: Gândește-te nițel, zău așa.
VLADIMIR se gândește.
VLADIMIR ( în cele din urmă): Nu înțeleg.
ESTRAGON: Am să-ți explic. (Se gândește.) Creanga... creanga... (Furios.) Dar încearcă să înțelegi!
VLADIMIR: Mă bizui pe tine.
ESTRAGON ( cu efort); Gogo ușor-creanga nu rupe-Gogo mort. Didi greu-creanga rupe-Didi singur. (Pauză.) Pe când dacă... Caută expresia justă.
VLADIMIR: La asta nu mă gândisem.
ESTRAGON ( care a găsit): Cine poate mult poate și puțin.
VLADIMIR: Dar cântăresc eu oare mai mult ca tine?
ESTRAGON: Tu spui. Eu nu știu. Una din două. Sau aproximativ.
VLADIMIR: Atunci ce facem?
ESTRAGON: Să nu facem nimic. E mai prudent.
VLADIMIR: Să așteptăm întâi ce-o să ne spună el.
ESTRAGON: Cine?
VLADIMIR: Godot.
ESTRAGON: Asta e.
VLADIMIR: E mai bine să știm sigur mai întâi.
ESTRAGON: Pe de altă parte, am face poate mai bine dacă am bate fierul până nu îngheață.
VLADIMIR: Sunt curios să știu ce-o să ne spună el. Asta nu ne angajează cu nimic.
ESTRAGON: De fapt, ce i-am cerut?
VLADIMIR: Nu erai acolo?
ESTRAGON: N-am fost atent.
VLADIMIR: Ei bine... Nimic precis.
ESTRAGON: Un fel de rugăminte.
VLADIMIR: Chiar așa.
ESTRAGON: O cerere vagă.
VLADIMIR: Dacă vrei tu.
ESTRAGON: Și el ce ți-a răspuns?
VLADIMIR: Că o să vadă.
ESTRAGON: Că nu poate să promită nimic.
VLADIMIR: Că trebuie să se mai gândească.
ESTRAGON: Cu mintea odihnită.
VLADIMIR: Să-și consulte familia.
ESTRAGON: Prietenii.
VLADIMIR: Agenții.
ESTRAGON: Corespondenții.
VLADIMIR: Registrele.
ESTRAGON: Contul la bancă.
VLADIMIR: înainte de-a se pronunța.
ESTRAGON: E și normal.
VLADIMIR: Nu-i așa?
ESTRAGON: Așa mi se pare.
VLADIMIR: Și mie la fel. Pauză.
ESTRAGON ( neliniștit): Și noi?
VLADIMIR: Poftim?
ESTRAGON: Am zis, și noi?
VLADIMIR: Nu înțeleg.
ESTRAGON: Care e rolul nostru în toate astea?
VLADIMIR: Rolul nostru?
ESTRAGON: Nu te pripi.
VLADIMIR: Rolul nostru? Cel care cere.
ESTRAGON: Până acolo am ajuns?
VLADIMIR: Domnul are vreo reclamație de făcut?
ESTRAGON: Nu mai avem drepturi? Râsul lui
VLADIMIR, pe care și-l întrerupe brusc ca mai înainte. Același joc, minus zâmbetul.
VLADIMIR.: M-ai face să râd, dacă aș avea nevoie.
ESTRAGON: Le-am pierdut?
VLADIMIR ( răspicat): Le-am dat pe nimic. Tăcere. Rămân neclintiți, cu brațele atârnate,cu capul în piept, cu genunchii frânți.
ESTRAGON (slab): Nu suntem legați? (Scurtă pauză.) Ai?
VLADIMIR (ridicând mâna): Ascultă! Ascultă amândoi înțepeniți grotesc.
ESTRAGON: Nu aud nimic.
VLADIMIR: Ssst! (Ascultă amândoi.
ESTRAGON își pierde echilibrul, e cât pe-aci să cadă. Se agață de brațul lui
VLADIMIR, care se clatină. Ascultă amândoi, înghesuiți unul în altul, ochi în ochi.) Nici eu. Oftat de ușurare. Destindere. Se depărtează unul de altul.
ESTRAGON: Mi-ai făcut frică.
VLADIMIR: Am crezut că e el.
ESTRAGON: Cine?
VLADIMIR: Godot.
ESTRAGON: Ph! Vântul prin trestii.
VLADIMIR: Aș fi jurat că sunt strigăte.
ESTRAGON: Și de ce ar fi strigat el?
VLADIMIR: După cal. Tăcere.
ESTRAGON: Să ne cărăm.
VLADIMIR: Unde? (Scurtă pauză.) Poate că în seara asta o să ne culcăm la el, la căldurică, la loc uscat, cu burta plină, pe paie. Merită să așteptăm. Nu?
ESTRAGON: Nu toată noaptea.
VLADIMIR: E încă ziuă. Tăcere.
ESTRAGON: Mi-e foame.
VLADIMIR: Vrei un morcov?
ESTRAGON: Altceva n-ai?
VLADIMIR: Cred că mai am niște napi.
ESTRAGON: Dă-mi un morcov. (
VLADIMIR se scotocește prin buzunare, scoate un nap și i-l dă lui
ESTRAGON.) Mersi. (Mușcă din nap. Jalnic.) E un nap!
VLADIMIR: Oh, pardon! Aș fi jurat că-i morcov. (Se scotocește din nou prin buzunare și nu găsește decât un nap.) Numai napi, (Caută mereu.) Pesemne că pe ultimul l-ai mâncat tu. (Caută.) Stai, am găsit. (Scoate, în sfârșit, un morcov și i-l dă lui
ESTRAGON.) Iată, dragul meu. (
ESTRAGON îl șterge pe mânecă și începe să-l mănânce.) Dă-mi înapoi napul. (
ESTRAGON îi dă napul.) Fă-l să țină mult, că nu mai e altul.
ESTRAGON ( mestecând): Ți-am pus o întrebare.
VLADIMIR: A!
ESTRAGON: Ce mi-ai răspuns?
VLADIMIR: E bun morcovul tău?
ESTRAGON: E dulce.
VLADIMIR: Cu atât mai bine, cu atât mai bine. (Scurtă pauză.) Ce voiai să știi?
ESTRAGON: Nu-mi aduc aminte. (Mestecă.) Asta mă plictisește. (Privește morcovul, cu apreciere, îl răsucește în aer cu vârfurile degetelor.) Grozav morcovul tău. (îi suge capătul, meditativ.) Stai că-mi aduc aminte. Rupe o îmbucătură.
VLADIMIR: Ei?
ESTRAGON ( cu gura plină, distrat): Nu suntem legați?
VLADIMIR: Nu aud nimic.
ESTRAGON ( mestecă, înghite): Întreb dacă suntem legați.
VLADIMIR: Legați?
ESTRAGON: Legați.
VLADIMIR: Cum legați?
ESTRAGON: De mâini și de picioare.
VLADIMIR: Legați de ce? De cine?
ESTRAGON: De omul tău.
VLADIMIR: De Godot? Legați de Godot? Ce idee! Nici gând! (Scurtă pauză.) Nu încă.
VLADIMIR nu face legătura.
ESTRAGON: Îl cheamă Godot?
VLADIMIR: Cred că da.
ESTRAGON: Ia te uită! (Ridică restul morcovului, de capătul cu frunze, și-l răsucește prin fața ochilor.) Curios, cu cât înaintez, cu atât e mai puțin bun.
VLADIMIR: Pentru mine e contrariul.
ESTRAGON: Adică?
VLADIMIR: Eu mă deprind cu gustul pe măsură ce mănânc.
ESTRAGON ( după ce s-a gândit îndelung): Asta e contrariul?
VLADIMIR: Chestie de temperament.
ESTRAGON: De caracter.
VLADIMIR: N-ai ce-i face.
ESTRAGON: Oricât te-ai zbate.
VLADIMIR: Rămâi cum ești.
ESTRAGON: Oricât te-ai suci.
VLADIMIR: Fondul nu se schimbă.
ESTRAGON: Nimic de făcut, (îi întinde lui
VLADIMIR restul morcovului.) Vrei să-l termini tu? Un țipăt cumplit răsună în imediata apropiere.
ESTRAGON scapă morcovul. Și el, și
VLADIMIR încremenesc,apoi se precipită spre culise.
ESTRAGON se oprește la jumătatea drumului, se întoarce de unde a plecat, ridică morcovul, îl vira în buzunar, dă fuga spre
VLADIMIR care îl așteaptă, se oprește din nou, se întoarce, își ia gheata, apoi dă fuga la
VLADIMIR. înlănțuiți, cu capetele vârâte în umeri, întorcând spatele primejdiei, amândoi așteaptă. Intră Pozzo și Lucky. Primul îl mână pe al doilea cu ajutorul unei funii trecute pe după gât, în așa fel încât apare întâi Lucky urmat de funia destul de lungă ca el să poată ajunge în mijlocul platoului înainte ca Pozzo să iasă din culise. Lucky poartă o valiză grea, un scaun pliant, un coș cu provizii și un pardesiu pe braț. Pozzo are un bici în mină. POZZO în culise): Mai repede! (Pocnet de bici. Pozzo apare. Ei traversează scena. Lucky trece prin fața lui
VLADIMIR și
ESTRAGON și iese. Pozzo, văzându-i pe
ESTRAGON și pe
VLADIMIR, se oprește. Funia se întinde. Pozzo trage cu putere de ea.) înapoi! Zgomot de cădere. A căzut Lucky, cu toată povara lui.
VLADIMIR și
ESTRAGON îl privesc simțind totodată și dorința de-a da fuga să-l ajute și teama de-a se amesteca unde nu le fierbe oala.
VLADIMIR face un pas spre Lucky,
ESTRAGON îl oprește apucându-l de mânecă.
VLADIMIR: Dă-mi drumu'!
ESTRAGON: Stai liniștit! POZZO: Atenție! E rău! (
ESTRAGON și
VLADIMIR îl privesc.) Cu străinii.
ESTRAGON ( încet): El e?
VLADIMIR: Cine?
ESTRAGON: Ei!...
VLADIMIR: Godot? POZZO: Mă numesc Pozzo.
VLADIMIR: Ba nu.
ESTRAGON ( către Pozzo): Nu sunteți domnul Godot, domnule? POZZO cu voce cumplită): Eu sunt Pozzo! (Tăcere.) Numele ăsta nu vă spune nimic? (Tăcere.) Vă întreb dacă numele ăsta nu vă spune nimic?
VLADIMIR și
ESTRAGON se întreabă din ochi.
ESTRAGON ( făcindu-se că ar căuta): Bozzo... Bozzo...
VLADIMIR ( la fel): Pozzo... POZZO: Pozzo!
ESTRAGON: A, Pozzo... Da, da... Pozzo...
VLADIMIR: Pozzo sau Bozzo?
ESTRAGON: Pozzo... Nu, nu văd.
VLADIMIR ( conciliant): Eu am cunoscut o familie Gozzo... Mama broda la gherghef. Pozzo înaintează amenințător.
ESTRAGON ( repede): Nu suntem de pe-aici, domnule. POZZO oprindu-se): Și totuși, sunteți ființe umane. (își pune ochelarii.) Din aceeași specie cu mine. (Izbucnește într-un hohot de râs enorm.) Din aceeași specie cu Pozzo! De origine divină!
VLADIMIR: Adică? POZZO tăios): Cine e Godot?
ESTRAGON: Godot? POZZO: M-ați luat drept Godot.
VLADIMIR: A, nu, domnule, nici o clipă, domnule. POZZO: Cine e?
VLADIMIR: Ei, bine, e un... e o cunoștință.
ESTRAGON: Da' de unde, abia dacă-l cunoaștem.
VLADIMIR: Firește... Nu-l cunoaștem prea bine... dar totuși...
ESTRAGON: Eu, unu, nici nu l-aș recunoaște măcar. POZZO: M-ați luat drept el.
ESTRAGON: Adică... întunericul... oboseala... slăbiciunea... așteptarea... mărturisesc... am crezut... o clipă...
VLADIMIR: Nu-l ascultați, domnule, nu-l ascultați! POZZO: Așteptarea? Va să zică îl așteptați?
VLADIMIR: Adică... POZZO: Aici? Pe moșia mea?
VLADIMIR: N-aveam nici un gând rău.
ESTRAGON: O făceam cu intenții bune. POZZO: Drumul e al tuturor.
VLADIMIR: Așa socoteam și noi. POZZO: E o rușine, dar așa e.
ESTRAGON: N-ai ce să-i faci. POZZO cu un gest larg): Să nu mai vorbim despre asta. (Trage de funie.) Scoală-te! (Scurtă pauză.) De câte ori cade, adoarme. (Trage de funie.) Scoală, scârnăvie!(Zgomotul lui Lucky care se ridică și-și adună lucrurile. Pozzo trage de funie.) înapoi! (Lucky intră de-a-ndaratelea.) Stai! (Lucky se oprește.) întoarce-te! (Lucky se întoarce. Către
VLADIMIR și
ESTRAGON, amabil.) Dragii mei, mă bucur din toată inima că v-am întâlnit. (In fața expresiei lor neîncrezătoare.) Da, da, mă bucur sincer. (Trage de funie.) Mai încoace! (Lucky înaintează.) Stai! (Lucky se oprește. Către
VLADIMIR și
ESTRAGON.) Vedeți, drumul e lung când călătorești singur timp de... (se uită la ceas) ...timp de (calculează)... șase ore, da, chiar atâta, șase ore la rând, fără să-ntâlnești țipenie de om. (Către Lucky.) Haina! (Lucky pune va,liza jos, înaintează, dă pardesiul, se trage înapoi, reia valiza.) Ține! (Pozzo îi întinde biciul, Lucky se apropie și, nemaiavând mâini libere, se pleacă și ia biciul în dinți, apoi se dă înapoi. Pozzo începe să-și pună pardesiul, se oprește.) Haina! (Lucky lasă totul jos, se apropie, îl ajută pe Pozzo să se îmbrace, se dă înapoi, reia totul.) E răcoare aici. (Termină de încheiat pardesiul, se apleacă, se inspectează, se ridică.) Biciul! (Lucky înaintează, se apleacă. Pozzo îi smulge biciul din gură, Lucky se trage înapoi.) Vedeți, dragii mei, nu pot să mă lipsesc mult timp de societatea semenilor mei. (îi privește pe cei doi semeni.) Chiar când ei nu-mi seamănă decât într-o mică măsură. (Către Lucky.) Scaun! (Lucky lasă valiza și coșul, înaintează, mută scaunul, se dă înapoi, reia valiza și coșul. Pozzo privește scaunul.) Mai încoace! (Lucky lasă jos valiza și coșul, înaintează, mută scaunul, se dă înapoi, reia valiza și coșul. Pozzo se așază, proptește vârful biciului în pieptul lui Lucky și împinge.) Înapoi! (Luckyse dă înapoi.) Stai! (Lucky se oprește. Către
VLADIMIR și
ESTRAGON.) De asta, dacă n-aveți nimic împotrivă, am să rămân o clipă lângă voi, înainte de-a mă aventura mai departe. (Către Lucky.) Coșul! (Lucky înaintează, dă coșul, se dă înapoi.) Aerul face foame. (Deschide coșul, scoate o bucată de pui, o bucată de pâine și o sticlă de vin. Către Lucky.) Coșul! (Lucky înaintează, ia coșul; se dă înapoi, rămâne nemișcat.) Mai încolo! (Lucky se dă înapoi.) Acolo! Pute... (Bea o dușcă direct din sticlă.) În sănătatea noastră. Lasă sticla și începe să mănânce. Tăcere.
ESTRAGON și
VLADIMIR prind curaj, încetul cu încetul, se învârtesc în jurul lui Lucky, îl cercetează pe toate părțile. Pozzo mușcă din pui cu lăcomie, aruncă oasele după ce le-a supt. Lucky se îndoaie încet,până ce valiza atinge pământul, se îndreaptă brusc, reîncepe să se îndoaie. Ritmul unuia care doarme de-ampicioarele.
ESTRAGON: Ce are?
VLADIMIR: Pare obosit.
ESTRAGON: De ce nu-și lasă bagajele jos?
VLADIMIR: Știu eu? (Se apropie amândoi și mai mult de Lucky.) Atenție!
ESTRAGON: Dacă i-am vorbi?
VLADIMIR: Ia uită-te-aici!
ESTRAGON: Ce e?
VLADIMIR ( neliniștit): Gâtul.
ESTRAGON ( privind gâtul): Nu văd nimic.
VLADIMIR: Treci aici.
ESTRAGON trece pe locul lui
VLADIMIR.
ESTRAGON: într-adevăr.
VLADIMIR: Carne vie.
ESTRAGON: Funia.
VLADIMIR: Tot frecând...
ESTRAGON: Ce vrei...
VLADIMIR: Nodul...
ESTRAGON: E fatal. Își reîncep examinarea, oprindu-se la față.
VLADIMIR: Nu-i rău. '
ESTRAGON (ridicând din umeri, strâmbându-se): Găsești?
VLADIMIR: Cam feminizat.
ESTRAGON: Ii curg balele.
VLADIMIR: N-are încotro.
ESTRAGON: Face spume.
VLADIMIR: Poate e un idiot.
ESTRAGON: Un cretin.
VLADIMIR ( Întinzlnd capul): Parcă are gușă.
ESTRAGON (același joc): Nu-i sigur.
VLADIMIR: Gâfâie.
ESTRAGON: E normal.
VLADIMIR: Și ochii!
ESTRAGON: Ce-i cu ei?
VLADIMIR: îi ies.
ESTRAGON: După mine, e gata să crape.
VLADIMIR: Nu-i sigur. (Scurtă pauză.) întreabă-l ceva.
ESTRAGON: Crezi?
VLADIMIR: Ce riscăm?
ESTRAGON ( uimit): Domnule...
VLADIMIR: Mai tare.
ESTRAGON ( mai tare): Domnule... POZZO: Lăsați-l dracului! (Ei se întorc spre Pozzo, care, sfârșind de mâncat, își șterge gura cu dosul mânecii.) Nu vedeți că vrea să se odihnească? (Își scoate pipa și începe s-o îndese cu tutun.
ESTRAGON observă oasele de pui pe jos, le privește fix, cu lăcomie. Pozzo scapără un chibrit și începe să-și aprindă pipa.) Coșul! (Cum Lucky nu se mișcă, Pozzo aruncă chibritul și trage de funie cu furie.) Coșul! (Lucky e cât p-aci să cadă, își revine, înaintează, pune sticla în coș, se întoarce la loc, își reia poziția.
ESTRAGON privește țintă oasele. Pozzo scapără un al doilea chibrit și-și aprinde pipa.) Ce vreți, nu-i de meserie. (Trage un fum, întinde picioarele.) Ah, acum e mai bine.
ESTRAGON (timid): Domnule... POZZO: Ce-i, flăcăule?
ESTRAGON: Hm... nu mâncați... n-aveți nevoie... de oase... domnule?
VLADIMIR ( indignat): Nu puteai să mai aștepți? POZZO: Ba nu, ba nu, e normal. Dacă am nevoie de oase? (Le mișcă cu vârful biciului.) Nu, personal nu mai am nevoie de ele. (
ESTRAGON face un pas spre oase.) Dar... (
ESTRAGON se oprește.) Dar, în principiu, oasele-i revin hamalului. Lui trebuie deci să i le cereți. (
ESTRAGON se întoarce spre Lucky, șovăie.) Cere-i, cere-i, n-avea teamă, o să-ți spună el.
ESTRAGON merge spre Lucky și se oprește în fața lui.
ESTRAGON: Domnule... pardon, domnule... Lucky nu se clintește. Pozzo pocnește din bici, Lucky saltă capul. POZZO: Ți se vorbește, porcule! Răspunde! (Către Estrgon.) Hai!
ESTRAGON: Pardon, domnule, oasele astea... le vrei dumneata? Lucky îl privește lung pe
ESTRAGON. POZZO încântat): Domnule! (Lucky își pleacă fruntea.)Răspunde! Le vrei sau nu le vrei? (Lucky tace. Către
ESTRAGON.) Sunt ale dumitale. (
ESTRAGON se repede la oase, le adună și începe să le roadă.) Totuși, mi se pare ciudat. E pentru prima oară când refuză un os. (îl privește pe Lucky cu neliniște.) Sper că n-are de gând să-mi tragă clapa îmbolnăvindu-se. Trage din pipă.
VLADIMIR (izbucnind): E o rușine! Tăcere,
ESTRAGON, stupefiat, se oprește din ronțăit, îi privește, rând pe rând, pe
VLADIMIR și pe Pozzo. Pozzo e foarte calm.
VLADIMIR e din ce în ce mai jenat. POZZO către
VLADIMIR): Faci aluzie la ceva anume?
VLADIMIR ( hotărât și bolborosind): Să trateze un om... (Gest spre Lucky.) ...în felul ăsta... găsesc că... o ființă umană... nu... e o rușine.
ESTRAGON ( nevrând nici el să se lase mai prejos): Un scandal! Reîncepe să roadă. POZZO: Sunteți severi. (Către
VLADIMIR.) câți ani ai, dacă nu sunt indiscret? (Tăcere.) Șaizeci? Șaptezeci? (Către
ESTRAGON.) Câți ani poate să aibă?
ESTRAGON: întrebați-l pe el. POZZO: Sunt indiscret. (își golește pipa lovind-o de bici, se ridică.) Vă las. Mulțumesc că mi-ați ținut de urât. (Se gândește.) Dacă mai fumez o pipă cu voi? Ce ziceți? (Ei nu zic nimic.) Eu nu sunt decât un fumător mărunt, un fumător mic de tot, și n-am obiceiul să fumez două pipe una după alta, fiindcă (își duce mâna la inimă) face să-mi bată inima. (Scurtă pauză.) Din cauza nicotinei, o absorbi, în ciuda precauțiilor. (Oftează.) Ce să-i faci? (Tăcere.) Dar poate că voi nu sunteți fumători. Da? Nu? în sfârșit, nu-i prea important. (Tăcere. ) Dar cum să mă așez acum, firesc, după ce m-am ridicat în picioare? Fără să par — cum să spun — că mă plec? (Către
VLADIMIR.) Ce zici? (Tăcere.) N-ai zis nimic? (Tăcere.) N-are importanță. Să vedem... Se gândește.
ESTRAGON: Ah! Parcă e mai bine. Aruncă oasele.
VLADIMIR: Să plecăm.
ESTRAGON: De pe-acum? POZZO: O clipă! (Trage de funie.) Scaunul! (îl arată cu biciul, Lucky îl mută din loc.) Mai așa! Aici! (Se așează. Lucky se dă înapoi, reia valiza și coșul.) Iată-mă. Din nou, instalat,începe să-și umple pipa.
VLADIMIR: Să plecăm. POZZO: Sper că nu plecați din cauza mea. Mai stați un pic, n-o să vă pară rău.
ESTRAGON ( simțind că e rost de pomană): Avem timp. POZZO care și-a aprins pipa): A doua e totdeauna mai puțin bună. (Scoate pipa din gură și o privește.) Decât prima, vreau să zic. (își pune iar pipa în gură.) Dar e bună, totuși.
VLADIMIR: Mă duc. POZZO: Nu mai poate să-mi sufere prezența. Probabil că nu sunt prea uman, dar e ăsta un motiv? (Către
VLADIMIR.) Gândește-te, înainte de a face o imprudență. Să zicem că pleci acum, când e încă lumină, căci, oricât, mai e încă lumină. (Toți trei privesc cerul.) Bun. Ce se întâmplă în cazul ăsta cu... (își scoate pipa din gură, o privește.) ...m-am stins... (își prinde iar pipa.) ...în cazul ăsta... în cazul ăsta... ce se întâmplă cu întâlnirea voastră cu... Godet... Godot... Godin... (Tăcere.) În fine, înțelegeți cu cine vreau să spun, de care depinde viitorul vostru (Tăcere.)...în fine, viitorul vostru imediat.
ESTRAGON: Are dreptate.
VLADIMIR: De unde știți? POZZO: Iată-l că-mi vorbește iar! Până la urmă, o să ne simpatizăm.
ESTRAGON: De ce nu-și lasă el bagajele jos? POZZO: Și eu aș fi fericit să-l întâlnesc. Cu cât întâlnesc mai mulți oameni, cu atât sunt mai fericit. De la cea mai neînsemnată creatură înveți câte ceva, te îmbogățești, îți guști mai bine fericirea. Chiar voi (îi privește atent unul după altul, ca să se știe că e vorba de amândoi), chiar voi, cine știe, poate că mi-ați adus ceva.
ESTRAGON: De ce nu-și lasă el bagajele jos? POZZO: Dar m-ar mira...
VLADIMIR: Vi se pune o întrebare. POZZO (încântat): O întrebare? Cine? Care? (Tăcere.) Adineauri îmi spuneai domnule, tremurând. Acum îmi pui întrebări. O să se termine rău.
VLADIMIR ( către
ESTRAGON): Cred că te-ascultă.
ESTRAGON ( care a început iar să-i dea târcoale lui Lucky): Ce?
VLADIMIR: Acum poți să-l întrebi. E treaz.
ESTRAGON: Ce să-l întreb?
VLADIMIR: De ce nu-și lasă bagajele jos.
ESTRAGON: Mă întreb și eu.
VLADIMIR: Dar întreabă-l pe el, hai. POZZO (care a urmărit discuția cu o atenție îngrijorată, de teamă să nu piardă întrebarea): Mă întrebi de ce nu-și lasă bagajele jos, după cum spui.
VLADIMIR: Chiar așa. POZZO către
ESTRAGON): Sunteți de acord, nu?
ESTRAGON (continuînd să dea roată în jurul lui Lucky): Suflă ca o focă. POZZO: Am să vă răspund! (Către
ESTRAGON.) Dar stai la un loc, te rog. îmi calci pe nervi.
VLADIMIR: Vino încoace.
ESTRAGON: Ce?
VLADIMIR: O să vorbească. Nemișcați, unul lângă altul, așteaptă. POZZO: Perfect. E toată lumea aici? Mă privește toată lumea? (Privește spre Lucky, trage de funie, Lucky saltă capul.) Uită-te la mine, porcule! (Lucky îl privește.) Perfect. (își pune pipa în buzunar, scoate un mic vaporizator și își vaporizează gâtlejul, repune vaporizatorul în buzunar, horcăie ca să-și curețe beregata, scuipă, scoate iar vaporizatorul, își vaporizează gâtlejul, repune vaporizatorul în buzunar.) Gata. Mă ascultă toată lumea? (Se uită la Lucky, trage de funie.) Mai încoace! (Lucky înaintează.) Acolo! (Lucky se oprește.) E toată lumea gata? (îi privește pe toți trei, ultimul pe Lucky, trage de funie.) Atunci ce? (Lucky saltă capul.) Nu-mi place să vorbesc în gol. Bun. Să vedem. Se gândește.
ESTRAGON: Eu plec. POZZO: De fapt, ce m-ați întrebat?
VLADIMIR: De ce el... POZZO furios): Nu mă întrerupe! (Scurtă pauză. Mai calm.) Dacă vorbim toți odată, n-o mai scoatem la capăt. (Scurtă pauză.) Ce spuneam? (Scurtă pauză. Mai tare.) Ce spuneam?
VLADIMIR mimează un om care duce o povară grea. Pozzo îl privește fără să înțeleagă.
ESTRAGON ( cu tărie): Bagajele! (Arată cu degetul spre Lucky.) De ce? Mereu să țină. (Mimează un om încovoiat de povară, gâfâind.) Niciodată să lase. (Desface palmele, se ridică ușurat.) De ce? POZZO: înțeleg. Trebuia să-mi spuneți mai demult. De ce nu se face comod. Să încercăm să vedem clar. Nu are drept»!? Are. înseamnă deci că nu vrea? Iată ceva bine gândit. Și de ce nu vrea? (Scurtă pauză.) Domnilor, am să vă spun.
VLADIMIR: Atenție! POZZO: Ca să mă impresioneze, ca să-l păstrez.
ESTRAGON:Cum? POZZO: Poate că m-am exprimat prost. Caută să-mi facă milă ca. să renunț să mă despart de el. Nu, nu-i tocmai asta..,
VLADIMIR: Vreți să vă scăpați de el? POZZO: Vrea să mă ducă, dar n-o să-i meargă.
VLADIMIR: Vreți să vă scăpați de el? POZZO: își închipuie că, dacă-l văd hamal bun, am să fiu ispitit să-l folosesc și pe viitor în funcția asta.
ESTRAGON: Nu-l mai vreți? POZZO: în realitate, duce bagajele ca un porc. Nu-i de meserie.
VLADIMIR: Vreți să vă scăpați de el? POZZO: Își închipuie că dacă-l văd neobosit am să-mi regret hotărârea. Ăsta e calculul lui nenorocit. Ca și cum ar fi lipsă de oameni de povară! (Toți trei îl privesc pe Lucky.) Atlas, fiul lui Jupiter! (Tăcere.) Gata. Cred că v-am răspuns la întrebare. Mai aveți altele? Jocul cu vaporizatorul.
VLADIMIR: Vreți să vă scăpați de el? POZZO: Ține seama că s-ar fi putut să fiu eu în locul lui și el într-al meu. Dacă soarta n-ar fi fost împotrivă. Fiecăruia ce i se cuvine.
VLADIMIR: Vreți să vă scăpați de el? POZZO: Ce zici?
VLADIMIR: Vreți să vă scăpați de el? POZZO: Așa e. Dar în loc să-l alung, după cum aș fi putut, vreau să zic că în loc să-l dau pur și simplu afară pe poartă, cu câteva picioare în cur, îl duc, într-atât de mare mi-e bunătatea, la târgul Mântuitorului, unde sper să scot ceva pe el. La drept vorbind, nu e posibil să alungi asemenea ființe. Ca să faci bine, ar trebui să-l omori. Lucky plânge.
ESTRAGON: Plânge. POZZO: Dulăii bătrâni au mai multă demnitate, (îi întinde lui
ESTRAGON o batistă.) Consolează-l, dacă ți-e milă. (
ESTRAGON șovăie.) Ia-o. (
ESTRAGON ia batista.) Șterge-i ochii. Așa, o să se simtă mai puțin părăsit.
ESTRAGON șovăie încă.
VLADIMIR: Dă-mi-o, îi șterg eu ochii.
ESTRAGON nu vrea să-i dea batista. Gesturi de copil. POZZO: Grăbiți-vă! Curând n-o să mai plângă. (
ESTRAGON se apropie de Lucky și se pregătește să-i șteargă ochii. Lucky ii arde o lovitură de picior în tibias.
ESTRAGON scapă batista, se aruncă înapoi, face turul platoului șchiopătind și urlând de durere.) Batista! Lucky lasă valiza și coșul, ridică batista, înaintează, o dă lui Pozzo, se dă înapoi, reia valiza și coșul.
ESTRAGON: Ticălosule! Bestie! (Își ridică pantalonul.)M-a schilodit! POZZO: Ți-am spus că nu-i plac străinii.
VLADIMIR ( către
ESTRAGON): Arată. (
ESTRAGON îi arata piciorul. Către Pozzo, mânios.) îi curge sânge! POZZO: E semn bun.
ESTRAGON ( ținând în aer piciorul rănit): N-am să mai pot umbla!
VLADIMIR ( tandru): Am să te duc eu. (Scurtă pauză.) La nevoie. POZZO: Uite-l că nu mai plânge. (Către
ESTRAGON.) L-ai înlocuit, oarecum. (Visător.) Lacrimile lumii sunt imuabile. Pentru fiecare om care începe să plângă, un altul, undeva, se oprește din plâns. La fel e și cu râsul. (Râde.) Deci să nu ne vorbim de rău epoca. Ea nu e de loc mai nenorocită decât cele dinaintea ei. (Tăcere.) Și nici de bine să n-o vorbim. (Tăcere.) Să nu mai vorbim de loc. (Tăcere.) E adevărat că populația a sporit.
VLADIMIR: Încearcă să umbli.
ESTRAGON pornește șchiopătind, se oprește în fața lui Lucky și îl scuipă, apoi se duce să se așeze acolo unde se afla la ridicarea cortinei. POZZO: Știți cine m-a învățat toate lucrurile astea frumoase? (Scurtă pauză. Ațintindu-și degetul spre Lucky.) El!
VLADIMIR ( privind cerul): Nu mai vine noaptea odată? POZZO: Fără el, niciodată n-aș fi gândit, niciodată n-aș fi simțit decât lucruri josnice, legate de meseria mea de — n-are importanță. Mă știam incapabil pentru frumusețe, pentru grație, pentru marile adevăruri. Și-atunci, mi-am luat un knuk.
VLADIMIR ( încetând, fără voia lui, să mai cerceteze cerul):Un knuk? POZZO: Curând au să se-mplinească 60 de ani de când durează toate astea... (Socotește în gând.).. În, curând au să fie 60. (Ridicându-se mândru.) Nu se cunoaște, nu-i așa? (
VLADIMIR îl privește pe Lucky.) Pe lângă el, par tinerel, nu? (Scurtă pauză. Către Lucky.) Pălăria. (Lucky lasă coșul, își scoate pălăria. Părul alb și abundent îi cade în jurul feței. Lucky își pune pălăria sub braț și reia coșul.) Acum priviți. (Pozzo își scoate pălăria. E complet chel. își pune pălăria(1) pe cap.) Ați văzut?
VLADIMIR: Ce-i aia un knuk? POZZO: Nu ești de pe-aici. Dar ești măcar din secolul nostru? Pe vremuri, oamenii aveau bufoni. Acum au knuki. Cei care pot să-și permită.
VLADIMIR: Și acum îl alungați? O slugă atât de bătrână și de credincioasă?
ESTRAGON: Scârnăvie! Pozzo e din ce în ce mai agitat.
VLADIMIR: După ce i-ai supt măduva, să-l arunci ca pe un... (caută) ca pe-o coajă de banană. Trebuie să recunoașteți că... POZZO gemând, apucându-se cu mâinile de cap): Nu mai pot... să suport... ce face... nu puteți să știți... e înspăimântător... trebuie să plece... (ridică brațele) ...înnebunesc... (Se prăbușește cu capul în mâini.) Nu mai pot... nu mai pot... Tăcere. Toți îl privesc pe Pozzo, Lucky tresare.
VLADIMIR: Nu mai poate.
ESTRAGON: E groaznic.
VLADIMIR: înnebunește.
ESTRAGON: E dezgustător.
VLADIMIR ( către Lucky): Cum îndrăznești? E rușinos! Un stăpân atât de bun! Să-l faci să sufere în halul ăsta! După atâția ani. într-adevăr! POZZO (plângând în hohote): Pe vremuri... era drăguț cu mine... mă ajuta... mă distra... mă făcea mai bun... acum... mă ucide...
ESTRAGON (către
VLADIMIR): Vrea să-l înlocuiască?
VLADIMIR: Cum?
ESTRAGON: N-am înțeles dacă vrea să-l înlocuiască sau dacă nu mai vrea altul după el. 1 Toate aceste personaje poartă pălării-melon.
VLADIMIR: Nu cred.
ESTRAGON: Cum?
VLADIMIR: Nu știu.
ESTRAGON: Trebuie să-l întrebăm. POZZO calmat): Domnilor, nu știu ce m-a apucat. Vă cer iertare. Uitați totul. (Din ce în ce mai stăpân pe sine.) Nu prea știu ce-am spus, dar puteți fi siguri că nici un cuvânt nu era adevărat. (Se îndreaptă, se bate în piept.) Par eu omul pe care-l face cineva să sufere? Nu, zău ! (Se scotocește prin buzunare.) Ce mi-am făcut cu pipa?
VLADIMIR: Frumoasă seară.
ESTRAGON: De neuitat.
VLADIMIR: Și încă nu s-a sfârșit.
ESTRAGON: S-ar zice că nu.
VLADIMIR: Abia începe.
ESTRAGON: E teribil.
VLADIMIR: Te-ai crede la spectacol.
ESTRAGON: La circ.
VLADIMIR: La music-hall.
ESTRAGON: La circ. POZZO: Dar ce mi-am făcut pipa?
ESTRAGON: Are haz! Și-a pierdut ciubucul! Râde zgomotos.
VLADIMIR: Mă întorc. Se îndreaptă spre culise.
ESTRAGON: în fundul culoarului, pe stânga.
VLADIMIR: Păstrează-mi locul. Iese. POZZO: Mi-am pierdut Abdulahul!
ESTRAGON ( strâmbându-se de râs): Să mori de râs, nu alta! POZZO ridicând capul): N-ai văzut cumva... (Observă lipsa lui
VLADIMIR, dezolat.) Oh! A plecat!... Fără să-și ia rămas bun ! Nu e elegant! Ar fi trebuit să-l ții.
ESTRAGON: S-a ținut el, cât a putut. POZZO: Oh! (Scurtă pauză.) Atunci e-n regulă!
ESTRAGON: Veniți încoace. POZZO: De ce?,
ESTRAGON: O să vedeți. POZZO: Vreți să mă scol?
ESTRAGON: Veniți, veniți... repede... Pozzo se ridică și merge spre
ESTRAGON.
ESTRAGON: Priviți. POZZO:Ț! Ț!Ț! Ț!
ESTRAGON: S-a terminat.
VLADIMIR revine posomorit, îl îmbrâncește pe Lucky,răstoarnă scaunul cu o lovitură de picior, umblă de colocolo, agitat. POZZO: Nu-i mulțumit?
ESTRAGON: Ați pierdut o chestie formidabilă. Păcat.
VLADIMIR se oprește, ridică scaunul, își reia umbletul, mai calm. POZZO: Se potolește. (Privire circulară.) De altfel, totul se potolește, simt asta. Din slăvi coboară o liniște adâncă. Ascultați. (Ridică mina.) Pan doarme.
VLADIMIR ( oprindu-se): Nu mai vine noaptea odată? Toți trei privesc cerul. POZZO: Nu țineți să plecați până nu vine?
ESTRAGON: Vedeți că... înțelegeți... POZZO: Sigur, e firesc, e cât se poate de firesc. Și eu, în locul vostru, dacă aș avea întâlnire cu un Godin... Godet... Godot... în sfârșit, înțelegeți cu cine vreau să zic, aș aștepta să se facă întuneric beznă, înainte de-a renunța. (Privește scaunul.) Mi-ar place să mă așez iar, dar nu știu cum să fac.
ESTRAGON: Pot să vă ajut? POZZO: Dacă mi-ai cere, poate.
ESTRAGON: Ce? POZZO: Dacă mi-ai cere să mă așez.
ESTRAGON: V-ar ajuta? POZZO: Așa mi se pare.
ESTRAGON: Hai, așezați-vă, domnule, vă rog. POZZO: Nu, nu, nu-i nevoie. (Scurtă pauză. Încet.) Insistă un pic.
ESTRAGON: Zău, nu mai stați așa, în picioare, o să răciți. POZZO: Crezi?
ESTRAGON: E absolut sigur. POZZO: Fără îndoială că ai dreptate. (Se așază.) Mersi, dragul meu. Iată-mă reinstalat. (Se uită la ceas.) Dar e timpul să vă părăsesc, dacă țin să nu întârzii.
VLADIMIR: Timpul s-a oprit pe loc. POZZO punându-și ceasul la ureche): Să nu crezi asta, domnule. Să nu crezi asta. (Își pune ceasul în buzunar.) Tot ce vrei, numai asta nu.
ESTRAGON ( către Pozzo): Azi vede totul în negru. POZZO: în afară de firmament. (Râde, mulțumit de ce a spus.) Răbdare, o să vină și asta. Dar înțeleg, nu sânteți de pe-aici, nu știți încă ce înseamnă un amurg, la noi. Vreți să vă spun eu? (Tăcere,
ESTRAGON și
VLADIMIR au reînceput să-și examineze unul gheata, celălalt pălăria. Pălăria lui Lucky cade, fără ca el să-și dea seama.) Doresc să vă satisfac. (Joc cu vaporizatorul.) Puțină atenție, vă rog. (
ESTRAGON și
VLADIMIR își continuă manejul, Lucky doarme pe jumătate, Pozzo pocnește din bici, neizbutind să scoată decât un sunet foarte slab.) Ce are biciul ăsta? (Se ridică și pocnește mai cu putere, până la urmă cu succes. Lucky tresare. Gheata lui
ESTRAGON și pălăria lui
VLADIMIR le scapă din mâini. Pozzo aruncă biciul.) Nu mai face doi bani biciul ăsta. (Își privește auditoriul.) Ce spuneam?
VLADIMIR: Să plecăm.
ESTRAGON: Dar nu mai stați așa, în picioare, o să crăpați. POZZO: Adevărat. (Se așază. Către
ESTRAGON.) Cum te cheamă?
ESTRAGON (prompt): Catulle. POZZO care n-a ascultat): A, da, noaptea. (Saltă capul.) Dar fiți un pic mai atenți, altfel n-o să mai ajungem niciodată la vreun rezultat. (Privește cerul.) Priviți. (Toți privesc cerul, în afară de Lucky, care a reînceput să moțăie. Pozzo, observând, trage de funie.) Privește cerul, porcule! (Lucky dă capul pe spate.) Bun. E de ajuns. (Ei coboară capetele.) Ce-i oare atât de nefiresc? în calitatea lui de cer? E pal și luminos ca oricare cer la ora aceasta a zilei. (Scurtăpauză.) La această latitudine. (Scurtăpauză.) Când e,vremea frumoasă. (Vocea îi devine cântătoare.) Acum un ceas (privește cerul, ton prozaic) aproximativ (din nou ton liric), după ce ne-a turnat de la (ezită, coboară tonul), să zicem de la zece dimineața (ridică tonul), fără răgaz, torente de lumină roșie și albă, a început să-și piardă din strălucire, să pălească (gestul cu ambele mâini, care coboară treptat) câte puțin, câte puțin, până când (pauză dramatică, gest larg, orizontal, cu ambele mâini care se despart) pac! gata! nu se mai mișcă. (Tăcere.) Dar (ridică o mână dojenitoare) — dar, în dosul vălului acestuia de blândețe și de calm (ridică ochii spre cer, ceilalți îl imită, în afară de Lucky) noaptea galopează (vocea îi devine mai vibrantă) și va veni să se năpustească peste noi (pocnește din degete) pfff! așa (inspirația îl părăsește) în clipa când ne așteptam cel mai puțin. (Tăcere. Voce posomorâtă.) Așa se petrec lucrurile pe ticălosul ăsta de pământ. Lungă tăcere.
ESTRAGON: Din moment ce suntem preveniți.
VLADIMIR: Putem să avem răbdare.
ESTRAGON: Știm la ce ne putem aștepta.
VLADIMIR: N-avem de ce să ne îngrijorăm.
ESTRAGON: N-avem decât să așteptăm.
VLADIMIR: Suntem obișnuiți. Își ridică pălăria, se uită în ea, o scutură, o pune pe cap. POZZO: Cum m-ați găsit? (
ESTRAGON și
VLADIMIR îl privesc fără să înțeleagă.) Bun?Mediocru? Bunicel? Oarecare? Rău cu adevărat?
VLADIMIR ( înțelegând primul): O, foarte bine, grozav de bine. POZZO către
ESTRAGON): Și dumneata, domnule?
ESTRAGON ( accent englezesc): O, foarte bun, foarte, foarte bun. POZZO cu elan): Mulțumesc, domnilor! (Scurtă pauză.) Am atâta nevoie de încurajare. (Cugetă.) Am fost puțin mai slab spre sfârșit. N-ați observat?
VLADIMIR: O, poate, un pic de tot.
ESTRAGON: Am crezut că faceți dinadins. POZZO: Fiindcă memoria mi-e defectuoasă.
ESTRAGON: Deocamdată, nu se întâmplă nimic. POZZO dezolat): Te plictisești?
ESTRAGON: Cam. POZZO către
VLADIMIR): Și dumneata, domnule?
VLADIMIR: Nu ne omoară distracția. Tăcere. Pozzo e în pragul unei lupte lăuntrice. POZZO: Domnilor, ați fost... (caută)...cumsecade cu mine.
ESTRAGON: Da' de unde!
VLADIMIR: Ce idee! POZZO: Ba da, ba da, ați fost corecți. Așa că mă întreb... Ce-aș putea să fac la rândul meu pentru oamenii aceștia de treabă care se plictisesc.
ESTRAGON: Un pol ar fi bine venit.
VLADIMIR: Nu suntem cerșetori. POZZO: Ce-aș putea face ca timpul să li se pară mai puțin lung, iată ce-mi spun. Le-am dat oase, le-am vorbit despre una și despre alta, le-am explicat amurgul, se înțelege. Și încă nu spun tot ce am de făcut. Dar e de-ajuns oare? Iată ce mă chinuie. E de-ajuns?
ESTRAGON: Măcar cinci franci.
VLADIMIR: Taci din gură.
ESTRAGON: Sunt pe cale. POZZO: E oare de-ajuns? Fără îndoială. Dar sunt generos. Așa mi-e felul. Astăzi. Cu-atât mai rău pentru mine. (Trage de funie. Lucky ii privește.) Căci am să sufăr, e sigur. (Fără să se ridice, se pleacă și ia biciul.) Ce preferați? Să joace, să cânte, să recite, să gândească, să...
ESTRAGON: Cine? POZZO: Cine! Parcă voi știți să gândiți!
VLADIMIR: El gândește? POZZO: Perfect. Cu glas tare. Pe vremuri, gândea chiar foarte drăguț, puteam să-l ascult ore și ore. Acum... (Se cutremură.) În sfârșit, n-am ce face. Așadar, vreți să ne gândească ceva?
ESTRAGON: Mi-ar place mai mult să joace, ar fi mai vesel. POZZO: Nu neapărat.
ESTRAGON: Nu-i așa, Didi, că ar fi mai vesel?
VLADIMIR: Mi-ar place să-l aud gândind.
ESTRAGON: N-ar putea mai întâi să joace și pe urmă să gândească? Dacă nu-i cer prea mult...
VLADIMIR ( lui Pozzo): Se poate? POZZO: Sigur, nimic mai ușor. E, de altfel, și ordinea firească. Râs scurt.
VLADIMIR: Atunci să joace. Tăcere. POZZO lui Lucky): Auzi?
ESTRAGON: Nu refuză niciodată? POZZO: Vă explic imediat. (Lui Lucky.) Joacă, scârbă! Lucky lasă valiza și coșul, înaintează puțin spre rampă; se întoarce spre Pozzo.
ESTRAGON se scoală ca să privească mai bine. Lucky joacă puțin și se oprește.
ESTRAGON: Asta-i tot? POZZO: încă! Lucky repetă aceleași mișcări, se oprește.
ESTRAGON: Uite drăcie! (Imită mișcările lui Lucky.) Aș putea să fac și eu ca el. (Imită mișcările lui Lucky, e cât pe-aci să cadă.) Cu un pic de antrenament.
VLADIMIR: E obosit. POZZO: Pe vremuri dansa farandola, dansa din buric, dansa frecată, dansa jiga, fandangoul și hornpipe-ul. Țopăia. Acum nu mai joacă decât ce-ați văzut. Și știți cum numește el dansul ăsta?
ESTRAGON: Moartea lampagiului.
VLADIMIR: Cancerul bătrânilor. POZZO: Dansul plasei. Se crede încurcat într-o plasă.
VLADIMIR ( cu tertipuri de estet): E ceva... Lucky se pregătește să se întoarcă spre povară. POZZO ca la un cal): Ptruuu! Lucky încremenește.
ESTRAGON: Nu refuză niciodată? POZZO: Am să vă explic eu. (Se caută prin buzunare.) Așteptați. (Caută.) Ce-am făcut para? (Caută.) Asta-i bună! (Face un cap năucit.) Mi-am pierdut pulverizatorul!
ESTRAGON ( cu voce stinsă): Plămânul meu stâng e foarte slab. (Tușește ușor, cu glas tunător.) Dar plămânul meu drept e în stare perfectă! POZZO cu voce normală): Nu-i nimic, am să mă lipsesc de el. Ce vă spuneam? (Se gândește.) Stați! (Se gândește.) Nemaipomenit! (Ridică fruntea.) Ajutați-mă!
ESTRAGON: Caut.
VLADIMIR: Și eu. POZZO: Stați! Toți trei își scot simultan pălăriile, își duc mâna la frunte, se concentrează, crispați. Lungă tăcere.
ESTRAGON ( triumfător): Aaaa !
VLADIMIR: A găsit. POZZO nerăbdător): Ei?
ESTRAGON: De ce nu-și lasă el bagajele jos?
VLADIMIR: Nu, nu! POZZO: Ești sigur?
VLADIMIR: Păi asta ne-ați mai spus. POZZO: V-am mai spus?
ESTRAGON: Ne-a mai spus?
VLADIMIR: De altfel, le-a lăsat jos.
ESTRAGON (privește spre Lucky): E-adevărat. Ei și?
VLADIMIR: Dacă a lăsat bagajele jos, e imposibil ca noi să fi întrebat de ce nu le lasă. POZZO: Bine gândit!
ESTRAGON: Și de ce le-a lăsat? POZZO: Asta e.
VLADIMIR: Ca să joace.
ESTRAGON: B-adevărat. POZZO ridicând mâna): Stați! (Scurtă pauză.) Nici o vorbă! (Scurtă pauză.) Gata! (își pune pălăria pe cap.) Am găsit.
ESTRAGON și
VLADIMIR își pun și ei pălăriile.
VLADIMIR: A găsit. POZZO: Iată cum se petrec lucrurile.
ESTRAGON: Despre ce e vorba? POZZO: Ai să vezi. Dar e greu de spus.
VLADIMIR: Nu spuneți. POZZO: O, n-avea teamă, am să reușesc. Dar vreau să fiu scurt, căci se face târziu. Și vă întreb, cum să fiu scurt și totodată clar? Lăsați-mă să mă gândesc.
ESTRAGON: Fiți lung, ca să dureze mai puțin. POZZO după ce s-a gândit): O să meargă. Vedeți, una din două...
ESTRAGON: Delirează. POZZO: Sau îi cer ceva, fie să joace, fie să cânte, fie să gândească...
VLADIMIR: Bine, bine, am înțeles. POZZO: Dar nu-i cer nimic. Bun. Nu mă-ntrerupeți. Să zicem că-i cer să joace, de pildă. Ce se întâmplă atunci?
ESTRAGON: El începe să fluiere. POZZO supărat): Nu vă mai spun nimic. Mă întrerupeți mereu.
VLADIMIR: Vă rog, continuați. Continuați, continuați, e pasionant. POZZO: Insistați un pic.
ESTRAGON (Impreunând mâinile): Vă implor, domnule, continuați-vă expunerea. POZZO: Unde eram?
VLADIMIR: îi cereți să joace.
ESTRAGON: Să cânte. POZZO: Așa e, îi cer să cânte. Și ce se întâmplă atunci? Sau cântă, după cum i-am cerut, sau, în loc să cânte, după cum i-am cerut, începe să joace, de pildă, sau să gândească, sau să...
VLADIMIR: E clar, e clar, continuați.
ESTRAGON: Ajunge!
VLADIMIR: Totuși astă-seară face tot ce-i cereți. POZZO: Ca să mă înduioșeze, ca să-l păstrez.
ESTRAGON: Astea-s gogoși.
VLADIMIR: Nu e sigur.
ESTRAGON: O să ne spună acum că nu-i pic de adevăr în ce spune.
VLADIMIR ( lui Pozzo): Dumneavoastră nu protestați? POZZO: Sunt obosit.
ESTRAGON: Nu se întâmplă nimic, nu vine nimeni, nu pleacă nimeni, e cumplit.
VLADIMIR ( lui Pozzo): SpUneți-i să gândească. POZZO: Dă-i pălăria.
VLADIMIR: Pălăria lui? POZZO: Fără pălărie nu poate să gândească.
VLADIMIR ( lui
ESTRAGON): Dă-i pălăria.
ESTRAGON: Eu! După lovitura pe care mi-a tras-o! Nici în ruptul capului!
VLADIMIR: Am să i-o dau eu. Nu se mișcă.
ESTRAGON: Să și-o ia singur. POZZO: E mai bine să i se dea.
VLADIMIR: I-o dau eu. Ridică pălăria și i-o întinde lui Lucky de la distanță. Lucky nu se clintește. POZZO: Trebuie să i-o pui.
ESTRAGON ( lui Pozzo): Spuneți-i să și-o ia. POZZO: E mai bine să i-o pui.
VLADIMIR: Am să i-o pun. Îi dă ocol lui Lucky, cu prudență, se apropie încetișor, pe la spate, îi pune pălăria pe cap și se trage repede înapoi. Lucky nu se clintește. Tăcere.
ESTRAGON: Ce mai așteaptă? POZZO: Dați-vă la o parte. (
ESTRAGON și
VLADIMIR se depărtează de Lucky, Pozzo trage de funie. Lucky îi privește.) Gândește porcule (Pauză scurtă, Lucky începe să joace.) Oprește-te! (Lucky se oprește.) Apropie-te! (Lucky vine spre Pozzo.) Acolo! (Lucky ze oprește.) Gândește! Scurtă pauză. LUCKY: Pe de altă parte, în ceea ce privește... POZZO: Oprește-te! (Lucky tace.) înapoi! (Lucky se dă înapoi.) Acolo! (Lucky se oprește.) Hăis! (Lucky se întoarce spre public.) Gândește! LUCKY (glas monoton): Dată fiind existența așa cum țâșnește din recentele lucrări publice ale lui Poingon și Wattmann ale unui Dumnezeu, personal cu barbă albă, în afara timpului întinderii care, din înălțimea divinei sale apatii, a divinei sale afazii, ne iubește cu câteva excepții, nu se știe de ce dar asta va veni și suferă după exemplul divinei Miranda cu cei care sunt nu se "știe de ce” dar avem timp în zbucium în focuri ale căror focuri flăcările măcar să dureze un pic și cine se poate îndoi vor pune la sfârșit focul la grinzi adică vor duce infernul în văzduhul atât de albastru uneori și astăzi și calm atât de calm, de un calm care dacă Atenție este intermitent este totuși binevenit dar să nu susținută anticipăm și dat fiind pe de altă parte că în din partea urma unor cercetări neterminate să nu anticipăm cercetări neterminate dar totuși premiate de Academia de Antropometrie s-a stabilit fără altă posibilitate de eroare decât cea aferentă calculelor umane că în ciuda cetărilor neterminate și terminate ale lui Testu și Conard fiind stabilit ceea ce urmează adică să nu anticipăm nu se știe de ce în urma cercetărilor… (Primele murmure ale lui
ESTRAGON și
VLADIMIR. Suferință crescânda la Pozzo.
ESTRAGON și
VLADIMIR se calmează, reîncep să asculte. Pozzo se agită din ce în ce și geme tot mai tare.) … lui Poincon și Wattmann pare tot atât de clar atât de clar încât în vederea muncilor grele ale lui Fartov și Belcher neterminate nu se știe de ce de Testu și Conard neterminate neterminate reiese că omul, contrar părerii contrare că omul în Bresse de Test și Conard că omul în sfârșit pe scurt că omul pe scurt în sfârșit în ciuda progresului alimentației și al eliminației deșeurilor este pe cale să slăbească și în același timp paralel nu se știe de ce în ciuda culturii fizice a practicării sporturilor precum precum tenisul, fotbalul, cursele pe jos și pe bicicletă, natația, călăria, aviația, patinajul și pe gheață și pe asfalt, tenisul, aviația, sporturile sporturile de iarnă, de vară, de toamnă, și toamnă, tenisul pe iarbă, pe brad, și pe pământ bătătorit, aviația, tenisul, hockeyul pe pământ pe mare și în aer. Penicilina pe scurt reiau în același timp paralel de a micșora, nu se știe de ce în ciuda tenisului reiau aviația golful atât cu nouă cât și cu optsprezece găuri tenisul pe gheață pe scurt nu se știe de ce în Seine et Oise, Seine-et-Marne Marne et Oise adică în același timp paralel nu se știe de ce a slăbit a se micșora reiau Oise Marne pe scurt paguba pe cap de om de la moartea lui Yallaic fiind circa de două degete suta de grame pe cap de om circa în medie aproximativ în cifre rotunde bine cântărite dezbrăcat în Normandie nu se știe de ce pe scurt în sfârșit puțin importă faptele vorbesc și considerând pe de altă parte ceea ce este și mai grav că reiese ceea ce este încă și mai grav că la lumina experiențelor în curs ale lui Steinweg și Petermann reiese ceea ce este și mai grav mai grav la lumina experiențelor părăsite de Steinweg și Petermann că la țară la munte și la malul mării și al cursurilor de apă și de foc aerul este același și pământul adică… (Exclamațiile lui
VLADIMIR și
ESTRAGON. Pozzo se ridică dintr-un salt, trage de funie. Toți strigă, Lucky, tras de funie, se clatină, urlă. Toți se aruncă peLucky, care se zbate și își urlă textul.) aerul și pământul prin gerurile mari ale aerului și pământul face pentru pietre prin marile geruri vai în a șaptea eră a lor eterul pământul marea geruri pentru pietre în marile străfunduri ale marilor geruri pe mare pe pământ și în aere reiau nu se știe de ce în ciuda tenisului faptele vorbesc nu se știe de ce reiau următorul pe scurt în fine vai următorul pentru pietrele cine poate să se îndoiască reiau dar să nu anticipăm reiau capul totodată paralel nu se știe de ce în ciuda tenisului următorul barba flăcările plânsetele pietrele atât de albastre și calme vai capul în Normandie în ciuda tenisului muncilor grele părăsite neterminate mai grav pietrele pe scurt reiau vai vai părăsite neterminate capul capul în Normandie în ciuda tenisului capul vai pietrele Conard (Toți se aruncă grămadă peste el.) (Lucky mai vociferează un timp.) Tenis!..: Pietrele!... atât de calme!...Conard!...Neterminate!... POZZO: Luați-i pălăria!
VLADIMIR smulge pălăria lui Lucky și cade. Mare tăcere. Învingătorii gâfâie din greu.
ESTRAGON: Sunt răzbunat.
VLADIMIR privește îndelung pălăria lui Lucky, se uită în ea. POZZO: Dă-o încoace\Smulge pălăria din mâinile lui
VLADIMIR, o aruncă pe pământ, sare pe ea-Așa nu o să mai gândească.
VLADIMIR: Dar o să se poată orienta? POZZO: Am să-l orientez eu. (îi trage câteva lovituri de picior lui Lucky.) Sus! Porcule
ESTRAGON: Poate căe mort.
VLADIMIR: O să-l omorâți. POZZO: Drepți! Lepădătură! (Trage de funie. Lucky alunecă puțin. Către
ESTRAGON și
VLADIMIR.) Ajutați-mă.
VLADIMIR: Dar cum? POZZO: Ridicați-l!
ESTRAGON și
VLADIMIR îl pun pe Lucky pe picioare și îl sprijină o clipă, apoi îi dau drumul. Lucky cade iar.
ESTRAGON: Face dinadins. POZZO: Trebuie sprijinit. (Scurtă pauză.) Hai, hai, ridicați-l!
ESTRAGON: M-am plictisit.
VLADIMIR: Hai, să mai încercăm o dată.
ESTRAGON: Drept cine ne ia?
VLADIMIR: Hai. Îl ridică, amândoi pe Lucky, îl susțin. POZZO: Să nu-l scăpați! (
ESTRAGON și
VLADIMIR se clatină.) Nu vă mișcați! (Pozzo se duce să ia valiza și coșul și le aduce spre Lucky). Țineți-l bine! (Pune valiza în mâna lui Lucky, care îi dă imediat drumul.) Nu-i dați drumul! (Reîncepe. încet,-încet, la atingerea valizei, Lucky își revine și degetele i se strâng până la urmă pe mâner.) Mai țineți-l! (Același joc cu coșul.) Gata. Puteți să-i dați drumul. (
ESTRAGON și
VLADIMIR se depărtează de Lucky, care se poticnește, se clatină, se încovoaie, dar rămâne în picioare, cu valiza și coșul în mână. Pozzo se dă înapoi, pocnește din bici.) înainte! (Lucky înaintează.) înapoi! (Lucky se dă înapoi.) Stânga-n-prejur! (Lucky face întoarcerea.) Gata. Poate să umble. (întorcându-se spre
ESTRAGON și
VLADIMIR.) Mulțumesc, domnilor, și dați-mi voie să vă... (Se scotocește prin buzunare... să vă urez... (Se scotocește.) Asta-i bună! (Fața îi e răvășită.) Era un ceas cu capac, arăta și secundele. Mi-l dăduse bunicul (Se scotocește.) Te pomenești că a căzut. (Caută pe jos, ca și
VLADIMIR și
ESTRAGON. Pozzo întoarce cu piciorul resturile pălăriei lui Lucky.) Asta-i bună!
VLADIMIR: Să nu fie în buzunarul de la vestă. POZZO: Așteptați! (Se frânge în două, își apropie capul de pântece. Ascultă.) N-aud nimic! (Le face semn să se apropie.) Veniți să vedeți. (
ESTRAGON și
VLADIMIR vin spre el, se apleacă pe pântecul lui. Tăcere.) Mi se pare că ar trebui să i se audă tic-tac-ul.
VLADIMIR: Liniște! ....... Toți ascultă, aplecați.
ESTRAGON: Eu aud ceva. POZZO: Unde?
VLADIMIR: E inima. POZZO dezamăgit): Pe dracu !
VLADIMIR: Liniște! Toți ascultă. Se ridică toți. POZZO: Care din voi pute în halul ăsta?
ESTRAGON: Lui îi pute gura, mie picioarele. POZZO: Am să vă părăsesc
ESTRAGON: Și ceasul cu capac? POZZO: Probabil că l-am lăsat la castel.
ESTRAGON: Atunci adio. POZZO: Adio.
VLADIMIR: Adio.
ESTRAGON: Adio. Tăcere. Nu se mișcă nimeni.
VLADIMIR: Adio. POZZO: Adio.
ESTRAGON: Adio. Tăcere. POZZO: Și vă mulțumesc.
VLADIMIR: Noi vă mulțumim. POZZO: N-aveți pentru ce.
ESTRAGON: Ba da. POZZO: Ba nu.
VLADIMIR: Ba da. POZZO: Ba nu. Tăcere. POZZO: Dar nu reușesc... (Șovăie.)...SĂ plec.
ESTRAGON: Așa-i viața. Pozzo se întoarce, se depărtează de Lucky, spre culise, dând drumul funiei treptat-treptat.
VLADIMIR: Ați pornit în sens invers. POZZO: Trebuie să-mi fac vânt. (Ajuns la capătul funiei, adică la culise, se oprește, se întoarce, strigă.) La O parte! (
ESTRAGON și
VLADIMIR se aranjează spre fundal, privesc spre Pozzo.) Înainte! Lucky nu se mișcă.
ESTRAGON: Înainte!
VLADIMIR: Înainte! Pocnet de bici. Lucky se pune în mișcare. POZZO: Mai repede! (Iese din culise, traversează scena în urma lui Lucky.
ESTRAGON și
VLADIMIR își scot pălăriile, își fac semne cu mina. Lucky iese. Pozzo pocnește din funie și din bici.) Mai repede! Mai repedeI (în clipa când ă dispară la rândul său, Pozzo se oprește, se întoarce. Funia se întinde. Zgomotul lui Lucky care cade.) Scaunul! (
VLADIMIR se duce de ia scaunul și i-l dă lui Pozzo, care-l aruncă spre Lucky.) Adio!
ESTRAGON și
VLADIMIR ( făcând semne cu mina): Adio! Adio! POZZO: Sus! Porcule! (Zgomotul lui Lucky care se ridică.) Înainte! (Pozzo iese. Pocnete de bici.) Adio! Mai repede! Porcule! Dieeee! Adio! Tăcere.
VLADIMIR: Așa, a trecut timpul.
ESTRAGON: Ar fi trecut el și altfel. Da, dar mai puțin repede. Pauză.
ESTRAGON: Ce facem acum?
VLADIMIR: Habar n-am.
ESTRAGON: Să plecăm.
VLADIMIR: Nu se poate.
ESTRAGON: De ce?
VLADIMIR: Îl așteptăm pe Godot.
ESTRAGON: Adevărat. Pauză.
VLADIMIR: S-au schimbat mult.
ESTRAGON: Cine?
VLADIMIR: Ăștia doi.
ESTRAGON: Așa, așa, să mai stăm nițeluș de vorbă.
VLADIMIR: Nu-i așa că s-au schimbat mult?
ESTRAGON: Probabil. Numai noi nu izbutim să ne schimbăm.
VLADIMIR: Probabil? E sigur. I-ai văzut bine?
ESTRAGON: Dacă vrei. Dar eu nu-i cunosc.
VLADIMIR: Ba da, îi cunoști.
ESTRAGON: Ba nu.
VLADIMIR: îți spun eu că-i cunoaștem. Tu uiți tot. (Scurtă pauză.) Doar dacă n-or fi aceiași.
ESTRAGON: Ca dovadă, nici ei nu ne-au recunoscut.
VLADIMIR: Asta nu înseamnă nimic. Și-apoi, pe noi nu ne recunoaște niciodată nimeni.
ESTRAGON: Destul. Ceea ce... Au ! (
VLADIMIR nu se mișcă) Au!
VLADIMIR: Doar dacă n-or fi aceiași.
ESTRAGON: Didi! Celălalt picior! Se îndreaptă șehiopătlnd spre locul unde se afla la ridicarea cortinei. VOCE ÎN CULISE: Domnule!
ESTRAGON se oprește. Amlndoi privesc în direcții vocii.
ESTRAGON: Începe din nou.
VLADIMIR: Vino încoace, băiete. Intră un băiat sfios. Se oprește. BĂIATUL: Domnul Albert?
VLADIMIR: Eu sunt.
ESTRAGON: Ce dorești?
VLADIMIR: Apropie-te! Băiatul nu se mișcă.
ESTRAGON ( cu putere): Apropie-te, n-auzi? Băiatul se apropie sfios, se oprește.
VLADIMIR: Ce e? BĂIATUL: Domnul Godot... Tace.
VLADIMIR: Firește. (Scurtă pauză.) Apropie-te. Băiatul nu se mișcă.
ESTRAGON (cu putere): Apropie-te, n-auzi? (Băiatul se apropie cu teamă, se oprește.) De ce vii așa de târziu?
VLADIMIR: Ai să ne spui ceva din partea domnului Godot? BĂIATUL: Da, domnule.
VLADIMIR: Dă-i drumu'!
ESTRAGON: De ce vii așa de târziu? Băiatul se uită când la unul, când la altul, neștiind cui să răspundă.
VLADIMIR ( lui
ESTRAGON): Lasă-l în pace.
ESTRAGON ( lui
VLADIMIR): Lasă-mă tu dracului în pace. (Apropiindu-se de băiat.) Știi cât e ceasul? BĂIATUL (dându-se înapoi): Nu-i vina mea, domnule.
ESTRAGON: Te pomenești c-o fi a mea. BĂIATUL: Mi-era frică, domnule.
ESTRAGON: Frică, de ce? De noi? (Scurtă pauză.) Răspunde !
VLADIMIR: Înțeleg. L-au speriat ceilalți.
ESTRAGON: De cât timp ești aici? BĂIATUL: De adineauri, domnule.
VLADIMIR: Ți-a fost frică de bici? BĂIATUL: Da, domnule.
VLADIMIR: De strigăte? BĂIATUL: Da, domnule.
VLADIMIR: De cei doi domni? BĂIATUL: Da, domnule.
VLADIMIR: Îi cunoști? BĂIATUL: Nu, domnule.
VLADIMIR: Ești de pe-aici? BĂIATUL: Da, domnule.
ESTRAGON: Toate astea sunt minciuni! (îl apucă pe băiat de mâini și îl zgâlțîie.) Spune adevărul! BĂIATUL (tremurând): Păi, am spus adevărul, domnule.
VLADIMIR: Lasă-l în pace odată! Ce ai? (
ESTRAGON lasă băiatul, se dă înapoi, își acoperă fața cu palmele.
VLADIMIR și băiatul ii privesc.
ESTRAGON își descoperă fața, descompus.) Ce ai?
ESTRAGON: Sunt nenorocit.
VLADIMIR: Nu zău! De când?
ESTRAGON: Uitasem.
VLADIMIR: Memoria ne joacă asemenea feste.
ESTRAGON vrea să vorbească, dar renunță și se duce șchiopătând,se așează și începe să se descalțe. Către băiat.
ESTRAGON: Ei? BĂIATUL: Domnul Godot...
VLADIMIR (întrerupându-l): Te-am mai văzut eu, nu-i așa? BĂIATUL: Nu știu, domnule.
VLADIMIR: Tu nu mă cunoști? BĂIATUL: Nu, domnule.
VLADIMIR: Tu nu mă cunoști? BĂIATUL: Nu, domnule.
VLADIMIR: N-ai venit și ieri? BĂIATUL: Nu, domnule.
VLADIMIR: E prima dată când vii? BĂIATUL: Da, domnule. Tăcere.
VLADIMIR: Așa zici tu. (Scurtă pauză.) Hai, continuă. BĂIATUL (pe nerăsuflate): Domnul Godot mi-a spus să vă spun că n-o să vină astă-seară, dar că mâine vine sigur.
VLADIMIR: Atât? BĂIATUL: Da, domnule.
VLADIMIR: Lucrezi la domnul Godot? BĂIATUL: Da, domnule.
VLADIMIR: Și ce faci? BĂIATUL: Sunt cu caprele, domnule.
VLADIMIR: E cumsecade cu tine? BĂIATUL: Da, domnule.
VLADIMIR: Nu te bate? BĂIATUL: Nu, domnule, pe mine nu.
VLADIMIR: Dar pe cine bate? BĂIATUL: Pe frate-meu, domnule.
VLADIMIR: A! Ai un frate? BĂIATUL: Da, domnule.
VLADIMIR: Și ce face? BĂIATUL: E cu oile, domnule.
VLADIMIR: Și de ce nu te bate pe tine? BĂIATUL: Nu știu, domnule.
VLADIMIR: I-oi fi drag. BĂIATUL: Nu știu, domnule.
VLADIMIR: îți dă să mănânci destul? (Băiatul ezită.) Îți dă să mănânci bine? BĂIATUL: Destul de bine, domnule.
VLADIMIR: Nu ești nenorocit? (Băiatul ezită.) Auzi? BĂIATUL: Da, domnule.
VLADIMIR: Și? BĂIATUL: Nu știu, domnule.
VLADIMIR: Nu știi dacă ești nenorocit sau nu? BĂIATUL: Nu, domnule.
VLADIMIR: Ca și mine. (Scurtă pauză.) Unde dormi? BĂIATUL: În pod, domnule.
VLADIMIR: Cu frate-tău? BĂIATUL: Da, domnule.
VLADIMIR: În fân? BĂIATUL: Da, domnule. Pauză.
VLADIMIR: Bine, du-te. BĂIATUL: Ce să-i spun domnului Godot?
VLADIMIR: Spune-i că... (ezită) spune-i că ne-ai văzut. (Scurtă pauză.) Ne-ai văzut bine, nu-i așa? BĂIATUL: Da, domnule. Se dă înapoi, șovăie, se întoarce și iese în goană. Lumina începe să scadă brusc. într-o clipă se înnoptează. Luna se înalță pe cer, rămâne nemișcată, scăldând scena într-o lumină argintie.
VLADIMIR: în sfârșit! (
ESTRAGON se ridică și merge spre
VLADIMIR, cu amândouă ghetele în mână. Le pune lângă rampă, se ridică și privește luna.) Ce faci?
ESTRAGON: Fac ca și tine, mă uit la gălbejita asta.
VLADIMIR: Voiam să te întreb ce faci cu ghetele?
ESTRAGON: Le las aici. (Scurtă pauză.) O să vină un altul, tot așa... tot așa... ca mine, dar cu picior mai mic, și-au să-l facă fericit.
VLADIMIR: Dar nu poți să umbli desculț.
ESTRAGON: Și Isus a umblat desculț.
VLADIMIR: Isus! Ce-ți veni cu Isus? Doar n-oi fi având de gând să te compari cu el!
ESTRAGON: De când mă știu mă compar cu el.
VLADIMIR: Dar acolo era cald! Era plăcut!
ESTRAGON: Da. Și se răstignea la iuțeală.
VLADIMIR: Nu mai avem ce căuta aici.
ESTRAGON: Nici în altă parte.
VLADIMIR: Zău, Gogo, nu fi și tu așa. Mâine totul o să fie bine.
ESTRAGON: Cum adică?
VLADIMIR: N-ai auzit ce-a spus băiatul?
ESTRAGON: Nu.
VLADIMIR: A spus că Godot o să vină sigur mâine. ( Scurtă pauză.) Asta nu-ți spune nimic?
ESTRAGON: Atunci n-avem decât să așteptăm aici.
VLADIMIR: Ești nebun! Trebuie să ne adăpostim undeva. (îl ia pe
ESTRAGON de braț.) Hai! Îl trage.
ESTRAGON cedează la început, apoi se împotrivește. Se opresc amândoi.
ESTRAGON ( privind copacul): Păcat că n-avem un capăt de funie.
VLADIMIR: Hai! Se lasă frig. Îl trage. Același joc.
ESTRAGON: Adu-mi aminte să aduc o funie, mâine.
VLADIMIR: Bine. Hai! Îl trage. Același joc.
ESTRAGON: De cât timp suntem noi mereu împreună?
VLADIMIR: Habar n-am. Să tot fie vreo cincizeci de ani.
ESTRAGON: Ți-aduci aminte ziua când m-am aruncat în Durance? .
VLADIMIR: Era pe vremea culesului.
ESTRAGON: Tu m-ai scos din apă.
VLADIMIR: Toate astea sunt moarte și-ngropate.
ESTRAGON: Hainele mi s-au uscat la soare.
VLADIMIR: Lasă, nu te mai gândi, Hai! Același joc.
ESTRAGON: Mai stai!
VLADIMIR: Mi-e frig.
ESTRAGON: Mă-ntreb dacă n-am fi făcut mai bine să rămânem singuri, fiecare de partea lui. (Scurtă pauză.) Nu eram făcuți pentru același drum.
VLADIMIR ( fără să se supere): Asta nu-i sigur.
ESTRAGON: Nu, nimic nu-i sigur.
VLADIMIR: Dacă tu crezi că așa e mai bine, putem să ne despărțim.
ESTRAGON: Acum nu mai face. Tăcere.
VLADIMIR: Adevărat, acum nu mai face.
ESTRAGON: Atunci, mergem?
VLADIMIR: Să mergem. Nu se clintesc.

ACTUL II[modifică]

A doua zi. Aceeași oră. Același loc.Ghetele lui
ESTRAGON, lângă rampă, cu tocurile lipite, cu vârfurile depărtate, pălăria lui Lucky pe locul ei. Copacul e plin de frunze. Intră
VLADIMIR, vioi. Se oprește și privește îndelung arborele. Apoi, brusc, începe să străbată scena în toate sensurile. Rămâne din nou nemișcat în fața ghetelor, se apleacă, ia una, o examinează, o miroase de parcă ar adulmeca o urmă, o repune cu grijă la locul ei. Își reia plimbarea precipitată. Se oprește lângă culisa dreaptă, privește îndelung în zare, cu palma pusă deasupra ochilor. Umblet. Se oprește lângă culisa stângă. Același joc. Umblet. Se oprește brusc, își pune palmele lipite pe piept, își dă capul pe spate și începe să cânte cât îl ține gura.
VLADIMIR: Un câine vrea să fure (Fiindcă a luat un ton prea jos, se oprește, tușește și reîncepe ceva mai sus.) Un câine vrea să fure Cârnatul din dulap Dar șefu' îl croiește Cu polonicu-n cap. Iar ceilalți câini la groapă îl cară în sicriu... (Se oprește, se gândește un pic, reia:) Iar ceilalți câini la groapă îl cară în sicriu Și-i pun la cap o cruce Și peste cruce scriu: Un câine vrea să fure Cârnatul din dulap Dar șefu' îl croiește Cu polonicu-n cap. Iar ceilalți câini la groapă Îl cară în sicriu... (Se oprește. Același joc.) Îl cară în sicriu... Tăcere. Rămâne un moment nemișcat, apoi începe să străbată febril scena în toate sensurile. Se oprește din nou în fața copacului, umblă de colo-colo prin fața ghetelor, aleargă la culisa stingă, privește în zare, aleargă la culisa dreaptă, privește în zare. în momentul acesta,
ESTRAGON intră prin culisa stângă, desculț, cu capul plecat, și 'traversează lent scena.
VLADIMIR se întoarce și îl vede.
VLADIMIR: Iar tu ! (
ESTRAGONse oprește, dar nu ridică capul.
VLADIMIR vine spre el.) Vino să te pup !
ESTRAGON: Nu mă atinge!
VLADIMIR se oprește din mers, abătut. Tăcere.
VLADIMIR: Vrei să plec? (Scurtă pauză.) Gogo! (Scurtă pauză.
VLADIMIR îl privește cu atenție.) Te-au bătut? (Scurtă pauză.) Gogo!
ESTRAGON tace mai departe cu capul plecat.
VLADIMIR: Unde ți-ai petrecut noaptea! Tăcere.
VLADIMIR înaintează.
ESTRAGON: Nu mă atinge! Nu mă-ntreba nimic! Nu-mi spune nimic! Rămâi cu mine!
VLADIMIR: Te-am părăsit eu vreodată?
ESTRAGON: Tu m-ai lăsat să plec.
VLADIMIR: Uită-te la mine. (
ESTRAGON nu se mișcă. Cu glas tunător.) Uită-te la mine când îți spun!
ESTRAGON ridică ochii. Se privesc amândoi îndelung, dându-se înapoi, apropiindu-se iar și plecând capul ca în fața unui obiect de artă. Se apropie unul de altul, tremurând din ce în ce mai mult,apoi deodată se îmbrățișează, bătându-se cu palma pe spate. Sfârșitul îmbrățișării.
ESTRAGON nemaifiind sprijinit, e cât p-aci să cadă.
ESTRAGON: Ce zi!
VLADIMIR: Cine te-a snopit în halul ăsta? Povestește-mi.
ESTRAGON: S-a mai dus o zi...
VLADIMIR: Încă una.
ESTRAGON: Pentru mine e sfârșită, orice s-ar mai întâmpla. (Tăcere.) Adineaori cântai, te-am auzit.
VLADIMIR: E-adevărat, mi-aduc aminte.
ESTRAGON: Asta m-a mâhnit. E singur, îmi ziceam, mă crede plecat pentru totdeauna, și cântă.
VLADIMIR: Nu poți să fii vesel sau trist la comandă. M-am simțit toată ziua într-o formă grozavă. (Scurtă pauză.) Nu m-am trezit azi-noapte nici măcar o dată.
ESTRAGON (trist): Vezi, te piși mai bine când nu sunt lângă tine.
VLADIMIR: Îți simțeam lipsa — și în același timp eram mulțumit. Nu-i curios?
ESTRAGON (jignit): Mulțumit?
VLADIMIR ( după ce s-a gândit): Poate că nu-i chiar acesta cuvântul.
ESTRAGON: Și acum?
VLADIMIR ( după ce a reflectat): Acum... (vesel) iată-te... (neutru) iată-ne... (trist) iată-mă.
ESTRAGON: Vezi, te simți mai puțin bine când sunt eu aici. Și eu mă simt mai bine singur.
VLADIMIR ( înțepat): Atunci de ce te-ai mai întors?
ESTRAGON: Nu știu.
VLADIMIR: Eu știu. Fiindcă nu știi să te aperi. Eu nu i-aș fi lăsat să te bată.
ESTRAGON: N-ai fi putut să-i împiedici.
VLADIMIR: De ce?
ESTRAGON: Erau zece.
VLADIMIR: Nu, vreau să zic că te-aș fi împiedicat sa le dai motiv să te bată.
ESTRAGON: Nu făceam nimic.
VLADIMIR: Atunci de ce te-au bătut?
ESTRAGON: Nu știu.
VLADIMIR: Nu, Gogo, vezi, sunt lucruri care ție îți scapă, dar care mie nu-mi scapă. Trebuie să le simți.
ESTRAGON: îți spun că nu făceam nimic.
VLADIMIR: Tot ce se poate. Dar există și maniera, felul în care nu faci nimic, dacă ții la pielea ta. în fine, să nu mai vorbim de asta. Te-ai întors și mă simt foarte mulțumit.
ESTRAGON: Erau zece.
VLADIMIR: în fond, și tu trebuie să fii mulțumit. Mărturisește.
ESTRAGON: Mulțumit, de ce?
VLADIMIR: Că m-ai regăsit.
ESTRAGON: Crezi?
VLADIMIR: Spune așa, chiar dacă nu e adevărat.
ESTRAGON: Ce trebuie să spun?
VLADIMIR: Spune: sunt mulțumit.
ESTRAGON: Sunt mulțumit.
VLADIMIR: Și eu.
ESTRAGON: Și eu.
VLADIMIR: Suntem mulțumiți.
ESTRAGON: Suntem mulțumiți. (Tăcere.) Și acum, când suntem mulțumiți, ce facem?
VLADIMIR: Îl așteptăm pe Godot.
ESTRAGON: Adevărat. Tăcere.
VLADIMIR: De ieri e ceva nou aici.
ESTRAGON: Și dacă nu vine?
VLADIMIR (după o clipă de neînțelegere): O să vedem. (Scurtă pauză.) Îți spun că de ieri e ceva nou aici.
ESTRAGON: Totul picură.
VLADIMIR: Uită-te la copac.
ESTRAGON: Cine s-a fript cu ciorbă...
VLADIMIR: Copacul. îți spun să te uiți la el.
ESTRAGON privește copacul.
ESTRAGON: Ieri nu era aici?
VLADIMIR: Ba da. Tu nu-ți amintești. Era cât p-aci să ne spânzurăm de el. (Se gândește.) Da, așa e. (Despărțind silabele.) Să ne spân-zu-răm. Dar tu n-ai vrut. Nu-ți amintești?
ESTRAGON: Ai visat.
VLADIMIR: Se poate să fi uitat de ieri până azi?
ESTRAGON: Așa sunt eu. Sau uit imediat, sau nu uit niciodată.
VLADIMIR: Și Pozzo, și Lucky? I-ai uitat și pe ei?
ESTRAGON: Pozzo și Lucky?
VLADIMIR: A uitat tot.
ESTRAGON: Îmi amintesc de-un huligan care mi-a ars câteva șuturi. Pe urmă a făcut pe tâmpitu'.
VLADIMIR: Era Lucky!
ESTRAGON: Asta mi-amintesc. Dar când s-a întâmplat?
VLADIMIR: Și de celălalt, care îl mâna, nu-ți aduci aminte?
ESTRAGON: Mi-a dat oase.
VLADIMIR: Era Pozzo.
ESTRAGON: Și zici că astea s-au întâmplat ieri?
VLADIMIR: Mai întrebi?
ESTRAGON: Și aici?
VLADIMIR: Păi sigur! Nu recunoști?
ESTRAGON ( subit furios): Să recunosc! Ce e de recunoscut? Mi-am trăit porcăria asta de viață în mijlocul nisipurilor. Și tu mai vrei să văd nuanțe! (Privire circulară.) Uită-te la gunoiul ăsta! Nu m-am clintit niciodată din el.
VLADIMIR: Calm, calm!
ESTRAGON: Atunci lasă-mă dracului în pace cu peisajele tale cu tot. Vorbește-mi de subsol.
VLADIMIR: Oricum, n-o să-mi spui tu mie că locul acesta (gest) seamănă cu Vaucluse. E, totuși, o mare deosebire.
ESTRAGON: Vaucluse! Ți-a pomenit cineva de Vaucluse?
VLADIMIR: Păi n-ai fost și tu în Vaucluse?
ESTRAGON: Da' de unde! N-am călcat în viața mea prin Vaucluse. Îți spun că mi-am târât toată scursoarea asta de viață aici! Aici! în Cacacluse!
VLADIMIR: Totuși, mi-aș pune mâna-n foc c-am fost împreună în Vaucluse. Am lucrat la culesul viilor, da, la unu' Bonnelly, în Roussillon.
ESTRAGON ( mai calm): Tot ce se poate. Eu n-am observat.
VLADIMIR: Dar acolo totul e roșu!
ESTRAGON ( sătul): Îți spun că n-am observat nimic! Tăcere.
VLADIMIR oftează adânc.
VLADIMIR: Greu e de trăit cu tine, Gogo.
ESTRAGON: Ar fi mai bine să ne despărțim.
VLADIMIR: Mereu spui așa. Și de fiecare dată te reîntorci. Tăcere.
ESTRAGON: De fapt, ar trebui să mă ucizi, ca pe celălalt.
VLADIMIR: Care celălalt? (Scurtă pauză.) Care celălalt?
ESTRAGON: Ca pe miliardele de ceilalți.
VLADIMIR ( sentențios): Fiecare cu cruciulița lui. (Oftează.) În timpul micimii de-acum și-a scurtului de-apoi.
ESTRAGON: Deocamdată, să-ncercăm să discutăm, fără să ne exaltăm, fiindcă nu suntem în stare să tăcem.
VLADIMIR: E-adevărat, suntem nesecătuiți.
ESTRAGON: Asta ca să nu gândim.
VLADIMIR: Avem scuze.
ESTRAGON: Ca să nu auzim.
VLADIMIR: Avem motive.
ESTRAGON: Toate vocile moarte.
VLADIMIR: Vocile moarte au zgomot de aripi.
ESTRAGON: De frunze.
VLADIMIR: De nisip.
ESTRAGON: De frunze. Tăcere.
VLADIMIR: Și vorbesc toate în același timp.
ESTRAGON: Fiecare pentru sine. Tăcere.
VLADIMIR: Mai degrabă șoptesc.
ESTRAGON: Murmură.
VLADIMIR: Vâjâie.
ESTRAGON: Murmură. Tăcere.
VLADIMIR: Ce-or fi spunând?
ESTRAGON: Vorbesc de viața lor.
VLADIMIR: Nu le e de-ajuns c-au trăit.
ESTRAGON: Trebuie să mai și vorbească despre asta.
VLADIMIR: Nu le e de-ajuns că sunt moarte.
ESTRAGON: Atâta nu-i de-ajuns. Tăcere.
VLADIMIR: Parc-ar fi un foșnet de pene:
ESTRAGON: De frunze.
VLADIMIR: De cenușă.
ESTRAGON: De frunze. Lungă tăcere.
VLADIMIR: Zi ceva!
ESTRAGON: Caut. Lungă tăcere.
VLADIMIR (adânc neliniștit): Spune orice!
ESTRAGON: Ce facem acum?
VLADIMIR: Îl așteptăm pe Godot.
ESTRAGON: Adevărat? Tăcere.
VLADIMIR: Greu mai e!
ESTRAGON: Dacă ai cânta?
VLADIMIR: Nu, nu! (Caută.) N-avem decât s-o luăm de la început.
ESTRAGON: Adevărat, nu cred c-ar fi prea greu.
VLADIMIR: E greu până pornești.
ESTRAGON: Se poate porni de la orice.
VLADIMIR: Da, dar trebuie să te hotărăști.
ESTRAGON: Adevărat. Tăcere.
VLADIMIR: Ajută-mă!
ESTRAGON: Caut. Tăcere.
VLADIMIR: Când cauți, auzi.
ESTRAGON: Adevărat.
VLADIMIR: Și fiindcă auzi, nu poți să găsești.
ESTRAGON: Așa e.
VLADIMIR: Nu poți să gândești.
ESTRAGON: Gândești, totuși.
VLADIMIR: Da de unde! E imposibil!
ESTRAGON: Așa! Să ne contrazicem.
VLADIMIR: Imposibil.
ESTRAGON: Crezi?
VLADIMIR: Nu mai e nici o primejdie să gândim.
ESTRAGON: Atunci de ce ne văietăm?
VLADIMIR: Să gândești, nu e cel mai rău lucru.
ESTRAGON: Sigur, sigur, dar e ceva.
VLADIMIR: Cum e ceva?
ESTRAGON: Așa, așa, să ne punem întrebări.
VLADIMIR: Ce vrei să zici cu e ceva?
ESTRAGON: E ceva mai puțin.
VLADIMIR; Firește.
ESTRAGON: Atunci? Dacă ne-am socoti fericiți?
VLADIMIR: Grozav e că am gândit.
ESTRAGON: Nu ni s-a mai întâmplat niciodată să gândim?
VLADIMIR: De unde vin toate cadavrele astea?
ESTRAGON: Toate osemintele astea?
VLADIMIR: Iată.
ESTRAGON: Sigur.
VLADIMIR: Trebuie că am gândit un pic.
ESTRAGON: La început de tot.
VLADIMIR: O groapă comună, cu oseminte.
ESTRAGON: N-ai decât să nu te uiți în ea.
VLADIMIR: Atrage ochiul.
ESTRAGON: E-adevărat.
VLADIMIR: Oricum ai face.
ESTRAGON: Cum?
VLADIMIR: Oricum ai face.
ESTRAGON: Ar trebui să ne-ntoarcem hotărât spre natură.
VLADIMIR: Am încercat.
ESTRAGON: Așa e.
VLADIMIR: Sigur, nu-i cel mai rău lucru.
ESTRAGON: Ce?
VLADIMIR: Că am gândit.
ESTRAGON: Firește.
VLADIMIR: Dar am fi putut să ne lipsim.
ESTRAGON: N-ai ce-i face.
VLADIMIR: Știu, știu. Tăcere.
ESTRAGON: Ca mic antrenament, n-a fost rău.
VLADIMIR: Da, dar acum o să trebuiască să găsim altceva
ESTRAGON: Să vedem.
VLADIMIR: Să vedem.
ESTRAGON: Să vedem. Se gândesc.
VLADIMIR: Ce spuneam? Am putea să pornim de-acolo
ESTRAGON: De unde?
VLADIMIR: De la început de tot.
ESTRAGON: De la începutul cui?
VLADIMIR: De la începutul serii de azi. Spuneam... spuneam că...
ESTRAGON: Dă-o dracului, prea-mi ceri mult.
VLADIMIR: Stai nițel... ne-am pupat... eram mulțumiți, mulțumiți... ce facem acum când suntem mulțumiți, așteptăm... stai să vedem... încep să-mi aduc aminte, așteptăm... acum, când suntem mulțumiți... așteptăm... Stai nițel... A! Copacul!
ESTRAGON: Copacul?
VLADIMIR: Nu-ți amintești?
ESTRAGON: Sunt obosit.
VLADIMIR: Privește-l.
ESTRAGON privește copacul.
ESTRAGON: Nu văd nimic.
VLADIMIR: Păi aseară era negru de tot și scheletic! Iar astăzi e-acoperit de frunze.
ESTRAGON: De frunze?
VLADIMIR: Într-o singură noapte.
ESTRAGON: Pesemne că e primăvară.
VLADIMIR: Dar într-o singură noapte!
ESTRAGON: îți spun că nu eram aici aseară. Ai avut un coșmar.
VLADIMIR: Și, după tine, unde eram aseară?
ESTRAGON: Habar n-am. în altă parte. în alt compartiment. Doar nu de lipsa vidului ne putem plânge.
VLADIMIR ( sigur de sine): Bun. Aseară eram aici. Acum. Ce-am făcut noi aseară?
ESTRAGON: Ce-am făcut?
VLADIMIR: Caută să-ți amintești.
ESTRAGON: Păi... cred că am pălăvrăgit.
VLADIMIR ( stăpânindu-se): În legătură cu ce?
ESTRAGON: O... fără nici o legătură, despre niște fleacuri. (Cu siguranță.) Aha, îmi aduc aminte, aseară am pălăvrăgit despre niște fleacuri. Asta facem de vreo cincizeci de ani.
VLADIMIR: Nu-ți amintești nici un fapt, nici o întâmplare?
ESTRAGON ( sătul): Nu mă mai chinui, Didi.
VLADIMIR: Soarele? Luna? Nu-ți amintești?
ESTRAGON: Pesemne că erau aici, ca de obicei.
VLADIMIR: N-ai observat nimic neobișnuit?
ESTRAGON: Vai!
VLADIMIR: Și Pozzo? Și Lucky?
ESTRAGON: Pozzo?
VLADIMIR: Oasele.
ESTRAGON: Parcă erau oase de pește.
VLADIMIR: Pozzo ți le-a dat.
ESTRAGON: Nu știu.
VLADIMIR: Și lovitura?
ESTRAGON: Cu piciorul? E-adevărat, am fost lovit cu piciorul.
VLADIMIR: Lucky te-a lovit.
ESTRAGON: Și toate astea au fost ieri?
VLADIMIR: Ia arată piciorul.
ESTRAGON: Care?
VLADIMIR: Amândouă. Ridică-ți pantalonul. (
ESTRAGON într-un picior, întinde piciorul spre
VLADIMIR și e cât pe-aci să cadă...
VLADIMIR îi prinde piciorul.
ESTRAGON se clatină.) Ridică-ți pantalonul.
ESTRAGON ( clătinându-se): Nu pot.
VLADIMIR îi ridică pantalonul, îi privește piciorul îi dă drumul.
ESTRAGON e cât pe-aci să cadă.
VLADIMIR: Celălalt. (
ESTRAGON dă același picior.) Celălalt am spus! (Același joc cu celălalt picior.) Uite, rana, face puroi.
ESTRAGON: Ei și?
VLADIMIR: Unde-ți sunt ghetele?
ESTRAGON: Se vede că le-am aruncat.
VLADIMIR: Când?
ESTRAGON: Nu știu.
VLADIMIR: De ce?
ESTRAGON: Nu-mi aduc aminte.
VLADIMIR: Nu, vreau să zic de ce le-ai aruncat?
ESTRAGON: Mă băteau la degete.
VLADIMIR (arătând ghetele): Iată-le. (
ESTRAGON privește ghetele.) Chiar pe locul unde le-ai pus tu aseară.
ESTRAGON se duce la ghete, se apleacă, le examinează de aproape.
ESTRAGON: Nu sunt ale mele.
VLADIMIR: Nu sunt ale tale!
ESTRAGON: Ale mele erau negre. Astea sunt galbene.
VLADIMIR: Ești sigur că ale tale erau negre?
ESTRAGON: Adică erau gri.
VLADIMIR: Și astea sunt galbene? Ia arată-le.
ESTRAGON (ridicând o gheată): În fine, sunt verzui.
VLADIMIR ( apropiindu-se): Arată! (
ESTRAGON îi dă gheata.)
VLADIMIR o privește și-o aruncă mânios.) Asta-i prea de tot!
ESTRAGON: Vezi, totul e...
VLADIMIR: Văd eu ce e. Da, da, văd ce s-a-ntâmplat.
ESTRAGON: Totul e...
VLADIMIR: E simplu ca bună ziua. A venit un tip, le-a luat pe-ale tale și le-a lăsat pe-ale lui...
ESTRAGON: De ce?
VLADIMIR: Ale lui nu-i veneau bine. Și le-a luat pe-ale tale.
ESTRAGON: Dar ale mele erau mici.
VLADIMIR: Pentru tine. Nu pentru el.
ESTRAGON: Sunt obosit. (Scurtă pauză.) Să plecăm.
VLADIMIR: Nu se poate.
ESTRAGON: De ce?
VLADIMIR: Îl așteptăm pe Godot.
ESTRAGON: Adevărat. (Scurtă pauză.) Atunci ce facem?
VLADIMIR: Nu e nimic de făcut.
ESTRAGON: Dar eu nu mai pot.
VLADIMIR: Vrei o ridiche?
ESTRAGON: Atâta e?
VLADIMIR: Sunt ridichi și napi.
ESTRAGON: Morcovi nu mai sunt?
VLADIMIR: Nu. De altfel, cam exagerezi cu morcovii.
ESTRAGON: Atunci, dă-mi o ridiche. (
VLADIMIR se scotocește prin buzunare, nu găsește decât napi, scoate în sfârșit o ridiche, pe care i-o dă lui
ESTRAGON, care o examinează, o miroase.) E neagră!
VLADIMIR: E ridiche.
ESTRAGON: Nu-mi plac decât ridichile de lună, doar știi bine.
VLADIMIR: Atunci nu vrei?
ESTRAGON: Nu-mi plac decât ridichile de lună!
VLADIMIR: Atunci dă-o înapoi.
ESTRAGON i-o dă.
ESTRAGON: Mă duc să caut un morcov. Nu se mișcă.
VLADIMIR: Asta devine într-adevăr lucru de nimic.
ESTRAGON: Nu destul încă. Tăcere.
VLADIMIR: Dacă le-ai încerca?
ESTRAGON: Am încercat tot.
VLADIMIR: Vreau să zic ghetele.
ESTRAGON: Crezi?
VLADIMIR: Ca să mai treacă timpul. (
ESTRAGON ezită.) Te asigur că o să fie o variație.
ESTRAGON: O mică plăcere'
VLADIMIR: O distracție.
ESTRAGON: O mică plăcere.
VLADIMIR: încearcă.
ESTRAGON: Mă ajuți?
VLADIMIR: Sigur.
ESTRAGON: Ne descurcăm destul de bine împreună, nu-i așa, Didi?
VLADIMIR: Sigur, sigur. Hai, încearcă pe stângul mai întâi.
ESTRAGON: Găsim totdeauna câte ceva care să ne dea impresia că trăim, nu-i așa, Didi?
VLADIMIR ( nerăbdător): Sigur, sigur. Suntem vrăjitori. Dar să nu ne abatem de la ce-am hotărât. (Ridică gheata.) Hai, dă piciorul. (
ESTRAGON se apropie de el, ridică piciorul.) Celălalt, porcule! (
ESTRAGON ridică celălalt picior.) Mai sus! (înghesuiți unul în altul, se clatină de-a lungul scenei.
VLADIMIR reușește până la urmă să-i pună gheata.) Încearcă să mergi. (
ESTRAGON încearcă.) Ei?
ESTRAGON: Îmi vine bine.
VLADIMIR ( scoțând o sfoară din buzunar): Acum s-o legăm.
ESTRAGON ( cu vehemență): Nu, nu, fără șiret, fără șiret.
VLADIMIR: Greșești. S-o încercăm și pe cealaltă. (Același joc.) Ei?
ESTRAGON: Îmi vine și asta.
VLADIMIR: Nu te strâng?
ESTRAGON ( făcând câțiva pași apăsați): Nu încă.
VLADIMIR: Atunci poți să le păstrezi.
ESTRAGON: îmi sunt prea mari.
VLADIMIR: Poate că într-o bună zi ai să ai și ciorapi.
ESTRAGON: Așa e.
VLADIMIR: Atunci, le păstrezi?
ESTRAGON: Am vorbit destul despre ghete.
VLADIMIR: Da, dar...
ESTRAGON: Ajunge! (Tăcere.) Mă ;duc totuși să mă așez. Caută, din ochi, un loc, apoi se duce să se așeze unde stătea la începutul primului act.
VLADIMIR: Acolo stăteai aseară. Tăcere.
ESTRAGON: Dacă aș putea să dorm.
VLADIMIR: Aseară ai dormit.
ESTRAGON: Am să încerc. Ia o poziție uterină, cu capul între picioare.
VLADIMIR: Stai puțin. Se apropie de
ESTRAGON și cântă cu glas puternic: Nani-nani.
ESTRAGON (ridică capul): Nu așa tare.
VLADIMIR ( ceva mai încet): Nani-nani Na-ni-na-ni Na-ni-na-ni Na-ni...
ESTRAGON adoarme.
VLADIMIR își scoate haina și-i acoperă umerii, apoi începe să umble în lung și în lat, dând din mâini ca să se încălzească.
ESTRAGON se trezește brusc, sărind în sus, face câțiva pași, înnebunit.
VLADIMIR aleargă spre el, îl cuprinde cu brațele.
VLADIMIR: Stai... stai... sunt aici, n-avea teamă.
ESTRAGON: Ah!
VLADIMIR: Stai... stai... gata.
ESTRAGON: Cădeam.
VLADIMIR: S-a terminat... Nu te mai gândi.
ESTRAGON: Eram pe un...
VLADIMIR: Nu, nu, nu spune nimic. Hai să umblăm puțin. Îl ia pe
ESTRAGON de braț și-l face să umble în lung și-n lat, până când
ESTRAGON refuză să meargă mai departe,
ESTRAGON: Destul! Sunt obosit!
VLADIMIR: îți place mai mult să stai fără să faci nimic?
ESTRAGON: Da.
VLADIMIR: Cum vrei tu. Îi dă drumul lui
ESTRAGON, se duce să-și ia haina și o pune pe el.
ESTRAGON: Să plecăm.
VLADIMIR: Nu putem.
ESTRAGON: De ce?
VLADIMIR: Îl așteptăm pe Godot.
ESTRAGON: Adevărat. (
VLADIMIR își reia plimbarea.) Nu poți să stai liniștit locului?
VLADIMIR: Mi-e frig.
ESTRAGON: Am venit prea devreme.
VLADIMIR: Am venit totdeauna la căderea nopții.
ESTRAGON: Dar noaptea nu cade.
VLADIMIR: O să cadă ea, dintr-odată, ca ieri.
ESTRAGON: Și-apoi o să fie întuneric.
VLADIMIR: Și-o să putem pleca.
ESTRAGON: Și-apoi o să fie iar ziuă. (Scurtă pauză.) Ce-i de făcut? Ce-i de făcut?
VLADIMIR ( oprindu-se din mers, cu violență): Nu mai termini odată cu bocitul? începi să-mi calci pe nervi cu gemetele tale.
ESTRAGON: Plec.
VLADIMIR ( zărind pălăria lui Luky): Ia te uită!
ESTRAGON: Adio!
VLADIMIR: Pălăria lui Lucky! (Se apropie de ea.) De-un ceas sunt aici și n-am văzut-o! (Foarte mulțumit.) Perfect!
ESTRAGON: N-ai să mă mai vezi.
VLADIMIR: Va să zică n-am greșit locul. Acum suntem liniștiți. (Ridică pălăria lui Lucky, o privește cu admirație.) Frumoasă trebuie c-a mai fost! (O pune în locul pălăriei lui, pe care i-o întinde lui
ESTRAGON.) Ține.
ESTRAGON: Ce?
VLADIMIR: Ține asta.
ESTRAGON ia pălăria lui
VLADIMIR.
VLADIMIR își aranjează cu amândouă mâinile pălăria lui Lucky.
ESTRAGON își pune pălăria lui
VLADIMIR în locul pălăriei lui, pe care i-o întinde lui
VLADIMIR.
VLADIMIR ia pălăria lui
ESTRAGON.
ESTRAGON își aranjează cu amândouă mâinile pălăria lui
VLADIMIR.
VLADIMIR își pune pălăria lui
ESTRAGON în locul pălăriei lui Lucky, pe care i-o întinde lui
ESTRAGON.
ESTRAGON ia pălăria lui Lucky.
VLADIMIR își aranjează cu amândouă mâinile pălăria lui
ESTRAGON.
ESTRAGON își pune pălăria lui Lucky în locul pălăriei lui
VLADIMIR, pe care i-o întinde lui
VLADIMIR.
VLADIMIR își ia pălăria.
ESTRAGON își aranjează cu amândouă mâinile pălăria lui Lucky.
VLADIMIR își pune pălăria în locul pălăriei lui
ESTRAGON, pe care i-o întinde lui
ESTRAGON.
ESTRAGON își ia pălăria,
VLADIMIR își aranjează cu amândouă mâinile pălăria sa.
ESTRAGON își pune pălăria sa în locul pălăriei lui Lucky, pe care i-o întinde lui
VLADIMIR,
VLADIMIR ia pălăria lui Lucky.
ESTRAGON își aranjează pălăria cu amândouă mâinile.
VLADIMIR își pune pălăria lui Lucky în locul pălăriei sale, pe care i-o întinde lui
ESTRAGON.
ESTRAGON ia pălăria lui
VLADIMIR.
VLADIMIR își. aranjează cu amândouă mâinile pălăria lui Luky.
ESTRAGON îi întinde pălăria lui
VLADIMIR, care o ia și o întinde lui
ESTRAGON, care o ia și i-o întinde lui
VLADIMIR, care o ia și o aruncă. Toată această scenă într-un ritm viu.
VLADIMIR: îmi vine?
ESTRAGON: Nu știu.
VLADIMIR: Nu, dar cum mă găsești tu? Întoarce capul cochet, la dreapta și la stânga, ia atitudini de manechin
ESTRAGON: Îngrozitor !
VLADIMIR: Mai îngrozitor ca de obicei?
ESTRAGON: La fel.
VLADIMIR: Atunci pot s-o păstrez. A mea mă supără. (Scurtă pauză.) Cum să spun? (Scurtă pauză.) Mă zgârie.
ESTRAGON: Plec.
VLADIMIR: Nu vrei să ne jucăm?
ESTRAGON: Să ne jucăm, de-a ce?
VLADIMIR: Ne-am putea juca de-a Pozzo și Lucky.
ESTRAGON: Nu cunosc.
VLADIMIR: Eu aș fi Lucky, tu ai fi Pozzo. (Ia atitudinea lui Lucky, încovoindu-se sub povara bagajelor.
ESTRAGON îl privește uluit.) Dă-i drumul!
ESTRAGON: Ce trebuie să fac?
VLADIMIR: Zbiară la mine.
ESTRAGON: Ticălosule!
VLADIMIR: Mai tare.
ESTRAGON: Căzătură! Javră!
VLADIMIR înaintează, se dă înapoi, mereu încovoiat.
VLADIMIR: Zi-mi să gândesc.
ESTRAGON:Cum?
VLADIMIR: Zi, gândește, porcule!
ESTRAGON: Gândește, porcule! Tăcere.
VLADIMIR: Nu pot!
ESTRAGON: Destul!
VLADIMIR: Zi-mi să joc.
ESTRAGON: Plec.
VLADIMIR: Joacă, joacă, porcule! (Se zvârcolește pe loc.
ESTRAGON iese grăbit.) Nu pot! (Ridică ochii, vede că
ESTRAGON nu mai este acolo, scoate un țipăt sfișietor.) Gogo! (Tăcere. Începe să străbată scena aproape în goană.
ESTRAGON reintră grăbit, gâfâind, aleargă spre
VLADIMIR. Se opresc la câțiva pași unul de altul.) Iată-te, în sfârșit!
ESTRAGON ( gâfâind): Stat blestemat!
VLADIMIR: Unde ai fost? Te credeam plecat pentru totdeauna!
ESTRAGON: Până la marginea pantei. Vine.
VLADIMIR: Cine?
ESTRAGON: Nu știu.
VLADIMIR: Câți sunt?
ESTRAGON: Nu știu.
VLADIMIR ( triumfând): E Godot! În sfârșit! (îl îmbrățișează pe
ESTRAGON cu însuflețire.) Gogo! E Godot! Suntem salvați! Să-i ieșim înainte! Vino! (îl trage pe
ESTRAGON spre culise.
ESTRAGON se împotrivește, scapă, iese fugind pe cealaltă parte.) Gogo! Vino-napoi! (Tăcere.
VLADIMIR aleargă la culisa prin care
ESTRAGON se întorsese, privește în zare,
ESTRAGON reintră grăbii, aleargă spre
VLADIMIR care se întoarce.) Iată-te iar!
ESTRAGON: Sunt blestemat pe vecie!
VLADIMIR: Ai fost departe?
ESTRAGON: Până la marginea pantei.
VLADIMIR: Adevărat, suntem pe-un platou. Sigur, suntem serviți pe platou.
ESTRAGON: Și pe-acolo vin.
VLADIMIR: Suntem încercuiți! (înnebunit,
ESTRAGON se repede spre pânza fundalului, se încurcă în ea, cade.) Dobitocule! pe-acolo nu-i ieșirea! (
VLADIMIR se duce să-l ridice, îl aduce spre rampă. Gest către spectatori.) Acolo nu-i nimeni. Fugi pe-acolo! Hai! (îl împinge spre fosă,
ESTRAGON se dă înapoi înspăimântat.) Nu vrei? Zău, te înțeleg. Iasă vedem. (Se gândește.) Nu-ți rămâne decât să dispari.
ESTRAGON: Unde?
VLADIMIR: După copac.(
ESTRAGON ezită.) Repede. După copac! (
ESTRAGON dă fuga după copacul care nu-l acoperă decât pe jumătate.) Nu mișca. (
ESTRAGON iese de după copac.) Sigur, copacul ăsta nu ne-ar fi servit la nimic. (Către
ESTRAGON.) Nu cumva ești nebun?
ESTRAGON ( mai calm): Mi-am pierdut capul. (își lasă în jos capul, rușinat.) Iartă-mă! (Ridică mândru capul.) Gata! Acum ai să vezi! Spune-mi ce trebuie să fac.
VLADIMIR: Nu-i nimic de făcut.
ESTRAGON: Tu o să te postezi acolo. (îl duce pe
VLADIMIR spre culisa stângă, îl pune în axul drumului, cu spatele la scenă.) Hai, nu te mișca și cască ochii. (Aleargă spre cealaltă culisă.
VLADIMIR îl privește peste umăr,
ESTRAGON se oprește, privește în zare, se întoarce. Amândoi se privesc peste umăr.) Spate în_ spate, ca pe vremuri! Continuă să se privească un timp, apoi fiecare își reia pânda. Lungă tăcere.) Nu vezi venind pe nimeni?
VLADIMIR (întorcându-se): Cum?
ESTRAGON ( mai tare): Nu vezi venind pe nimeni?
VLADIMIR: Nu.
ESTRAGON: Nici eu.
VLADIMIR: Cred că te-ai înșelat.
ESTRAGON ( întorcându-se); Cum?
VLADIMIR ( mai tare): Cred că te-ai înșelat.
ESTRAGON: Nu țipa. Își reiau pânda. Lungă tăcere.
VLADIMIR și
ESTRAGON ( se întorc simultan).Nu cumva.
VLADIMIR: O, pardon!
ESTRAGON: Te ascult.
VLADIMIR: Nu, nu...
ESTRAGON: Ba da!
VLADIMIR: Te-am întrerupt!
ESTRAGON: Dimpotrivă. Se privesc mânioși.
VLADIMIR: Hai, lasă politețea.
ESTRAGON: Hai, nu fi încăpățânat.
VLADIMIR ( cu putere): Termină-ți fraza.
ESTRAGON ( la fel): Termin-o tu pe-a ta. Tăcere. Vin unul spre altul, se opresc.
VLADIMIR: Ticălosule!
ESTRAGON: Așa! Să ne înjurăm! (Schimb de insulte. Tăcere.) Acum să ne împăcăm.
VLADIMIR: Gogo!
ESTRAGON: Didi!
VLADIMIR: Dă mâna!
ESTRAGON: Iat-o!
VLADIMIR: Vino în brațele mele!
ESTRAGON: În brațele tale?
VLADIMIR (deschizând brațele): Aici, înăuntru!
ESTRAGON: Haide! Se îmbrățișează. Tăcere.
VLADIMIR: Ce ușor trece timpul când ne distrăm! Tăcere.
ESTRAGON: Ce facem acum?
VLADIMIR: Așteptând.
ESTRAGON: Așteptând. Tăcere.
VLADIMIR: Dacă ne-am face exercițiile?
ESTRAGON: Mișcările.
VLADIMIR: De suplețe.
ESTRAGON: De relaxare.
VLADIMIR: De circumducțiune.
ESTRAGON: De relaxare.
VLADIMIR: Ca să ne încălzim.
ESTRAGON: Ca să ne liniștim.
VLADIMIR: Hai. Începe să sară.
ESTRAGON îl imită.
ESTRAGON (oprindu-se): Destul. Sunt obosit.
VLADIMIR (oprindu-se): Nu suntem în formă. Să facem, ;totuși, câteva respirații.
ESTRAGON: Nu mai vreau să respir.
VLADIMIR: Ai dreptate. (Pauză.) Să facem totuși, arborele, pentru echilibru.
ESTRAGON: Arborele?
VLADIMIR face arborele, clătinându-se.
VLADIMIR (oprindu-se): E rândul tău.
ESTRAGON face arborele, clătinându-se.
ESTRAGON: Crezi că Dumnezeu mă vede?
VLADIMIR: Trebuie să închizi ochii.
ESTRAGON închide ochii, se clatină și mai tare.
ESTRAGON (oprindu-se, ridicând pumnii, strigând cât îl ține gura): Doamne, ai milă de mine!
VLADIMIR ( vexat): Și eu?
ESTRAGON ( același joc): De mine! Fie-ți milă! De mine! Intră Pozzo și Lucky. Pozzo a devenit orb. Lucky e împovărat ca în primul act. Funia, ca în primul act, dar mult mai scurtă, ca să-i permită lui Pozzo s-o urmeze mai comod. Lucky are o pălărie ouă. La vederea lui
ESTRAGON și a lui
VLADIMIR, el se oprește. Pozzo, continuându-și drumul, se ciocnește de el.
VLADIMIR și
ESTRAGON se dau înapoi. POZZO agățîndu-se de Lucky, care, sub această nouă povara se clatină): Ce s-a întâmplat? Cine a strigat? Lucky cade, lăsind să-i scape tot, și trântindu-l pe Pozzo în cădere. Rămân amândoi lungiți, fără mișcări în mijlocul bagajelor.
ESTRAGON: E Godot?
VLADIMIR: Pică la fix! (Se îndreaptă spre grămadă, unde
ESTRAGON.) În sfârșit, întăriri! POZZO speriat): Ajutor!
ESTRAGON: E Godot?
VLADIMIR: Începusem să ne pierdem curajul. Sfârșitul serii ne e asigurat. POZZO: Ajutor! -
ESTRAGON: Strigă ajutor.
VLADIMIR: Nu mai suntem singuri, să așteptăm noaptea, să-l așteptăm pe Godot, să așteptăm — să așteptăm. Ne-am luptat toată seara numai cu mijloacele noastre. Acum s-a terminat. A și început ziua de mâine.
ESTRAGON: Dar ei sunt numai în trecere. POZZO: Ajutor!
VLADIMIR: De pe-acum timpul curge cu totul altfel. Soarele o să apună, luna o să răsară, și noi o să plecăm de-aici.
ESTRAGON: Dar ei sunt numai în trecere.
VLADIMIR: O să ne fie de-ajuns. POZZO: Fie-vă milă!
VLADIMIR: Bietul Pozzo!
ESTRAGON: Știam că e el.
VLADIMIR: Cine?
ESTRAGON: Godot.
VLADIMIR: Dar nu-i de loc Godot.
ESTRAGON: Nu-i Godot?
VLADIMIR: Nu-i Godot.
ESTRAGON: Atunci cine-i?
VLADIMIR: E Pozzo. POZZO: Eu sunt! Eu sunt! Ridicați-mă !
VLADIMIR: Nu poate să se ridice.
ESTRAGON: Să plecăm.
VLADIMIR: Nu putem.
ESTRAGON: De ce?
VLADIMIR: îl așteptăm pe Godot.
ESTRAGON: Adevărat.
VLADIMIR: Poate că mai are oase pentru tine.
ESTRAGON: Oase?
VLADIMIR: De pui. Nu-ți aduci aminte?
ESTRAGON: El era?
VLADIMIR: Da.
ESTRAGON: Întreabă-l.
VLADIMIR: Dacă l-aș ajuta, mai întâi?
ESTRAGON: Ce să facă?
VLADIMIR: Să se ridice.
ESTRAGON: Nu poate să se ridice.
VLADIMIR: Vrea să se ridice.
ESTRAGON: Atunci să se ridice.
VLADIMIR: Nu poate.
ESTRAGON: Dar ce are?
VLADIMIR: Nu știu. Pozzo se zvârcolește, geme, lovește pământul cu pumnii.
ESTRAGON: Dacă i-am cere mai întâi oasele? Apoi, dacă nu le dă, îl lăsăm acolo.
VLADIMIR: Vrei să zici că-l avem la mână?
ESTRAGON: Da.
VLADIMIR: Și că trebuie să-i punem condiții ca să-l ajutăm?
ESTRAGON: Da.
VLADIMIR: Pare deștept ce spui. Dar mă tem de-un lucru.
ESTRAGON: De care?
VLADIMIR: Să nu se miște Lucky, pe neașteptate. Am fi rași!
ESTRAGON: Lucky?
VLADIMIR: El te-a atacat ieri.
ESTRAGON : îți spun că erau zece.
VLADIMIR: Nu, înainte, cel care ți-a tras șuturile.
ESTRAGON: E aici?
VLADIMIR: Uite-l. (Gest.) Deocamdată pare mort. Dar poate să se dezlănțuie dintr-o clipă în alta .
ESTRAGON: Dacă i-am trage amândoi o mamă de bătaie?
VLADIMIR: Vrei să zici, dacă am tăbărâ pe el cât doarme?
ESTRAGON: Da.
VLADIMIR: Bună idee. Dar suntem în stare? Și el, doarme oare cu adevărat? (Scurtă pauză.) Nu, mai bine am profita că Pozzo cere ajutor, ca să-l ajutăm, bizuindu-ne pe recunoștința lui.
ESTRAGON: Păi nu mai cere nimic.
VLADIMIR: Fiindcă și-a pierdut speranța.
ESTRAGON: Tot ce se poate. Dar...
VLADIMIR: Să nu ne mai pierdem vremea cu vorbe goale…(Scurtă pauză. Cu vehemență.) Să facem ceva, cât avem ocazia! Doar nu e nevoie de noi în fiecare zi. La drept vorbind nici nu e neapărată nevoie de noi. Și alții ar putea să facă treaba la fel de bine, dacă nu și mai bine chiar. Strigătul pe care l-am auzit adineauri se adresa mai degrabă întregii omeniri. Dar aici, în clipa de față, noi suntem omenirea, chit că ne place asta sau nu. Să-profităm, până nu-i prea târziu. Să reprezentăm cu demnitate, măcar o dată, specia în care ne-a vârât nenorocirea. Ce părere ai?
ESTRAGON: N-am ascultat.
VLADIMIR: E drept că dacă stai să cântărești cu brațele încrucișate argumentele pro și contra, facem și așa cinste condiției umane. Tigrul sare să-și ajute semenii fără să stea pe gânduri. Sau fuge în adâncul desișurilor. Dar nu asta e problema. Ce facem noi aici, iată ce treuie să ne întrebăm. Și avem norocul să știm. Da, în această imensă confuzie, un singur lucru e clar: așteptăm să vină Godot.
ESTRAGON: Adevărat.
VLADIMIR: Sau să cadă noaptea. (Scurtă pauză.) Suntem la întâlnire și-atât. Nu suntem sfinți, dar suntem la întâlnire. Câți oameni pot să spună asemenea lucruri?
ESTRAGON: Nenumărați.
VLADIMIR: Crezi?
ESTRAGON: Nu știu.
VLADIMIR: Se prea poate. POZZO: Ajutor!
VLADIMIR: Ce e sigur, e că timpul trece greu în asemenea condiții și că ne silește să-l umplem cu fapte care, cum să spun, care la prima vedere pot apărea raționale, dar cu care suntem obișnuiți. O să zici că toate astea n-au alt rost decât să ne împiedice prăbușirea rațiunii. Se înțelege că-i așa. Dar oare nu rătăcește ea de-pe-acum în bezna permanentă a marilor adâncimi? Iată ce mă întreb uneori. Îmi urmărești raționamentul?
ESTRAGON: Toți ne naștem nebuni. Iar câte unii rămân. POZZO: Ajutor, vă dau bani!
ESTRAGON: Cât? POZZO: O sută de franci.
ESTRAGON: Nu-i destul.
VLADIMIR: N-aș merge până acolo.
ESTRAGON: Găsești că e destul?
VLADIMIR: Nu, vreau să spun că n-aș merge până la a zice că n-avem mintea întreagă încă de pe când venim pe lume. Dar nu asta e problema. POZZO: Două sute.
VLADIMIR: Așteptăm. Ne plictisim. (Ridică mâna.) Nu, nu protestez, ne plictisim de moarte, asta e incontestabil. Bun. Ni se ivește o diversiune, și noi ce facem? O lăsăm să se ducă de râpă. Hai, la muncă. (înaintează, spre Pozzo, se oprește.) într-o secundă, totul o să se risipească, o să fim iar singuri, în mijlocul singurătăților. Visează. POZZO: Două sute!
VLADIMIR: Imediat! Încearcă să-l ridice pe Pozzo, nu izbutește, își reînnoiește eforturile, se împiedică de bagaje, cade, încearcă să se ridice, nu poate.
ESTRAGON: Ce v-a apucat pe toți?
VLADIMIR: Ajutor!
ESTRAGON: Eu plec.
VLADIMIR: Nu mă lăsa! Au să mă ucidă! POZZO: Unde mă aflu?
VLADIMIR: Gogo! POZZO: Ajutor!
VLADIMIR: Ajută-mă!
ESTRAGON: Eu plec.
VLADIMIR: Întâi ajută-mă, apoi o să plecăm împreună.
ESTRAGON: Îmi promiți?
VLADIMIR: Îți jur.
ESTRAGON: Și n-o să ne mai întoarcem niciodată?
VLADIMIR: Niciodată.
ESTRAGON: Și-o să mergem în Ariege?
VLADIMIR: Unde vrei tu. POZZO: Trei sute. Patru sute!
ESTRAGON: De când mă știu, am visat să mă plimb prin Ariege.
VLADIMIR: Ai să te plimbi.
ESTRAGON: Care te-ai împuțit?
VLADIMIR: Pozzo. POZZO: Eu sint! Eu sunt! Fie-vă milă de mine.
ESTRAGON: Te-apucă scârba!
VLADIMIR: Repede! Repede! Dă-mi mâna!
ESTRAGON: Eu plec. (Scurtă pauză. Apoi tare.) Eu plec.
VLADIMIR: La urma urmei, am să mă ridic și singur. (Încearcă să se ridice. Recade.) Mai curând sau mai târziu.
ESTRAGON: Ce ai?
VLADIMIR: Cară-te.
ESTRAGON: Tu rămâi aici?
VLADIMIR: Deocamdată.
ESTRAGON: Hai, ridică-te, o să răcești.
VLADIMIR: Lasă-mă în pace.
ESTRAGON: Hai, Didi, nu fi încăpățînat. (Întinde mâna spre
VLADIMIR, care se grăbește s-o apuce.) Hai, hop !
VLADIMIR: Trage!
ESTRAGON trage, se poticnește, cade. Lungă tăcere. POZZO: Ajutor!
VLADIMIR: Aici suntem. POZZO: Cine sunteți voi?
VLADIMIR: Niște oameni. Tăcere.
ESTRAGON: Ce bine e pe jos!
VLADIMIR: Poți să te ridici?
ESTRAGON: Nu știu.
VLADIMIR: Încearcă.
ESTRAGON: Îndată, îndată. Tăcere. POZZO: Ce s-a întâmplat?
VLADIMIR ( cu putere): Nu mai taci odată? Holera dracului! Nu se gândește decât la el.
ESTRAGON: Dacă am încerca să dormim?
VLADIMIR: L-ai auzit? Vrea să știe ce s-a întâmplat.
ESTRAGON: Lasă-l. Dormi. Tăcere. POZZO: Fie-vă milă! Milă!
ESTRAGON (tresare): Ce? Ce-i aici?
VLADIMIR: Dormeai?
ESTRAGON: Așa cred.
VLADIMIR: Tot ticălosul ăsta de Pozzo.
ESTRAGON: Spune-i să lase gura. Arde-i vreo câteva!
VLADIMIR (cărându-i pumni lui Pozzo): N-ai terminat? Nu vrei să lași gura? Vierme! (Pozzo se desprinde, țipând de durere, și se depărtează, de-a bușilea. Din când în când se oprește, spintecă cerul cu gesturi de orb, chemlndu-l pe Lucky.
VLADIMIR, rezemat în cot, îl urmărește cu privirea.) A scăpat! (Pozzo se prăbușește. Tăcere.) A căzut!
ESTRAGON: Se ridicase?
VLADIMIR: Nu.
ESTRAGON: Păi zici că a căzut.
VLADIMIR: Se așezase în genunchi. (Tăcere.) Poate că am fost cam prea duri.
ESTRAGON: Asta nu ni se întâmplă des.
VLADIMIR: Ne-a implorat să-l ajutăm. Și am rămas surzi. A stăruit. Și l-am bătut.
ESTRAGON: Adevărat.
VLADIMIR: Nu se mai mișcă. Poate că e mort.
ESTRAGON: Am dat de bucluc, fiindcă am vrut să-l ajutăm.
VLADIMIR: Adevărat.
ESTRAGON: Nu cumva l-ai pocnit prea tare?
VLADIMIR: I-am tras câțiva pumni zdraveni.
ESTRAGON: N-ar fi trebuit.
VLADIMIR: Tu ai vrut.
ESTRAGON: E-adevărat. (Scurtă pauza.) Ce facem acum?
VLADIMIR: Dacă m-aș putea târî până la el...
ESTRAGON: Nu mă părăsi!
VLADIMIR: Dacă l-aș chema?
ESTRAGON: Așa e, cheamă-l.
VLADIMIR: Pozzo! (Scurtă pauză.) Pozzo! (Scurtă pauză.) Nu răspunde.
ESTRAGON: Hai am îndoi odată.
VLADIMIR și
ESTRAGON: Pozzo! Pozzo!
VLADIMIR: A mișcat.
ESTRAGON: Ești sigur că-l cheamă Pozzo?
VLADIMIR (îngrijorat): Domnule Pozzo! Veniți înapoi! N-o să vă facem nici un rău. Tăcere.
ESTRAGON: Dacă am încerca cu alte nume?
VLADIMIR: Mi-e teamă să nu fie atins serios.
ESTRAGON: Ar fi nostim.
VLADIMIR: Ce-ar fi nostim?
ESTRAGON: Să încercăm alte nume, unul după altul. Ca să treacă timpul. Și-l nimerim noi până la urmă pe cel bun.
VLADIMIR: îți spun că-l cheamă Pozzo.
ESTRAGON: Asta o să vedem noi. Să încercăm. (Se gândește o clipă.) Abel! Abel! POZZO: Ajutor!
ESTRAGON: Vezi!
VLADIMIR: încep să mă satur de cântecul ăsta.
ESTRAGON: Poate că pe-ălălalt îl cheamă Cain, (Strigă.)Cain! Cain! POZZO: Ajutor!
ESTRAGON: E toată omenirea aici. (Tăcere.) Ia te uită la norulețul ăla.
VLADIMIR (ridicând ochii): Unde e?
ESTRAGON: Colo, la zenit.
VLADIMIR: Ei și? Ce-i cu el? (Scurtă pauză.) Ce ți se pare atât de extraordinar? Tăcere.
ESTRAGON: Acum să trecem la altceva. Vrei?
VLADIMIR: Tocmai voiam să-ți propun,
ESTRAGON: Dar la ce?
VLADIMIR: Asta e! Tăcere.
ESTRAGON: Pentru început, dacă ne-am ridica?
VLADIMIR: Să încercăm. Se ridică amindoi.
ESTRAGON: N-a fost cine știe ce greu.
VLADIMIR: Totul e să vrei.
ESTRAGON: Și acum? POZZO: Ajutor!
ESTRAGON: Să ne cărăm.
VLADIMIR: Nu putem.
ESTRAGON: De ce?
VLADIMIR: îl așteptăm pe Godot.
ESTRAGON: Adevărat. (Scurtă pauză.) Ce facem? POZZO: Ajutoor!
VLADIMIR: Dacă l-am ajuta?
ESTRAGON: Ce trebuie făcut?
VLADIMIR: Vrea să se ridice.
ESTRAGON: Ei și?
VLADIMIR: Vrea să-l ajutăm să se ridice.
ESTRAGON: Atunci să-l ajutăm. Ce mai așteptăm? Îl ajută pe Pozzo să se ridice, se depărtează de el. Pozzo recade.
VLADIMIR: Trebuie sprijinit. (Același joc. Pozzo rămâne în picioare, între amândoi, atârnat de gâtul lor.) Trebuie să se obișnuiască iar cu statul în picioare. (Către Pozzo.) Vă e mai bine? POZZO: Cine sunteți?
VLADIMIR: Nu ne recunoașteți? POZZO: Sunt orb. Tăcere.
ESTRAGON: Poate că vede clar în viitor.
VLADIMIR (către Pozzo): De când? POZZO: Aveam o vedere foarte bună — dar sunteți prieteni.
ESTRAGON ( râde zgomotos): întreabă dacă suntem prieteni !
VLADIMIR: Nu, vrea să zică prieteni de-ai lui.
ESTRAGON: Ei și?
VLADIMIR: Dovadă că l-am ajutat.
ESTRAGON: Asta e! L-am fi ajutat dacă nu-i eram prieteni?
VLADIMIR: Poate.
ESTRAGON: Evident.
VLADIMIR: Să nu mai discutăm despre asta. POZZO: Nu sunteți tâlhari?
ESTRAGON: Tâlhari? Semănăm noi a tâlhari?
VLADIMIR: Ei, și tu! E orb!
ESTRAGON: La naiba! Așa e. (Scurtă pauză.) După cât spune el. POZZO: Nu mă lăsați!
VLADIMIR: Nici vorbă să vă lăsăm.
ESTRAGON: Deocamdată. POZZO: Cât e ceasul?
ESTRAGON ( cercetând cerul): Să vedem...
VLADIMIR: Șapte?... Opt?...
ESTRAGON: Depinde de anotimp. POZZO: E seară? Tăcere.
ESTRAGON și
VLADIMIR privesc amurgul.
ESTRAGON: Parcă s-ar înălța...
VLADIMIR: Nu se poate.
ESTRAGON: Dacă ar fi zorile...
VLADIMIR: Nu vorbi prostii. Acolo e apusul.
ESTRAGON: Ce știi tu?... POZZO cu spaimă): E seară?
VLADIMIR: De altfel, nici nu s-a clintit.
ESTRAGON: Îți spun că se înalță. POZZO: De ce nu-mi răspundeți?
ESTRAGON: Fiindcă nu vrem să vă spunem o tâmpenie.
VLADIMIR ( liniștitor): E seară, domnule, am ajuns la seară. Prietenul meu încearcă să mă facă să mă îndoiesc că-i seară, și trebuie să mărturisesc că m-a făcut ă șovăi o clipă. Dar n-am trăit degeaba toată ziua asta lungă și pot să vă asigur că e aproape la capătul repertoriului. (Scurtă pauză.) Altminteri, cum vă mai simțiți?
ESTRAGON: Cât timp o să trebuiască să-l mai cărăm după noi? (îl lasă pe jumătate, îl reia văzând că-i gata să cadă.) Doar nu suntem cariatide.
VLADIMIR: Dacă am auzit bine, spuneați că pe vremuri ați avut o vedere foarte bună. POZZO: Da, foarte bună. Tăcere.
ESTRAGON ( enervat): Mai pe larg. Mai pe larg!
VLADIMIR: Lasă-l în pace. Nu vezi că a început să-și amintească de fericire? (Scurtă pauză.) Memoria praeteritorum bonorum — trebuie să fie groaznic. POZZO: Da, foarte bună.
VLADIMIR: Și v-a apucat așa, dintr-o dată? POZZO: Foarte bună.
VLADIMIR: Vă întreb dacă v-a apucat dintr-o dată? POZZO: într-o zi m-am trezit orb ca destinul. (Scurtă pauză.) Câteodată mă mai întreb dacă nu dorm încă.
VLADIMIR: Când asta? POZZO: Nu știu.
VLADIMIR: Dar de-abia ieri... POZZO: Nu mă întrebați. Orbii n-au noțiunea timpului. (Scurtă pauză.) Și nici lucrurile timpului nu le văd.
VLADIMIR: Ia te uită ! Aș fi jurat contrariul.
ESTRAGON: Eu plec. POZZO: Unde suntem?
VLADIMIR: Nu știu. POZZO: Nu cumva la locul numit Scândura?
VLADIMIR: Nu cunosc. POZZO : A ce seamănă peisajul?
VLADIMIR ( privire circulară): nu se poate descrie. Nu seamănă a nimic. Nu e nimic pe el."E un copac. POZZO: Atunci nu e Scândura.
ESTRAGON ( încovoindu-se): Dacă și asta mai e diversiune! POZZO: Unde mi-e sluga?
VLADIMIR: E colo. POZZO: De ce nu răspunde când îl chem?
VLADIMIR: Nu știu. Pare că doarme. Poate că e mort. POZZO: Ce s-a întâmplat, de fapt?
ESTRAGON: De fapt!
VLADIMIR: Ați căzut amândoi. POZZO: Duceți-vă să vedeți dacă e rănit.
VLADIMIR: Dar nu vă putem lăsa. POZZO: Nu e nevoie să mergeți amândoi.
VLADIMIR (lui
ESTRAGON): Du-te tu. POZZO: Așa, să se ducă prietenul dumitale. Pute cumplit.
VLADIMIR: Du-te de-l trezește.
ESTRAGON: După ce mi-a făcut? Niciodată.
VLADIMIR: Ah, în sfârșit, îți amintești că ți-a făcut ceva.
ESTRAGON: Nu-mi amintesc nimic. Tu mi-ai spus.
VLADIMIR: Adevărat. (Către Pozzo.) Prietenul meu se teme. POZZO: N-are de ce să se teamă.
VLADIMIR ( lui
ESTRAGON): Ia spune, încotro s-au dus oamenii pe care i-ai văzut?
ESTRAGON: Habar n-am.
VLADIMIR: Poate că s-au pitit pe undeva, ca să ne pândească.
ESTRAGON: Așa e.
VLADIMIR: Poate»că s-au oprit, pur și simplu.
ESTRAGON: Așa e.
VLADIMIR: Ca să se odihnească.
ESTRAGON: Să se refacă.
VLADIMIR: Poate că au făcut stânga împrejur.
ESTRAGON: Așa e.
VLADIMIR: Poate a fost o viziune.
ESTRAGON: O iluzie.
VLADIMIR; O halucinație.
ESTRAGON: O iluzie. POZZO: Ce mai așteaptă?
VLADIMIR ( către
ESTRAGON): Ce mai aștepți?
ESTRAGON: Îl aștept pe Godot.
VLADIMIR ( lui Pozzo): V-am spus că prietenul meu se teme. Ieri sluga dumneavoastră l-a atacat, pe când el nu voia decât să-i șteargă lacrimile. POZZO: Da, nu trebuie să fii niciodată drăguț cu oamenii ăștia. Nu suportă.
VLADIMIR: De fapt, ce trebuie să facă? POZZO: Să tragă mai întâi de funie, cu grijă, firește, să nu-l sugrume. De obicei, asta-l face să se miște. Dacă nu, să-i tragă câteva picioare, mai jos de pântece și în obraz, pe cât se poate.
VLADIMIR: Vezi, n-ai de ce să te temi. E chiar o ocazie să te răzbuni.
ESTRAGON: Și dacă se apără? POZZO: Nu, nu, nu se apără niciodată.
VLADIMIR: Am să zbor în ajutorul tău.
ESTRAGON: Nu mă slăbi din ochi. Se îndreaptă spre Lucky.
VLADIMIR: Vezi mai întâi dacă e viu. N-are nici un rost să-l pocnești dacă e mort.
ESTRAGON (aplecându-se peste Lucky): Respiră.
VLADIMIR: Atunci, arde-l! Dezlănțuit subit,
ESTRAGON îl burdușește pe Lucky cu picioarele, urlând. Dar se lovește la picior și se depărtează șchiopătând și gemând. Lucky se trezește.
ESTRAGON ( oprindu-se într-un picior): Oh, porcu!
ESTRAGON se așază, încearcă să-și scoată ghetele, dar curând va renunța, se va așeza ghemuit, ca un prunc, cu capul între picioare, cu brațele în fața capului. POZZO: Ce s-a mai întâmplat?
VLADIMIR: Prietenul meu s-a lovit. POZZO: Și Lucky?
VLADIMIR: Atunci e chiar el? POZZO: Cum?
VLADIMIR: Atunci e chiar Lucky? POZZO: Nu înțeleg.
VLADIMIR: Și dumneavoastră, dumneavoastră sunteți Pozzo? POZZO : Sigur că sunt Pozzo.
VLADIMIR: Aceiași de ieri? POZZO: De ieri?
VLADIMIR: Ne-am văzut ieri. (Tăcere.) Nu vă aduceți aminte? POZZO: Nu-mi amintesc să fi întâlnit pe cineva ieri. Dar mâine n-o să-mi amintesc că am întâlnit pe cineva astăzi. Nu te baza deci pe mine, dacă vrei să te informezi. Și-acum, ajunge. Drepți!
VLADIMIR: Îl duceați la târgul Mântuitorului, ca să-l vindeți. Ați vorbit cu noi. El a jucat. A gândit. Vedeați bine. POZZO: Dacă ții neapărat. Lasă-mă, te rog. (
VLADIMIR se dă la o parte.) Drepți!
VLADIMIR: Se ridică. Lucky se ridică, adună bagajele. POZZO: Bine face.
VLADIMIR: Și unde mergeți acum? POZZO: Nu mă ocup cu asta.
VLADIMIR: Cum v-ați schimbat! Lucky, încărcat cu bagajele, vine să se așeze în fața lui Pozzo. POZZO: Biciul! (Lucky lasă bagajele, caută biciul, îl găsește, i-l dă lui Pozzo, reia bagajele.) Funia! Lucky lasă bagajele, pune capătul funiei în mâna lui Pozzo, reia bagajele.
VLADIMIR: Ce e în valiză? POZZO: Nisip. (Trage de funie.) înainte! Lucky se pune în mișcare, Pozzo îl urmează.
VLADIMIR: O clipă. Pozzo se oprește. Funia se întinde. Lucky cade, scăpând bagajele. Pozzo se poticnește, lasă funia la timp, se clatină pe loc.
VLADIMIR îl sprijină. POZZO: Ce s-a întâmplat?
VLADIMIR: A căzut, POZZO: Repede, fă-l să se ridice până nu adoarme.
VLADIMIR: Dar n-o să cădeți dacă vă dau drumul? POZZO: Nu cred.
VLADIMIR îi trage câteva picioare lui Lucky.
VLADIMIR: Sus, porcule! Porcule. (Lucky se ridică, adună bagajele.) S-a ridicat. POZZO întinde mâna): Funia! Lucky lasă bagajele, pune capătul funiei în mâna lui Pozzo, reia bagajele.
VLADIMIR: Nu plecați încă. POZZO: Plec.
VLADIMIR: Ce faceți când cădeți departe de orice ajutor? POZZO: Așteptăm să ne putem ridica. Pe urmă plecăm iar.
VLADIMIR: Înainte de-a pleca, spuneți-i să cânte. POZZO: Cui?
VLADIMIR: Lui Lucky. POZZO: Să cânte?
VLADIMIR: Da. Sau să gândească. Sau să recite. POZZO: Păi e mut,
VLADIMIR: Mut! POZZO: Sigur. Nu e în stare nici să geamă.
VLADIMIR: Mut. De când? POZZO subit furios): Tot n-ai terminat să mă otrăvești cu poveștile dumitale de timp? E o nebunie! Când! Când! într-o bună zi, nu-ți ajunge? Într-o bună zi, ca toate zilele, el a amuțit, într-o bună zi eu am orbit, într-o bună zi o să surzim, într-o bună zi ne-am născut, într-o bună zi o să murim, în aceeași bună zi, în aceeași clipă, nu-ți ajunge? (Mai cumpănit.) Ele nasc călare pe-un mormânt, ziua strălucește o clipă, apoi se face iar noapte. (Trage de funie.) înainte! Ies.
VLADIMIR îi urmează la limita scenei, îi privește depărtându-se. Zgomot de cădere, sprijinit de mimica lui
VLADIMIR, anunță că cei doi au căzut din nou. Tăcere.
VLADIMIR merge spre
ESTRAGON care doarme, îl privește o clipă, apoi îl trezește.
ESTRAGON ( gesturi înnebunite, cuvinte incoherente, apoi): De ce nu mă lași niciodată să dorm?
VLADIMIR: Mă simțeam singur.
ESTRAGON: Visam că eram fericit.
VLADIMIR: Așa, a trecut timpul...
ESTRAGON: Visam că...
VLADIMIR: Taci! (Tăcere.) Mă întreb dacă e într-adevăr orb.
ESTRAGON: Cine?
VLADIMIR: Ar spune un orb adevărat că n-are noțiunea timpului?
ESTRAGON: Cine?
VLADIMIR: Pozzo.
ESTRAGON: E orb?
VLADIMIR: Așa ne-a spus.
ESTRAGON: Ei și?
VLADIMIR: Mi s-a părut că ne vede.
ESTRAGON: Ai visat tu... (Scurtă pauză.) Să plecăm. Nu se poate. Adevărat. (Scurtă pauză.) Ești sigur că nu era el?
VLADIMIR: Cine?
ESTRAGON: Godot?
VLADIMIR: Dar cine?
ESTRAGON: Pozzo.
VLADIMIR: Nu! Nu
ESTRAGON: Au!
VLADIMIR: Nu știu ce să mai cred. (Scurtă pauză.) Nu. Am să mă ridic, totuși. (Se ridică anevoie.) Spune, ești sigur că m-ai văzut? N-o să-mi spui mâine că nu i-ai văzut niciodată? Tăcere.
VLADIMIR face deodată un salt înainte, băiatul fuge ca o săgeată. Tăcere. Soarele apune, luna se înalță.
VLADIMIR rămâne nemișcat.
ESTRAGON se trezește, se ridică, se descalță, apoi, cu ghetele în mână, pune ghetele în fața rampei, vine spre
VLADIMIR, îl privește.
ESTRAGON: Ce ai?
VLADIMIR: N-am nimic.
ESTRAGON: Eu o-ntind.
VLADIMIR: Și eu. Tăcere.
ESTRAGON: Am dormit mult?
VLADIMIR: Nu știu. Tăcere.
ESTRAGON: Unde plecăm?
VLADIMIR: Nu departe.
ESTRAGON: Ba nu, să plecăm departe!
VLADIMIR: Nu putem.
ESTRAGON: De ce?
VLADIMIR: Mâine trebuie să ne întoarcem iar.
ESTRAGON: Ce să facem?
VLADIMIR: Să-l așteptăm pe Godot.
ESTRAGON: Adevărat. (Scurtă pauză.) N-a venit?
VLADIMIR: Nu.
ESTRAGON: Și acum e prea târziu.
VLADIMIR: Da, e noapte.
ESTRAGON: Și dacă i-am trage chiulul? (Scurtă pauză.) Dacă i-am trage chiulul?
VLADIMIR: Ne-ar pedepsi. (Tăcere. Privește copacul.) Număr copacul trăiește.
ESTRAGON (privind copacul): Ce-i ăsta?
VLADIMIR: Copacul.
ESTRAGON: Nu, ce fel de copac e?
VLADIMIR: Nu știu, o salcie.
ESTRAGON: Vino să vezi. (îl trage pe
VLADIMIR spre copac. Rămân amândoi nemișcați în fața lui. Tăcere.) Și dacă ne-am spânzura?
VLADIMIR: Cu ce?
ESTRAGON: N-ai un capăt de funie?
VLADIMIR: Nu.
ESTRAGON: Atunci nu putem.
VLADIMIR: Să ne cărăm.
ESTRAGON: Stai, mai e cureaua mea.
VLADIMIR: E prea scurtă.
ESTRAGON: O să mă tragi de picioare.
VLADIMIR: Și de-ale mele cine-o să tragă?
ESTRAGON: Așa e.
VLADIMIR: S-o vedem, totuși. (
ESTRAGON deznoadă capătul funiei care-i ține pantalonii. Aceștia, mult prea largi, îi cad pe călcâie. Amândoi privesc funia.) Ar putea să meargă, la nevoie. Dar e solidă?
ESTRAGON: O să vedem. Na! Apucă fiecare de câte-un capăt al funiei și trag. Funia se rupe. Ei sunt cât pe-aci să cadă.
VLADIMIR: Nu face nici cât o ceapă degerată. Tăcere.
ESTRAGON: Și zici că mâine trebuie să ne-ntoarcem iar?
VLADIMIR: Da.
ESTRAGON: Atunci o să aducem o funie ca lumea.
VLADIMIR: Asta e. Tăcere.
ESTRAGON: Didi.
VLADIMIR: Da.
ESTRAGON: Nu mai pot să continui așa.
VLADIMIR: Așa se spune.
ESTRAGON: Dacă ne-am despărți? Poate ne-ar merge mai bine.
VLADIMIR: Ne spânzurăm mâine. Dacă nu vine Godot.
ESTRAGON: Și dacă vine?
VLADIMIR: O să fim salvați.
VLADIMIR își scoate pălăria — a lui Lucky — se uită în ea, își vâră mâna înăuntru, o scutură și o pune pe cap.
ESTRAGON: Atunci, o-ntindem?
VLADIMIR: Saltă-ți pantalonii.
ESTRAGON: Cum?
VLADIMIR: Saltă-ți pantalonii.
ESTRAGON: Să-mi scot pantalonii?
VLADIMIR: Saltă-ți pantalonii.
ESTRAGON: Adevărat. Își ridică pantalonii. Tăcere.
VLADIMIR: O-ntindem?
ESTRAGON: Hai. Nu se mișcă din loc.