Așa să fac banii

                                                         AȘA SĂ FAC BANII 
                                                           Text aldinNuvelă orientală

Nu mai ne aducem aminte care din bătrânii noștri au povestit pe la unii alții basmul ce ne propunem a scrie sub titlul de nuvelă; destul că a ajuns până la noi, fără a-și pierde nimica din acel caracter oriental care-i face frumusețea. Fără alt preambul, vom intra dar în subiect. Într-un mic orășel din Turcia, pe la care an vă va plăcea, trăiau doi frați: unul se numea Ali, celălalt Hasan. Amândoi, după cum se întâmplă adesea, își semănau foarte mult la chip, dar nicidecum la caracter. Ali era leneș; Hasan lucra din zi și până în noapte. Ali, in calitatea sa de leneș, nu îmbrățișase nicio profesiune; Hasan însă ca om muncitor, în imposibilitate de a-și face o altă carieră, se făcuse sacagiu. Cu toate aceste, ca o bătaie de joc a destinului, vedeai întotdeauna pe bietul Hasan desculț și zdrențuros, pe când din contra, Ali care nu făcea nimic era bine îmbrăcat și sta la cafenea alături cu pașalele. Ce făcu Ali, ce drese, nu știm, dar într-o bună dimineață, să pomeni secretar al pașei vilaietului, pe când bietului Hasan îi mergea din ce în ce mai rău. El ajunsese aproape tot atât de slab ca și măgarul cu care căra apă, și, spre mai marea belea a capului său, se și însurase, încât, într-o zi, să pomeni cu o spuză de copii în vatră și sărac lemn. „Drept este, cugeta el adesea, ca eu, care muncind de cum se luminează ăi până sfințește soarele, să nu-mi pot câștiga nici chiar pâinea din toate zilele, pe când frate-meu Ali, care n-a muncit niciodată și care n-a făcut decât să stea la cafea și să bea ciubuc, să [se] îmbogățească și să ajungă tare și mare?” Și după această cugetare, îi venea să își încrucișeze brațele și să nu mai facă nimic, dar puțin în urmă, țipetele copiilor cari cereau pâine îl deșteptau din amorțeală și bietul om relua hamul și praștia, adică măgarul și sacaua. — Așa a fost să fie! își zicea el la urma urmelor. Destinul sau fatalitatea păstra însă lui Hasan o surprindere și mai mare. Fratele său Ali, care ajunsese acuma secretar al pașei, ceea ce țn Turcia nu este un personagiu de puțină importanță, se însură și luă de nevastă pe fata aceluiași pașă. Puțin după aceea, cu banii ce luase de zestre, își cumpără casă, moșia și via, și în sfârșit se duse să facă o călătorie la Stambul, visul de aur al oricărui turc. Ajuns o dată la Stambul, cu toate că Ali avea o mulțime de scrisori de recomandațiune de la socrul său, pasa, pașa, către alte pașale mai mari, el însă nu se grăbi deloc sa facă uz de dânsele.

Ali, după vechiul său obicei, de lene și trândăvie, care nu-l părăsise un singur moment, dete zi după zi și în vremea aceasta, continuă a-și fuma regulat narghileaua într-una din cele mai mari cafenele ale Stambulului. 

Într-o zi, marele vizir trecând calare pe dinaintea ușei acele cafenele îl văzu și opri înmărmurit. Ali semăna, trăsătură cu trăsătură, cu singurul fiu al său, care-i murise de un.

Marele vizir se opri dar, descălecă și intră în cafenea. Când ieși afară peste câteva minute, marele vizir avea în dreapta sa pe Ali și dimpreună cu dânsul reintră la Conaki. 

Oricine înțelege ca semănătura lui cu fiul vizirului îi procură cea mai înaltă favoare a acestuia. Au trecut multe zile și Ali primi vestea că socrul său murise. Ali fu trimis ca pașă în locul său și se întoarse acasă încărcat de darurile cele mai scumpe. În timpul acesta bietul Hasan, fratele, ajunse într-o sărăcie și mai cumplită. Șacaua cu care-și câștiga pâinea se stricase și nu mai putea ține apă, măgarul slăbise atâta de mult încât cu greu ar mai fi putut-o târî și, spre culme a nenorocirii, vreo doi copii îi căzuseră greu bolnavi și nu numai că nu avea cu ce să-i cate dar nu avea nici cu ce să-i hrănească. La auzul că fratele său Ali s-a făcut pașă, se hotărî să se ducă la dânsul și să-1 roage să-i vie în ajutor. Hasan își luă inima în dinți și o porni către conacul pașei. Când era însă ca să intre pe poartă, caraulele încrucișară puștile și-l opriră. —Ce vrei, bre? să răsti una dintr-însele la el. —Voi să văd pe frate-meu, Ali-pașa. La acest răspuns soldații începură să râdă și să-1 ghiontească. Hasan făcu însă atâta gură încât fu auzit de ciubucgiul pașei, și astfel putu să intre în curte. După multe rugăciuni, Hasan izbuti în sfârșit până la pașă. Ali când îl văzu abia putu să-1 recunoască, dar îi dete voie să-i sărute pulpana antereului și după ce-1 milui cu vro cinci mahmudele, se sculă să treacă în altă odaie. —Aman! strigă nenorocitul sacagiu, mai stai puțin Ali, că am să te întreb un lucru ce nădăjduiesc că nu-ți va fi cu supărare. — Spune, zise Ali cu îngâmfare. —Vreau să te întreb, vorbi atunci Hasan cu hotărâre, cum tu, fratele meu, care n-ai muncit de loc ai putut să te îmbogățești și să ajungi pașă. Ali să întoarse și șezu pe divan grecește și apoi bătu din palme. Ciubucgiul intră. —Narghileaua, bre. Aducându-i-se îndată, pașa luă narghileaua din mâna ciubucgiului și începu să tragă dintr-însa. —Iaca cum am făcut bani și cum m-am făcut pașă, zise atunci Ali, întorcându-se către Hasan. —Dar bine, cum? —Uite așa; trăgând din narghilea, și Ali suflă împrejurul său un nor de fum albastru și aromatic. —Așa? —Așa. —Bine, dacă e așa! își zise în sine Hasan și ieși. Întorcându-se la nevastă acasă, Hasan care detese prin târg și își cumpărase cu o parte din banii ce-i dăduse pașa o frumoasă narghilea și tutun, se așeză jos pe o rogojină și începu să fumeze. Lucru dură o zi, două, trei, până să isprăvi și cealaltă parte a banilor. —Bre, Hasan, îi zise atuncea nevasta, tu stai și bei mereu tutun cu blestemata de narghilea ce ți-ai cumpărat și eu, și copiii, murim de foame. —Taci, nevastă, c-așa se fac banii, zise Hasan și continua să umple odaia de fum. —Nebun ești! striga biata lui femeie disperată, stând cu narghileaua la gură să fac banii? —Așa să fac banii, răspundea Hasan, cu un accent gutural și flegmatic, și fuma mereu. —Scoală-te, Hasane, vino-ți în fire, Hasane! îi zicea mereu nevasta. Toate însă fură în zadar. Hasan rostea pe același ton fraza lui invariabilă. După câteva zile, nenorocita, care credea că bărbatul ei a înnebunit, și care murea literalmente de foame, nemaiavând ce vinde de prin casă, se hotărî să închirieze unui cărăuș de pământ și de nisip ce locuia în vecinătate, măgarul, singura avere ce-i mai rămăsese. Cărăușul se învoi, plăti chiria și plecă cu măgarul. După o săptămână, având să care pământ pentru zidărie, noul stăpân al măgarului îl înhămă la căruță și o porni afară din oraș. În timpul însă ce-și umplea căruța cu pământ, tot săpând dădu de o comoara. Bucuria cărăușului era nedescriptibilă dar lăcomia lui și mai mare. După ce dete jos pământul din căruță și și-o încărcă cu aur, cu mărgăritare, diamante și rubine, nemulțumit cu atât să apucă să sape și mai afund... Deodată însă pământul începu să se clatine împrejurul său și înainte de a avea timp să sară în lături, se scufundă dimpreună cu dânsul. Măgarul rămas singur așteptă până seara dar văzând că așteaptă degeaba și cărăușul nu se mai întoarce, plecă către oraș și târâș, grăpiș ajunse în dreptul porții lui Hasan. Măgarul începu să răgească ca să-i deschidă. —Scoală, Hasane, strigă nevasta, auzind glasul măgarului, și du-te de deschide poarta că ni s-a întors măgarul acasă. —Du-te tu; eu nu mă duc; răspunse Hasan cu acea încăpățânare care caracterizează pe mahometani. Nevastă-sa începu să-l blesteme și plecă bombănind spre poarta casei. —Hasane! Hasane! Scoală de-mi ajută să bag în curte căruța în care e înhămat măgarul, că e plină cu aur și cu pietre scumpe! Hasan însă, fără a se turbura, nici nu-și scoase narghileaua din gură. —Du-te tu; eu nu mă duc, zise el cu sânge rece. Lasă sa vie norocul la mine căci dacă m-oi apuca să alerg eu după el, fuge. Și urmă să tragă din narghilea, umplând casa de fum. Nevasta făcu ce putu, și izbuti să care aurul și pietrele scumpe în casă. După ce să isprăvi căratul și sa urcă mormanul de aur, de diamante, de mărgăritare, și de felurite alte nestemate până în tavanul odăii, Hasan să îndură să lase jos mațul narghilelei și după ce se uită mult timp la ele înmărmurit: —Vezi, nevastă, c-așa să fac banii, strigă el; dacă nu m-aș fi hotărât să nu mai scot narghileaua din gură și dacă aș fi cărat apă cu sacaua ca în trecut, ai mai fi fost tu silită să închiriezi măgarul și ne-ar mai fi găsit prin urmare o minune ca asta? —Așa e! zise nevasta; dar nu e în toate zilele bairamul!

Basmul nostru, iubiți cititori, se încheie aici. La câți însă din scamatorii noștri politici nu se poate aplica. Câți nu au zis și zic încă fumându-și ciubucul și încrucișându-și brațele: —Așa se face politica! Și este drept să recunoaștem că mulți dintr-înșii, cu toate că n-au făcut nimic alta decât a-și fuma ciubucul, au izbutit să se vază tam-nesamă în capul bucatelor, pe când o mulțime din cari munceau și muncesc ca Hasan, sunt muritori de foame. Să nu se culce însă pe urechea aceasta scamatorii despre care am vorbit, căci: „Nu e în toate zilele bairamul!” Iar acei cari au muncit ca Hasan să continue cu munca tot pentru acest cuvânt. '''Text cursiv