Țiganiada/Cântecul a VIII

< Țiganiada(Redirecționat de la Țiganiada:Cântecul a VIII)
Jump to navigation Jump to search


Țiganii merg și neștiind unde
Să scape de-o nevoie, dau pe-alta;
Sătana-într-o mănăstire s-ascunde,
Vrând să bage pe frați întru balta
Necurăției; iar' Hamza-arată
Sultanului turcimea-înțăpată.


În zădar omenirea să plânge
Cumcă-a toate mari și mici greșele
Dracul poartă vina, care-împinge
Pe om la strâmbătate și rele,
Că cercând lucru-în amărunt bine,
Întia pricină din om vine.


Dacă n-ar dare-omul ascultare
La întia-îndemnătură drăcească,
Iadul, cu toată ceata sa mare,
N-ar nimeri ca să-l biruiască,
Dară noi lucrăm din voie-adinsă
Și totuș zicem: dracu mă-împinsă.[1]


Vede lacomul scula străină
Și-îndată-o râvnește; dracu-învită
Apoi, și nu-i dă loc de hodină,
Iară el din ce-în ce să-întărâtă,
Pănă ce-în urmă pofta l-învinge,
Pănă de lucru străin s-atinge.


Deci pentru că râvni el îndată
Când văzu, nu este dracu de vină,
Ci voia lui spre rău adâncată!...
Pentru ce-omenirea nu-ș' alină
Întia porneală, ci-ș' arată
Plecătura-inimii vederată?


Copila ce vede-întii pe-un june
Frumos care drag inimii cade
Rușește-în față ca viu cărbune,
Ochi îi scripesc, suflarea-i scade,
Și iacă dracu de-aci precepe
Că ia pe fecior a dori-începe.


Apoi să fie cât de curată,
Dacă nu-și va lua sama bine,
Fugind ș-uitând pe-acel june-îndată,
O! câtă jele, câte suspine
Și câte fierbinți lăcrămioare
O așteaptă-în urmă să-o-împresoare!


Că diavolul apoi nu-i dă pace,
Ci-în cuget îi pune ună ș-altă.
Atâte-arătări viclene-i face
Pănă-în lațul său o vede-învoaltă,
Atâta lucră și măiestrește
Păn' sângur cu sângură tâlnește.


Călugărul încă joară curăție,
Iar deacă văzând el o femeie
Frumoasă venindu-i în chilie,
Și el, în loc ca fugă să deie,
Va rămânea cu dânsa-împreună,
Pierde-va și el a sa cunună,[2]


Că diavolul îndată precepe
Cumcă fratele bucuros vede
Femei și-i suflă gânduri surepe;
Deci, pentrucă el fuga nu dede
Dintr' început, pe dânsul rămâne
Toată vina poftelor păgâne.


Nici pentru dievoleasca-îndemnare
De păcat poate să să sloboadă,
De-ar face cumva scandală mare
Sau tocma doar' mătanii cu coadă!
Și-în zădar zice: dracu mă-împinsă!
Căci pentru ce el fuga nu-întinsă!


Deci nici țiganii sunt fără vină,
Măcar și pe dânșii dracu-împinsă,
Căci ei dederă-întia pricină.
Arătându-și chief și voie-adinsă,
Cumcă-au inimă de-a să și bate
Împrotivă-a tot feliu de gloate.[3]


Multă-acuma ei cale mersese
După Tandaler, buna povață,
Pe potecul unii păduri dese;
În urmă făcându-li-să greață,
Toți să-învoiră-acolo să mâie
Pănă cătră zorile roșìe.


Iar' Tandaler ș-atuncia-îi învață
Cum să face popas oștenește,
Ca să poată pănă dimineață
Durmi fără grijă. Rânduiește
Apoi împrejur străji păzitoare,
Ca vrăjmașul să nu-l împresoare.


Spre-aceasta el dintru toți aleasă
Pe cei mai îndrăzneți și mai tari
Și zisă: „Fiind pădurea deasă,
Au știm noi de nu să-află tâlhari
Întrânsa? Dăci voi să hiți cu pază,
Deschiși ochii având și minte trează,[4]


Ca, de s-ar tâmpla și cea mai mică
Mișcare sau gomot, voi îndată
Să strigați din ce puteț, făr' frică:
„Stai! Care-i măi!" țiind arma gata
Ca, deacă nu vă-ar ști el răspunde,
Să-l puteți nimeri măcar unde.


Cuvântul între noi, ce să chiamă
De taină, să fie astezi: baros;
Deci luați acuma bine samă,
Ca, deacă la strigătul vârtos:
„Stai! care..." n-ar ști răspunde-or cine:
Baros!, să știți că vrăjmașul vine!


Deci îndată strigați de departe
Cătră-ai noștri: „La-arme, la-arme-afară!"
Iar' voi să vă-apărați păn' la moarte,
Ca să nu vă faceți de ocară."
Așa străjile-învățate bine
Să-împărțiră-în tufele vecine.[5]


Drăgan care era mai viteaz,
Într-un măr să sui pădureț,
Călăban care n-avea bun plaz
Cu părul său cel tufos și creț,
Fiind mai tare din cei aleși,
Să vârî-între nește spini preadeși,


Iar' Șuvel după-un tufariu să trasă,
Păpuc încă să-ascunsă într-o boartă
A-unui fag, dar' nici alții să lasă
Așa numai pe nedejdea moartă:
Carii pe zios, carii pe sus, cată,
Unde-ocrotință frica le-arată.


Nu trecusă-un ceas și jumătate
De când tabăra în somn apucasă,
Când iacă vin din părțile toate
Vaiete, strigări cu larmă groasă
Și tocma-în cescuțurile scumpe
Prelina păusare le rumpe.


Căci cu toată-această pază bună
Beleaua vini ca și chiemată.
Întii lui Drăgan prin urechi sună
Ca când ar auzi ceva și iată!
Grohăind vrăjmașul și sosește!
Iar' Drăgan din inimă slăbește.


Mai vârtos oblicind că neștine
Sâlea cu mânuri și cu picioare
A sui pe măr, nici „vai de mine!"
Putu striga, nici „stăi!" și „care!"...
Că tot sângele-îi pieri din față,
Iar' ochi îi cuprinsă neagră ceață.[6]


Știu că mulți așteaptă dintre voi
Cu nerăbdare, ca să le spun
Ce feliu de vrăjmași sau tâlhăroi
Au fost care-au făcut acel sun
Și cine-au fost îndrăznețul care
Pusă pe Drăgan întracea stare?


Cu adevărat Omir ș-alții poeți
De frunte-așa curund nu vă-ar spune,
Dar' eu, care-s dintru lăeți,
Nu precep atâta-îmbieciune,
Ci voi povesti lucru cum este,
Și vă-încredințăz că nu-i poveste!


Îmblând o grămadă de gligani
Încolea și-încoace prin păduri
După hrană,-ajunsă la țigani,
Și spăimântată de-atâte guri
Vorbitoare, cu mare grohnire
Păn' la mărul lui Drăgan fugiră.


Iar' un urs carele mai nainte
Sosisă-acolea și mânca mere,
Spăimântat de năvala fierbinte
A gliganilor, fără-îmbiere
Sări pe măr în sus, neștiind
Că-acolo era Drăgan păzând.[7]


Drăgan săracul de cap amete,
Scapătă din creanga-în care șede
Și cade-ursului tocma-între spete,
Care pierzându-și cumpăna ș-dede
Peste cap cu groaznică sberare.
Gliganii dau fuga pe cărare.


De-atâta sunet și de năpraznă
Cele alte străji să-înfiorară,
Iar' ursul văzându-să de caznă,
Nici el, măcar mânios, de-astă-oară
Află de folos a rămânea-în loc,
Ci fugi ca și pârlit de foc.


Căci Drăgan care, prin o ciudată
Tâmplare, în zios căzând s-aninasă
Între doao crenge,-atunci deodată
Trezindu-să, gândeai că va să-i iasă
Sufletul, așa sbiera de tare,
Ca când toți turcii i-ar sta-în spinare.


O, câte minuni face-o tâmplare!
Iacă tocma-întracea-învăluială,
Străjile s-aud strigând: „Stăi... care!...
Care ești, măi!..." și gătând năvală,
Nu de voie bună, ci de frică,
Căci încă nu văzură nimică.[8]


Dar peste puțin și pe dânșii iacă
Vine tot aceaiaș' belea neagră;
Călăban nu știea cum să facă
Ca să-și cruțeze viața dragă:
Ori la vrăjmaș afară să iasă,
Ori să șază-ascuns în tufa deasă.


Așa socotind, o poftă-îi vine
Să-și ivească capul puținel,
Ca să poată-oblici de la cine
Și de-unde-i larma, când și pe el
Nimeri-întețit, ca ș-o săgeată,
Un gligan din droaia spăimântată,


Și nimerindu-i printre picioare
L-ar fi dus doară-în spate cu sine,
De nu-l scăpa părul tufos care
Încâlcindu-să pregiur de spine
Îl trasă-înapoi, iar' el pe spate
Căzu, ca și mort de jumătate.[9]


Atunci el crezu tare vârtos
Cumcă doar un turc de cap îl ține,
Și-începu a să cânta jelos:
„Váileo! váileo! săracu-mi de mine!...
Nu mă lăsați! Vai, dragă mămucă,
Nu mă lăsa turcii să mă ducă!..."


Așa plângând ținea ochii-închiși
Ca să nu-și vază cruda pierire,
Țipa și să văieta morțiși
Socotind că doară vor sosire
Ceialalți a lui spre-ajutorință,
Să-l scoață din mâni fără credință.


Întracea de-atâta strigătură
Tot codrul răsuna pe-împregiur,
Iar' ursul după cea căzătură,
Mănios și mormăind mur! mur!
Purcedea nainte prin desiș,
Căutând câteodată lăturiș.


Bietul Păpuc carele-ațipisă
În fagul bortit, atunci deodată,
Tocma-într-un ceas rău, ochii-ș' deschisă
Căci ivind urechea spăimântată
Din scorbură-afară, ca s-audă,
Și pe dânsul tâlni soartea crudă.


Fiindcă pe-acolea cătrănit
Ursul trecea-într-aceaiaș clipită,
Ș-oblicind capul din bortă-ivit,
L-apucă de cerbicea ticăită.
Vrând să-i smulgă cap din rădăcină,
Îl lăsă cu goala căpățână.


Și iarăș' apucând prin tufare
Dede de Șuvel cu barba creață,
Pe care-afla durmind în picioare,
Și luându-l frumușel în brață,
Așa-l strânsă la sine de tare,
Cât nici putu zice: „Stăi, măi! Care!"[10]


Toate-aceste să făcea pe-o vreme,
Ș-întracelaș' ceas cela răcnește
Spânzurat, iară cesta-în spini geme,
Pe celalalt ursul nădușește;
Toate strigă străjile-împreună,
Pădurea-împregiur groaznic răsună.


Tandaler atuncea să trezește
Ș-auzind atâta ciorobor,
Strigă cât putu chiar țigănește:
„După mine-o luați pă picior!..."
Și strâgând aceasta fuga-întinsă,
Iar' după dânsul gloata să strânsă.


Dar' în loc de-a fugi într-altă parte
Întracolò mergea bărbătește,
Unde-avea nătăria să-i poarte.
Tandaler nicăiri nu să-oprește,
Căci acum își uitasă de toate
Și trápădă-înainte cât poate.[11]


Luând așa fuga voinicească
Țiganii noștri prin cea pădure,
Ca pe vrăjmașul să nu tâlnească,
Mergea pe su poale de măgúre
După căpitanul său vârtos,
Păn' ieșiră la un câmp frumos.


Acolo Tandaler stete-în loc
Puținel, ca să să strângă toți,
Ș-apoi, iară să meargă-într-un noroc,
Căci pe câmp nu să temea de hoți,
Dară ș-acolea năpasta sare
Și li să pune tocma-în cărare,


Căci, după ce cătră miază noapte
Cetele-împrăștiate s-adunasă
Ș-a călători spre noao fapte
Pe câmpul de-alung ei apucasă,
De iznov și fără veste,-o mare
Să făcu-între dânșii turburare.[12]


Și-ar fi dat fuga, de bună samă,
Ca și mainte laia vitează,
Dar' nu știea dincătro teamă
Le vine, ș-aștepta ca să vază
Încătro Tandaler o va rade,
Că-a fugi fără cap nu să cade.


Iar Tandaler de la frunte strigă:
„Stați, voinicilor, și dați pă moarte!
Iacă vrăjmașul va să ne-ucidă!"
Atunci cei de-aproape și de parte,
După-învățătura cea lor dată,
Toți închisără ochii deodată,


Ca să nu-și vază vrăjmaș' în față,
Și dederă-a chiui din gură
Ca și oastea cea mai îndrăzneață;
Apoi, după-aceaiaș' învățătură,
A lovi-începură pregiur sine
În toate părți cum putea mai bine.


De-aș' avea piept vârtos ca de-aramă
Și glas mai mare de-un bou de baltă,
N-ași putea cânta, de bună samă,
Cum să cade, bătălia naltă,
Care negrul norod aici fece,
Că (spuiu drept!) peste putere-mi trece.


Acum la rândul întii bătaie
Să-începusă groaznică și tare,
Că Tandaler cu ochii închiși taie
Despre toate părțile, ș-îi pare
Că el cu a sa vitează spată
Oboară tot câte trii o dată.


Toți țiganii-acum oștea de-aproape
Și-închizând ochii dă bărbătește:
Unii mergând orbiș' cădea-în groape,
Alții pășind nainte muțește
Cu armele sale-împoncișate,
Să trezea prăvăliți pe spate.


Spre nenoroc țiganii dedusă
Pe cireada de boi îndrăcită
Care, cu răpezie nespusă,
De diavoli fiind povățuită,
Așa lovi pe dânși cu iuțime,
Cât prăvăli multă golățime.


Tandaler gândind că-i oaste, foarte
Vitejește-învârtea arma-în mână,
Ș-acuma-ș uitasă și de moarte
Când, iacă, răsturnat în țărână
Într-o clipită el să trezește
Măcar că să bătea voinicește.


Pentrucă dând el orbește,-ajunsă
Pe-un taur moldovenesc de munte,
Care de-a sa parte-încă-i răspunsă
Cu doao tari dovezi ce-avea-în frunte,
Cu care-așa-l zvârli cătră stele,
Cât gândeai că-l poartă dintru ele.[13]


Căzu viteazul. Supt el pământul
Să cutremură, iară cel tare
Suflet a lui părea că din frântul
Trupșor acuș', acuș îi sare;
Îndată pe nas îl năpădi sânge,
Iar' de durere nici putu plânge.


Măcarcă-acum vitele-înspăimate,
Fuga luând, dosul întorsese,
Totuș' murgele viteze gloate
Cruciș' împărțea lovituri dese;
Sâmțind apoi mulți că-în vânt loviră
Începură-a clipi câte-o țiră.


Gogoman încă să stânginisă
Așa de bine și cu mănie
Ca să taie-în turci ca și într-o clisă,
Dar, precum istoria ne scrie,
Mergându-i în deșert lovitura,
Căzu pe față și-îș' rupsă gura.[14]


Îndată pe dâns' mai mulți grămadă
Unul pe altul împiedicați căzură;
De-aci să-începu-între dânșii sfadă,
Cunoscându-să pe graiu și făptură;
Deschizând apoi ochii mai bine,
Vedea fugind gloatele străine.


Atunci Hărgău cel cu gura mare,
Care dintru toți pe-aceaia vreme
Striga, zbiera, chiuia mai tare;
„Stați, măi! (strigă) că nu-i de-a să teme!
Stați, voinicilor! (adausă iară),
Iacă vrăjmașii să-împrăștiară".


Toți atuncea țiganii căutară
Oare-adevărat Hărgău le zice?
Fața le era ca galbenă ceară,
Iar' inima su piepturi voinice
Încă ș-acum le tremura foarte,
Măcar vedea vrăjmașul de parte.[15]


Lung steteră ei, privind încoace
Și-încolea, de nu mai vine iară
Protivnicul, însă văzând pace
În toate părți, să mai îndemnară
Și prinsără-a să-întreba-între sine
Cum s-ar cădea să facă mai bine:


Adecă-ori să-întoarcă iar acasă
Cu gura goală, fără bucate,
Ori să rămâe.-În urmă s-aleasă
Cumcă, după ce vor fi-îngropate
Trupurile celor morți, să fie
Slobod fieșcui a merge-unde știe.


Atunci Tandaler de gios să scoală
Și zise: „Ian ascultați voi pe mine,
Voi, carii vreți la muieri în poală
Să-alergați, și voi, la care spine
Încă-în picior n-au întrat ca mie,
Să vă sature de bătălie!


Dăci să ne tragem la ha pădure,
Să fim ascunși, nevăzuți dă nime,
Iar' de-a vrea Guladèl să să-îndure
Mâne și dă-a noastră țigănime,
Socotesc c-om afla dă mâncare,
Că mie d-ahasta m-i mai tare".


Sfatul acesta tuturor place,
Toți în pădure descălecară,
Dară focuri să temură-a face,
Ca să nu-i afle vrăjmașul iară.
Toți cugetând ca porcu la ghindă,
Adormiră cu gura flămândă.


Dar', precum spune cartea ciorească,
Nici un suflet pieri-într-acea noapte
Din viteaza gloată țigănească,
Numa răniți fură cam la șapte.
Creadă cine cum vrea, eu nu cred,
Măcar că scris pe hârtie văd.[16]


Abia zorile peste hotară
Gonind întunericul trecusă,
Abia și soarele-întorcând iară
Strălucisă cu raze neapuse
Vârvuri de munți, de dealuri și stânce,
Apăsând negura-în văi adânce,


Când voinica lui Tandaler ceată
Să trezi și la câmpul de-asară
Socotind puținel să să-abată,
Întracolò drumu-și luă. Dară,
Nu știu cum, spre norocul mare
A ei, să rătăci din cărare


Și ieși din codru de-altă parte,
Într-altă câmpie desfătată,
Dar' cu mulțime de trupuri moarte
De oameni și de cai sămănată,
A voinicii sale dovadă.
Să miră ș-abia poate să creadă.


Iar' deacă-începu cu fală-a spune
Fieșcare vitezele sale
Fapte de ieri, nu mai fu minune,
Socotind ei că cu vorbe goale
Nu să pot ucide-atâți, dar' nice
Era ceva împotrivă-a zice,


Căci ieșind ei din pădure-afară,
Tocma-în cea câmpie nimerisă,
Unde Vlad Vodă pe turci asară
Cu multă putere năvălisă.
Lor de-aceste neștiind le pare
Că-înși au făcut biruința mare.


Dar', ce noroc!... Nu departe, iacă
Dédere de lucruri și mai bune,
Adecă de tabăra bogată
Ce-o părăsisă-oștile păgâne
Când fugind cu sufletul sărac
În pripă, lăsasă toate de jac.[17]


Ihu! prihuhù!... cu toți deodată
Ei a striga ș-a juca-începură,
Ș-a căra din tabără bucată,
Tot feliu de armă și mundură,
Cai, boi, berbeci, cămile, fărine,
Urez, pește, zahăr, orz cu pâne.


De-aci la țigănie acasă
De grabă-întoarsără ducând prada,
Voioși de bătaia norocoasă.
Dar' chiotul pe cale și sfada
Un mil de loc să-auziea-împregiur,
Căruțele răsunând dur! dur!


Lăsămu-i să meargă-în bună voie,
Că noi mai avem a spune și de-alte
Adecă, scăpând de la nevoie
Fața Mării sale prenalte,
Domnului Sătănii, ce mai fece
Și cum hotărî vreme-a-ș petrece.[18]


După ce el din aspra căzută
Abia să trezește și să scoală,
Acum gândul de războiu îș mută
Rușinându-l nebuna sa fală,
Ș-un cuget ciudat îi vine-în fire
Ca să să-ascundză-într-o mănăstire.


Știind el acum de multă vreme
Că frații călugări în chilie
Au primit Pisma, fără-a să teme,
Iar' Pisma, iubita lui fie,
Au născut acolò depreună
Fățăria și Vrajba nebună,


Luând chip de tânără copilă,
Stete Fățarnicul la portiță,
Rugându-să de-ajutoriu și milă.
„Fiind eu (zisă) de bună viță,
Turcii păgâni năpădind asară
Frați, surori și părinți îmi tăiară;[19]


Numa eu scăpai, nefericită,
Prin a-întunerecului scutință;
De foame și trapăd obosită
Toată noaptea cu mare sâlință
Rătăcind mă-învârtii prin pădure,
Păn' sosii la ceste ziduri sure.


Deci, deacă-aveți inimă creștină,
Scăpați-mă de moarte ș-urgie,
Dați-mi să moriu încai fără vină
Decât încăpând eu la robie
Să-mi pierd curăție și viață.
Ah! jelnică soarte și scârbeață!"


Cu lacremi, aceste mincinoase
Zicea suspinând, iară monacul
Portariu privind la dânsa-și uitasă
Metanele, ceasuri și condacul:
Căuta la păr slobozit pe spate
Și la sânul gol de jumătate.[20]


Înțălegând bătrânul părinte,
Egumenul Gherontie,-îndată
Porunci să i-o-aducă-înainte,
Zicând că măcar că este fată,
Totuș' cinul la-întâmplări de-aceste
Sloboade să-intre-în chilii neveste.


După ce de-amărunt cercetată
Fu copila, bătrânul o dusă
La o chiliuță sângurată
Ș-o-încuie, dar' nimărui nu spusă,
Temându-să doar', cine știe,
Să nu să tâmple vro nătărie.


O, să știi pe cine-închizi aice,
Drăguț Gherontie! câte ciude
Te-ar împresura și ce ai zice?
Însă-acum aș pofti eu un jude
Cu minte și fără părtenire
Să meargă cu mine la mănăstire,[21]


Ca privind la frumoasa copilă
Însuș, după drept, să hotărască:
Oare putea-va scăpa de sâlă
Și de năpasta călugărească,
Întreagă și cu totul curată
Această fecioară-împelițată?


Eu zic că nu!... Și cum să arată
Din poveste, nu zisăi minciună.
Dar' cine-ar fi socotit vreodată,
Judecând cu socoteală bună,
Ca diavolul pentru pocăire,
Și el să să bage-în mănăstire!


Ajunge-atâta că coconița
Prilostită,-așa fu bunișoară,
Cât, de n-ar fi sosit Măgărița
Ducând pe sfântul înapoi iară
Tocma pe-aci, călugării doară
Pentru dânsa-ar fi fost să să-omoară.[22]


Călugării o ochisă bine
Și toți zisără: „Ce fată frumoasă!..."
Dar' cei mai mulți socotea-întru sine:
„Ah! să nu am pe mine-astă rasă!"
Așa gândea, vorbea pănă-în sară
Prin chiliuțe cum și pre-afară.


Dară când fu pe la miază-noapte,
Vicleanul nevăzt pretutinde
Îmblă și fiește cărui șoapte
În vis pofte rele și-l încinde;
Copila-arătându-să-în chilie,
Pe fieșcare chiamă și-îmbie.


Gorgónie,-unul mai cu-îndrăzneală,
Care nu putea s-adoarmă-asară,
Invitat fiind curând să scoală
Și să duce după cea fecioară;
Ea merge-înnainte numa-în iie,
El după dânsa, păn' la chilie.[23]


Pe-întunerec și fără lumină
În chilie fiind, cearcă, caută
Desfătata lui Adam grădină,
Pretutindene; în urmă iată
Nimerește pe-un pat, iar' supt țoale
Pipăind, dede de viu și moale.


Copila-îi pare că zace-întinsă,
Ba și că-l cheamă-i să nălucește.
Cuviosul părinte s-încinsă
Ca focul când cineva-l zâdărăște.
Ș-acum să-înflasă să cânte-în dude,
Când iacă-ușa scârțâind aude.


Un trópot de-om pe furiș vine,
Oblici Gorgonie săracul,
Și fiind el inimos în sine,
Cât nu s-ar fi temut nici de dracul:
„Cine ești? Om, diavol sau nălucă?"
(Strìgă) și-întruna de piept apucă.[24]


Ghierman chielariul era, pe care
La poprita dusese chilie
Tot aceaiaș' poftă și tâmplare.
Ghierman la răspuns mult nu să-îmbie,
Ci-îndată-i răspunde cu-o pălmită.
Diavolul pe-amândoi întărâtă.


Iar Varlám, ce numa cât sosește;
Pe-întunerec mergând dă pe dânși
Și câtu-s de lungi îi prăvălește.
Pănă-s aceștea-în luptă cuprinși,
Iacă Ștefan, Iosofát, Nichita!
Pe-un după-alált aduce ispita[25]


Gorgonie pe chielariu supusese
Ș-acu să-începea de-a scărmănata.
Ospătându-să cu pugnuri dese;
Nichita-încă era de harț gata,
Când lovindu-să de niște lade
El încă peste ceialalți cade.


Chelariul apucând răsuflare
Atunci, să zvârgoli cu putere
Și de-abia să rădică-în picioare;
Dă să fugă și spre ușă mere,
Dar bucnește-în cap ca ș-un berbece
Pe Iosofat și nu poate trece.


Atunci el tinde mâna să vază
Cine iarăș' în drum i să pune?
Lui Iosofat ochii scânteiază,
Amețit cade!... Ce voi mai spune!
Chelariu-în locul cestui apucă
Pe Ștefán vrând cu sine să-l ducă.[26]


Gorgonie pe Varlam săracul
Ucidea, iar' chielariul de gușă
Sugruma pe Ștéfán; și boleacul
Iosofat dându-și cu ceafa în ușă,
Amețit zăcea ca-unu ce moare,
Și numa cât bătea cu picioare.


Așa fu priveliștea când iacă
Ușa fără veste să deschide,
Chilia cu lumină să-îmbracă.
Vede-atâtea măscáre ș-obide
Bătrânul Gherontie; să miră
De-unde toate aceste să scorniră.


„Bogorodță, spasi ns! (zisă),
O, fiilor! dar ce-i aceasta?"
Fata cu tot să descoperisă,
Zăcând ca și la nuntă nevasta.
Spre mai mare scandală ș-ispită
Marghioala să făcusă-adormită.[27]


Bătrânu-într-acea nerânduială
Nu știea ce-întii ar fi de-a face:
Ori să-acopără-a femeii sminteală,
Ori pe frații luptători să-împace!...
Și lung stete cu mintea-îndoită
Ș-ochii-înfipți la beleaua golită.


Tocma pe-acolea-într-acea minută
Sân Spiridon întorcând acasă
Trecea care, comedia slută
Văzând, pe deasupra lor trasă
Cu degete sfinte-un de semn de cruce
De care fug, pier toate năluce.


Și iacă,-o minune! fata piere
Ca năluca din ochi, iară frații
Ca când n-ar avea nici o putere
Slăbesc din mâni, și răsturnații
Să scoală mirându-să de-aceasta,
Iar' mai vârtos cum pieri nevasta.[28]


Toți cu Gherontie împreună
Cunoscură cumcă-au fost ispita
Sătanei pe dânși, de samă bună,
Pentru că și fratele Nichita
Povestea cum că dracu nu-o dată
I s-au arătat în chip de fată.[29]


Musă, ian pleacă-ți cântare lină
Și spre-a turcilor împărat mare,
Ce cu foarte mică-oaste păgână
Nu să grijea numa de scăpare;
Ce mai păți-în fuga răpezită,
Ce făcu și cum i-au fost ursită?


Sultanul care-acum să tăiasă
Cu puținei prin oastea română,
Jelindu-și soartea nenărocoasă,
Fuge pe unde nevoia-l mână;
În urmă,-obosit, neștiind unde
S-află,-în codrul de-aproape s-ascunde.


Și din puțini care-i rămăsese,
Călărași în toate părți trimisă
Ca mai vârtos cele mai alese
Oști călărețe să fie-oprite,
Iar' el într-acea frânt de-ostăneală
Vru puțin să-odihnească-în tihneală.


Abia, răpăusă jumătate
De ceas, când îi curmă-odihna lină
Un glas de-om, care-inima-i străbate:
O umbră-în văzduh, plânge, suspină.
Sultanul atunci capu-și rădică
Și privește, dar cuprins de frică,


Fața cu scârbită îngrozire
Întoarsă de la vedere-amară,
Căci s-arată-în văzduhul supțire
Hamza, pe care-în trecuta vară
Vlad pedepsi cu moarte sureapă
Făcând să-l tragă de viu pe țapă.


Cu față cruntă și-împănginată,
Cu ochii-afundați, barbă sperlită,
Acela-în văzduh acum s-arată;
Pe Mahomet cu degetu-învită
Și cheamă să meargă după dâns;
Sultanul îi urmează-într'adins.


Nu mearsă doară pasuri trei sute
Umbra, ș-întinzând mâna i-arată
Un loc, apoi din ochi piere iute.
O! vedere tristă-înfiorată!
Aici sultanul nenumărată
Gloată turcească vede-înțăpată!...


O poiană era-împregiur doară
De trei sau patru miluri aproape,
Cu dumbravă-încungiurată rară,
Iară-întrânsa mii de mii de țape,
Des lângă-olaltă s-afla-înșirate,
Cu trupuri musulmane încărcate.[30]


Sultanul de scârbă și de greață,
Din inimă slăbind și picioare
Amete de cap, cade pre față
Și, de nu era sârguitoare
Grija-unui slujitoriu credincios,
Doară nu să mai scula de zios.


Acesta-l trezește și-l rădică,
Apoi luându-l de susuoară
De la locul cel fără ferică,
Îl întoarce la patul său iară;
Cu leacuri stomahu-îi întărește
Și cu dulci cuvinte-l mânguiește!


Biruit în urmă de mâhnire,
Un cuget cumplit în minte-i vine:
Să-ș' rumpă-a vieții sale fire:
„Ha! (zisă foarte scârbit în sine).
Mahomet învins!... Mahomet!... care
Fu nebiruit pe-uscat și pe mare![31]


Și cutremur a trei părți de lume,
Acelaș' Mahomet acum de-o mică
Oaste-învins, pierde slavă și nume!
Ah! nu fie-așa! nici să să zică
Cândva că biruit de-oarecine
Au fost, ci sângur de sine!...


Nici va fi ca vreo dreaptă străină
A custării să-mi rumpă doar ață,
Eu însumi urgisita lumină
Stângându-mi voiu să ies din viață."
Aceasta zicând el cu duioasă
Tânguire cuțitul său scoasă


Și era gata să să străpungă
Când unul dintre trimiși sosește,
Că-acuș nește cete vor s-ajungă.
Prin aceasta lui inima crește
Și părăsindu-și gândirea slabă,
Cătră Dunăre ia fuga-în grabă.[32]


FÂRȘIT

  1. Poetul iar' moralisește! și va să arete în stihurile aceste cumcă în deșert oamenii făcând rău, bagă toată vina dracului, zicând că dracul i-au împins la aceasta; căci (zice el), de n-ar da omul prilej și nu ș-ar arăta plecăciunea sa spre rău, dracu nu l-ar putea așa lesne îndupleca; căci el văzând voia omului plecată, numai atuncea îl îndeamnă. Părintele Ascriteanul.
    a) Aceasta-i adevărat, că oamenii-s minunați întru aceasta. Când fac ceva rău, zic: dracu m-au amegit la aceasta, iar' când fac ceva bine, atuncia zic că Dumnezieu le-au dat acel gând bun!... așa dară ei nu sunt altă, fără o máhină, pe care o împinge cine cum îi place, pe dreapta sau pe stânga. C.
    Criticos.

    b) Așadar' omul n'ar păcătui niceodată, căci el din sine și voia lui n-ar face nimica. C. Mândrilă.
  2. Acest om să vede a fi fost nepretenul călugărilor, că nu știe aduce altă pildă fără de călugări. Egumenu de la Cioara.
    a) Ce lucru mare! Ca când călugării n-ar fi pătimași ca și alți oameni. C. Criticos.
  3. De la moralisire poetul pogoară acum la țigani și zice că nici ei sunt fără vină, măcar că și pe ei dracu (i-au) amegit în urmă, căci ei însuș au dat pricină, arătându-și mare poftă de a să bate cu cineva. M. P.
  4. Mare frică trebuiea s-aibă țiganii de tâlhari! când ei fiind atâța, totuși să temea! Simpliț.
  5. Am arătat mai sus că Tandaler știa ceva din lucrurile oștenești, pentru aceasta țiganii să dedusă cu totu povățuirii lui. Pentru aceasta el rândui străji împrejur de tabără, care să deie de știre când ar veni vrăjmașul; ș-acum le învață cum să facă; adecă ca în ce dată ar auzi ceva mișcare ș-ar vedea pe cineva, ca de departe să strige: stăi, cine ești, sau cine-i? sau și, cum zice el, care-i! și să fie cu arma gata și deacă n-ar putea de cuvânt, atunci să știe, de bună samă, că este nepreten. Apoi zice: „Cuvântul oștenesc de taină care astezi va fi între noi, este baros. Deci luați sama când voi veți fi la straje, și ar vini cineva cătră voi, și voi întrebând: stăi, care-i!... nu v-ar ști răspunde: baros, adecă nu v-ar putea răspunde cuvântul de taină, atunci să știți că nu-i de a noștri, și atunci să dați pe el ca și pe-un vrăjmaș". C. Filologos.
    a) Acest cuvânt de taină să zicea la romani tesera, și fiindcă noi românii nu-l avem acum, s-ar putea întrebuința și la noi. Erudițian.
  6. Spune aici poetul un lucru poznit, adecă că Drăgan ce era rânduit la straje s-au suit într-un măr pădureț, și fiind acolo îi părea că aude ceva. Și ascultând, iacă sosește vrăjmașul supt măr grohăind (cum fac porcii), iar el săracul, atunci slăbi la inimă, însă oblicind apoi că cineva să suie pă măr în sus, cătră dânsul, atunci el cu totu ameți de cap. M. P.
  7. Zice poetul: știu că s-or mira mulți de acest lucru, neștiind ce nepreteni au spăriat întratâta pe Drăgan. Deacă aș fi eu (adauge poetul) un poet de frunte, cum au fost Omer, v-ași ținea mai mult întru așteptare și prelățând povestea cu meșterșug, însă fiind eu un poet de rând, adecă de toate zilele, eu îndată voi spune. Apoi începe a spune povestea minunată și zice că fiind Drăgan în mărul pădureț, peste puțin sosi acolea un urs și începu a mânca mere, iară o grămadă de porci sălbateci spăriați de tabăra țiganilor încă ajunsă acolea; ursul înspăimântat de grohăitul lor, în pripă sări și începu a să sui pe măr în sus, neștiind că acolo, deasupra lui, este Drăgan păzând. M. P.
  8. Merge mai încolo poetul cu povestea și zice: Drăgan oblicind că oarecare merge suind cătră dânsul, leșină de frică și căzu ca mort, iar căzând nimeri pe bietul urs tocma în spate; și așa fu de norocos, că el însuș apoi căzând mai departe, nimeri între doao crenge care îl opriră, și el rămasă ca și spânzurat. Iar' ursul săracul, izbit fiind căzu cu capu în gios, peste porci carii înspăimați de atâta larmă dedere fuga care încătro. M. P.
  9. Mai încolo spune poetul cum Drăgan vinindu-și în fire din amețeală, striga morțește și cum ursul foarte zdrobit, mânios și mornăind, de acolea să dusă; iar celelalte străji auzând atâta ciorobor, înspăimate striga de toate părți: „Stăi, măi! Care!" Dup această spune că Călăban care să ascunsese în spini, încă căzu într-o beleauă, căci un gligan înspăimântat nimeri tocma pe acolo, unde era Călăban, și trecu pe su dânsul, dar fiind spinul des, i să acăță de păr și nu-l putu duce gliganul cu sine; iară Călăban săracul, căzând fără veste, gândea că turcii îl târnosesc de păr și să văieta în gura mare.
  10. În urmă povestește poetul și de tâmplările celoralalți și zice: ursul îniuțit de mănie mergea mornăind și trecând pe lângă boarta unde să ascunsese Păpuc, tocma când cesta își ivea capul afară din boartă, să asculte ce să aude, ursul îl apucă de cap și-i smulsă toată pielea cu păr cu tot, așa cât săracul rămasă cu căpățina goală; iară pe Țuvèl aflându-l durmind în picioare, îl cuprinsă așa de cumplit strângându-l cătră sine, cât nice putu să strige: „Stăi, măi! Care!" M. P.
  11. De care lucru spăimântați țiganii începură a fugi după Tandaler. M. P.
  12. Săracii țigani, iară li s-au tâmplat ceva! Simpliț.
    a) Bine le stă așa! Pentru ce-s așa fricoși! Căp. Alazonios.
  13. Aici iară spune poetul o tâmplare minunată. Adecă țiganii ieșind la câmp, nu mult purceasără, căci o cireadă de boi în care, precum s-au zis mai sus, în pripă intrasă o ceată de draci, mergea întețită și dede pe țigani; iar ei, noapte fiind, gândea că-s călărime și începură de nevoie a să bate după învățătura lui Tandaler. M. P.
  14. Va să zică poetul că Gogoman întinsese mâna cât să poate de departe, ca să poată lovi mai cumplit, și dând cu ochii închiși, nimeri numai în vânt, dar fiindcă cu toată puterea dădusă, însuș' pe sine să trasă cu puterea sa, și pierzându-și cumpăna căzu. M. P.
  15. Pentru Hărgău am să aduc aminte că și la Omer era unul anume Stentor, care avea un glas de să auziea foarte departe. Erudiț.
  16. Aici să vede că autoriu Țiganiadii, fiind și el țigan, au părtenit neamului său, cum fac ș-acum alte neamuri când spun pentru bătăliile ce au avut cu nepretenul! În loc de zece mii ce au pierdut ei pun oare câte sute, iară a vrăjmașului pierdere o semnează de împrotivă: în loc de mie, pun zece. Criticos.
    a) Bine zice dumnelui Criticos, căci așa au însemnat și învățatul Talalău, cum că au cetit nește cronice de demult, de molii roase, din care să culege că boii ca turbați dând pe țigani, foarte pe mulți au prăvălit ș-au călcat, însă ar fi stricat și mai pe mulți, de-ar fi nemerit mijlocul, dar, spre norocul lor, boii venisă pe dânșii lăturiș' și au nimerit numa peste rândurile de-întii și trecând peste ele, iar s-au dus ca și purtați de vânt. Erudițian.
  17. Cu toată nenorocirea țiganilor, de vom socoti bine, ei să pot zice foarte norocoși, căci smintind cărarea unde au ieșit din pădure spre altă parte, adecă tocma la câmpia unde au fost tabăra asienilor (cum zice Talalău), care turcii asară o părăsisă cu tot feliu de hrană. M. P.
  18. Poetul curmă aici povestea de țigani și începe a spune de Sătana, ce au făcut el după ce s-au trezit din palma lui Sân Mihai. M. P.
  19. Eu nu înțăleg ce va să zică poetul, când zice că călugării au primit pizma în chilie. Idiot.
    a) Apoi zice că pizma au născut fățăria și vrajba! Adecă în pizma Sătanei s-au născut fățăria. Acum înțăleg ceva și eu! Onoch.
    b) Dar' ce mare înțăles trebuie aici? Doi ochi ș-o minte! Simpl.
  20. Caută, frate, răutatea diavolească! Cine ar gândi să meargă Sătana într-un loc așa sfânt. Idiot.
    a) Însă eu mă mir cum portariu nu ș-au făcut cruce. De bună samă pierea! Onochef.
  21. Pagubă că doar' ș-au uitat părintele Gherontie a o blagoslovi; îndată ar fi pierit. Idiot.
    a) Sau să o fi stropit cu apă sfințită. Părintele Evlaviosu.
  22. De aici s-arată că alcătuitoriu acestor stihuri au fost fără credință și doară vreun calivan. Păr. Desidem.
    a) Bine zice și ia sama acest cuvios părinte, căci cum poate el să vorbească așa rău de s. călugări?
    b) Doară că așa s-au întâmplat și așa au aflat scris; apoi, ce este el de vină? Onoch.
  23. Dăi! dăi! lucru dracului! Însă mult e de a să mira că nici unui vini în minte să să însămneze cu s. cruce. Părint. Evlaviosu. a) Și cum putea ei să facă cruce văzând o fecioară frumoasă, căci obiceaiul este a-ș face de lucruri urâte și înfricoșate! Eu cred că și părintele Evlaviosu ș-ar fi uitat de cruce. Mustrul ot Puntureni.
  24. Toate aceste stihuri, precum au însămnat învățatul Talalău pre margine, la izvodul de la Cioara, era șterse, și cu mare silință s-au putut ceti. Poate că vrun călugăr cu minte slabă, socotind că aceasta ar fi spre bajocura călugărilor, le-au fost șters, ca să nu să poată ceti! Erudițian.
  25. Adecă mai toată mănăstirea era în chilie! De bună samă au trebuit să fie chilia mai mare decât cele obicinuite! Micromegas.
  26. Ce îngăimăcitură! Mă mir că nu striga ei să să cunoască unul pe altul; însă doară fieșcare vrea să fie necunoscut și să bătea muțește. Micromegas.
  27. Har Domnului că sosi și egumenul cu lumină! că doară va opri scandala, să nu meargă mai departe. P. Evlaviosu.
    a) Iacă! pare că le-au fost la toți legate mânule, nici însuș' egumenul văzând aceste nu-și făcu cruce. Onoch.
  28. Laudă Domnului, că-m căzu piatra de pe inimă! Iacătă, n-am zis eu că numai unuia să-i fie venit în minte a-ș face cruce, de mult s-ar fi mântuit de acea ispită. P. Evlaviosu.
    a) Pare că văd pe săracul Gherontie întru îngăimăceala aceaia, văzând atâta scandală, cum au stătut încremenit. Simplițian.
  29. Istoria aceasta, precum am arătat mai sus, era ștearsă în manuscriptul de la Cioara, dar' s-au întregit apoi din pergamena de la Zănoaga, prin ostăneala învățatului Talalău care zice acoloș că ar fi fost pagubă ca să fie fost mers întru nepomenire această istorie, măcar că-i puținel nu pre frumoasă; însă zice el mai încolo că poate fi de învățătură. Întii, ca ori supt ce chip să nu să primească femei prin mănăstiri. A doao, ca frații călugări să nu caute cu ochii încolea și încoace, ca să nu vază deșărtăciuni. A tria, dacă visază ceva rău, îndată trezindu-să să-ș facă cruce și să iaie apă sfințită. A patra, ca văzând vreo femee, și mai vârtos când i-ar învita, să știe că aceaia, de bună seamă, e dimonul. Erudiț.
  30. Sultanul în fuga sa, sosind la un codru (va să zică poetul), să ascunsă întru desime și pe cei puțini ce avea cu sine, în toate părți trimisă, ca doară vor afla dintre oștile fugătoare pe nește stuluri, să le împartă porunca sultanului, unde trebue să adune iară. M. P.
  31. Abia cât ațipi apoi sultanul ostănit, când o amară plângere cu suspinuri aude, să rădică și caută, dar' cu scârbă iară își întoarce ochii de la vederea grețoasă; vede adecă pe Hamza, sau mai bine zicând chipul lui, în văzduh, făcându-i cu mâna să meargă după dânsul; sultanul urmează chipului, și acela îl duce nu de parte, la o poiană, îi arată o nenumărată samă de turci înțăpați ș-apoi piere. Mahomet căutând la aceasta, slăbește de greață și cade gios; pe care apoi abia un slugă credincios trezește. Mahomet începe a să jelui. M. P.
  32. Mahomet de mâhnire și rușine nu va să trăiască, fiind biruit. M. P.