Țara latină cea mai depărtată în Europa: Portugalia/3. Lisabona
III.
Lisabona
Dar nu-s aici capele solitare
Spre pomenirea blând’a Celui care
Scăpă o lume ’ntreagă de blestem.
Și stâlpii cu măiestre săpături
Cuprind pe ei tot felul de făpturi,
Din lumi străine, de supt ceruri grele.
Și funii înodate spun călătorii
Și cuceriri: spre țeri de feerii
Cu Vasco călăuz gândul se duce.
Lisabona se anunță printr’un amestec, indescifrabil pentru străin, de construcții și grupuri de case despărțite prin terenuri de cultură care dau hrana de fiecare zi capitalei portughese. O imensă zidire roșie cu cupole maure e locul unde se dau cursele de tauri pe care reformatorul din secolul al XVIII-lea al țerii, marchisul de Pombal, le-a oprit de a fi sângeroase: riscul luptătorilor e mai mare în unele privinți, dar spectacolul nu se menține cu cai spintecați și cu măcelărirea savantă a bestiei înfuriate. Cartiere de muncitori flutură la ferești drapelele rufelor de mai multe colori. Trenul străbate răpede stațiuni la care nu se oprește. Apoi un lung tunel duce de-a dreptul la cheiul de coborâre.
A fost aici o cetate veche ca aceia de la Santarem, pe care, însă, teribilul cutremur de la 1755 o dărâmă cu desăvârșire, într’o catastrofă cu care se poate asămana numai aceia de la Lima; focul ieșit din ruine mistui imensul rug în care periră vre-o 40.000 de oameni, ale căror rămășițe s’au risipit în vânt. Pombal, ministrul filosofic al regelui Ioan al V-lea, o refăcu din nou, din ce a fost odată păstrându-se numai o parte din suburbiile populare. Străzi drepte, care pe atunci erau destul de largi, iar astăzi zugrumă adesea o circulație abundentă de mașini, fură trase în toate direcțiile. Supt domniile următoare, pănă la a lui Pedro al IV-lea, cetatea nouă se desăvârși și astăzi ea ocupă, pe dealuri, pe povârnișuri, în fund, o foarte largă suprafață de pământ pănă la malul Tagelui, care e de fapt, cu toate că se arată la mai mulți chilometri mai departe de turnul însemnând confluența, un țerm de mare.
Fluviul dă cetății viață și farmec. El însă, cu apucăturile lui maritime, aruncându-și valurile pe plaja de nisip și mișcându-se în ritm de flux și reflux, nu poate străbate, ci numai mărgeni. Dincolo de dânsul, pe șirul de coline rotunde, se urcă numai case de plăcere la țară. Orașul tot e dincoace, privind la valurile ce se zbat și la mărețele vapoare care străbat larga întindere de ape.
In insula de mult lipită de țerm vechii regi ridicaseră un puternic turn de pază care se ține și astăzi neatins în mândria lui, cu sălile joase boltite, cu scările care duc la logii și la terase, pănă la vârful unde timpurile noastre au așezat farurile de călăuzire. Mai încolo, în față cu albia veche, dom Emanuel și fiul său Ioan au ridicat una din cele mai mari mănăstiri din lume, închinând-o Betleemu23
lui Sfintei Nașteri, sau, în portughesă, limbă răpede și plecată la elipse de sunete: Belem.
Biserica Maicii Domnului a Ieronimiților uimește prin bogația portalului ei principal, în care liniile îmbielșugate ale goticului "înflăcărat" se unesc cu chipurile, mai rotunjite, ale regelui întemeietor și soției lui, Maria, fiica lui Ferdinand Catolicul și a Isabelei, cu o împodobire vegetală împrumutată de la țerile descoperite de Portughesi în Indii și cu medalioane în stilul cel mai pur al Renașterii. Același bielsug se întâlnește în atât de înaltul interior, al cărui tavan se sprijină pe patru coloane supțiri în pronaos, pentru ca la intrarea naosului greutatea bolților să fie răzimată încă odată pe doi formidabili stâlpi de piatră sculptată. Decorația acestora presintă tot ce o imaginație nesățioasă și îndrăzneață a putut găsi în toate artele de supt toate vremile. Nu se poate un amestec mai bine hrănit de toate inspirațiile vremilor anterioare, fără ca, totuși, ansamblul să fie greoiu și confus.
Originile acestui stil "manoelesc" au fost căutate pretutindeni, și din fiece încercare a ieșit ceva. Dar, cum Ioan de Castilho a lucrat aici după 1500, când delirul de bucurie al bogățiilor indiene descoperite se unia cu posibilitațile deschise prin stăpânirea lor, un lucru trebuie admis. Indemnul a venit de la priveliștea templelor imense ale acelor Indii în care tot ce închipuirea omenească poate născoci se unise într'un indescifrabil haos, capabil de a se resolvi, după oarecare deprindere a ochiului, într'o covârșitoare armonie. Dumnezeului creștin, lui Isus cel blând jertfit pentru ormenire i s'a adus prinosul de artă cuvenit divinităților misterioase ale milenarului cult arian. Același capriciu nestăpânit se observă în sacristie, 24
unde stâlpul, pe care-l împodobesc și curioase păsări de stilisare orientală, aruncă în toate laturile linii de o uimitoare cutezanță, în susținerea arcului bolților. Abundența neînchipuită a decorației de piatră deosebește și lungul claustru, de o așa de puternica impresie, care se isprăvește, în două șiruri, la o altă fațadă înmulțindu-și țepii turnulețelor în fața râului care duce corăbiile mării celei mari la alte Indii, atunci încă nedescoperite. Triforiile gotice se unesc cu naturalismul Renașterii și cu elemente care aduc mirezmele îmbălsămate ale unor ceruri mai albastre și mai calde. Armonia de ansamblu se păstrează, dar detaliul surprinde și derutează. Era aici în mers o sintesă pe care neprielnicia vremilor următoare a oprit-o în loc.
Din ea face parte leul fântânii și elefanții pe ale căror spinari suferitoare se odihnesc sarcofagiile cuprinzând trupurile lui Manuel și Mariei. In jurul aceluiași altar cu racla minunat lucrată a Sfintei Taine, zac alți prinți din același neam, versuri latine răsunatoare pecetluindu-li faima sau plângându-li soarta: loan al III-lea, Ecaterina de Austria, fiica lui Filip al II-lea, imperialul Spaniol, Sebastian, cal căzut în lupta fatală pentru Fez, cu Sultanul Marocului, la Alcazar-el-Chebir, dom Antonio, călugăr, rege și exilat, adversarul lui Filip al II-lea, usurpatorul, infanți cari abia au cunoscut viața.
Era odată aici o tăcută lume de călugări rugându-se pentru odihna sufletului descoperitorului de pământuri și a celor din familia sa. Dar, după Pombal, izgonitorul de Iesuiți, tradiția lui de filosofism anticlerical a scos toate ordinele călugărești din țară, afară de rarile exemplare menținute de miniștrii străini. În biserica regilor purtători de coroane, prefăcută într'un Westminster național, pe când praful 25
se așterne pe stalele canonicilor din corul de. sus, cu măiestrele capete sculptate în lemn, s'a făcut loc pentru marile sicrie, cu figuri culcate, ale lui Vasco de Gama, călătorul triumfal, și lui Camoens, cântărețul gloriei lui. Câteva flori proaspete au fost puse de o mână pioasă pe piatra poetului. Apoi în negre înfundături, jos, zac Juan de Deus, poetul, lângă oameni politici din zilele noastre, pănă la președintele împușcat în 1918 pentru că "voia să fie dictator".
Iar în claustrul rugăciunilor și primblărilor tăcute se zbeguie țiuind cele câteva sute de copii cu chilugele rose ai unui mare orfelinat.
Bun lucru și regalitatea pe vremile ei! Dacă, în materie de artă, vremea fastuosului contemporan al lui Ludovic al XIV-lea, Joan al V-lea, și a urmașilor lui n'a dat decât, în marile grădini apărate de strada .șerpuitoare printr'un înalt zid roșu, masa informă de zidire de la Necessitades, ea a lăsat în obiecte care nu s'au risipit din fericire amintirea splendorilor ei. La fostul manej, Picadeiro, din acest secol al XVIII-lea se înșiră o parte din cele șaizeci și patru de calește, cocii1, litiere de care se serviau suveranii unui regat care peste mări era Imperiu, în ocasiile cele mari ale vieții lor : nunți, întâmpinarea "verilor" încoronați, participarea prin ambasadori solemni la serbătorile Romei pontificale. Cu mândrie apar statuile alegorice care presintă în cutare cas dominația peste două continente. Aur și brocard, cu tonuri dulci, șterse, dau lungului defileu un farmec de mari splendori dispărute. Și Lopez pare a fi făcut picturile. Odăi întregi pun alături
1 Termenul este și în Apus încă dela 145 /: "carreta ungaresca", "carreta da caso ou de coze" (Coșița, Kaschau); v. Lucian Freire, Catalogo do Museu Nacional dos coches, Lisabona, 1923, p. 14). 26
tot ce mai ajuta la acele alaiuri și procesiuni în care și statuile de sfinți își aveau palanchinele în zile mari când, ca la Corpus Domini, sunau lungile trâmbiți, legate de stegulețe cusute din greu cu aur și argint. Din cei cari urmau sfintele simbole au rămas numai prețioasele tunici brodate care-și expun supt sticlă goliciunea actuală. Iar, din cadre vechi, stăpânitori, pănă la grasa, blonda, alba dona Maria a II-a și la soțul ei trist de melancolie romantică, Ferdinand de Coburg, bunicul, prin fiica lor, dona Antonia, al răposatului nostru rege, pănă la simpaticul soț al Stefaniei de Hohenzollern, tânărul Pedro, fratele Antoniei, privesc la ceia ce odată-i împodobia în trecătoarea lor viață pământeană.
Acuma la Necessidades e un Ministeriu. Grădinile pot fi visitate, ca și cea din fața frumoasei biserici nouă de la Estrela, cu mirezmele primilor trandafiri. Politicianii au dat jos monarhia, și fiul lui dom Luis și al energicei fete a lui Victor Emanuel al II-ea, Maria Pia, dom Carlos, a căzut lovit pe la spate de glontele unui asasin, fiul lui mai mare, Ludovic-Filip, închizând ochii lângă dânsul. Rănit, al doilea fiu, dom Emanuel, a auzit, mai târziu, tunurile flotei batând în Palatul său și s'a dus. El n'a folosit mișcarea izbucnită la Oporto pentru el. Undeva în Lisabona, care e a altora, își ascunde părerile de rău ministrul cu care dom Carlos începuse opera de moralisare publică, Ioao Franco.
Dar nici Parlamentul politicianilor n'a păstrat biruința pătată cu sânge. El e închis acum de doi ani. Un general a devenit președinte al guvernului și acum câteva luni a răspuns cu pușca celor cari încercau o nouă prefacere. El stă acolo guvernând în locul unde alții își petreceau vremea discutând. Lumea pare mulțămită, și se pregătește acum a27
dunarea pe specialități ca în Spania, pentru a se "normalisa" situația.
Deocamdată ce e de netăgăduit e voința de a trăi. La căderea serii cu soarele aprinzând nesfârsirea valurilor fereștile sânt pline de capete, străzile gem de lume. Capitala cu 600.000 de oameni vuiește de zgomot și se frământă de mișcare. Și aici este o înviere latină, care va trebui să vie și la noi, nelipsit.
Din fereștile otelului nostru privim o biserică din veacul al XVII-lea sau al XVIII-lea, cu adânci ferești mărgenite de bizare sculpturi. Întreaga ei suprafață e acoperita cu frumoase azulejos albastre. Foarte dese ori aici se întrebuințează această acoperire așa de veselă. Ea contribuie să dea simpaticului oraș înfățișarea lui multicoloră. Dar de cealaltă parte a străzii biserica italiană are caracterul greoiu și pompos al fundațiilor iesuite. Pe o piață vecină un Camoens de marmura. Pe malul râului-mare, dominând zările de pe coloana lui, Albuquerque, dominatorul vice-rege al Indiilor, stăpânul rajahilor îngenunchiați. El amintește "Imperiul" care subsistă. Dacă s'a dus regele-Împărat al Indiilor a rămas, pentru aceste Indii, patriarhul. Bisericește, nația nu e lângă el, lângă clerul lui, el însuși pe jumătate laicisat și - spune cartea francesă de colaborație a Portughesilor despre țara lor - deprins cu quasi-căsătorii discrete. Dar mândria, marea și legitima lor mândrie a neamului se întrupează în demnitatea lui, fără păreche în toată organisația Bisericii catolice. "Sântem", îmi spune simpaticul nostru consul, inginerul Bastos, "totuși a treia putere colonială". Oficiile legate de colonii se văd pretutindeni. Pe masa 28
mea de la otel se arată cum se pot trimete expeditiv peste mări telegramele.
Oraș de dealuri și pogorâșuri pe care se aruncă, reținute la vreme de o fantastică dibăcie, mari cărute pline de țerani pe care le trag catâri voinici, automobile, tramvaie, printre care furnică fără grabă, cu un remarcabil simț al primejdiilor, oameni de toate vârstele și de toate felurile în veselul fluierat nepăsător al copiilor oacheși, ochioși și mai totdeauna de o perfectă bună-cuviință. Te cufunzi în adâncimi unde nu vezi decât strada îngustă, plină de umbraă și de mișcare, pentru ca sus la capătul urcușului - intr'un loc s'a făcut un puternic elevator de fier, ducând de la un plan cu mult mai sus - să ți se desfășure una din cele mai minunate priveliști, rivalisând doar cu Genova văzută de la Villetta di Nero. Străbătute, nu de turnurile sau cupolele bisericilor, care nici n'au fost vre-odată prea multe și, mai ales, nu s'au refăcut dupa cutremur, în zilele filosofice ale lui Pombal, ci de câte un puternic palmier supțiratec, se orânduiesc în etaje ori se amestecă indescifrabil case de toate colorile, între care soarele se prinde mai mull de trandafiriul dulce cu care sânt văpsite locuințele populare, dar el face să strălucească și fațadele de ceramică albastră, verde, sură, brună. În margene, păzită de vechiul turn de la Belem, dunga masivă a râului pune o dulce îngrădire albastră.
La capăt, muncitorimea se îngrămădește ca albinele în roiu prin învălmășirea de scări de fier și balcoane pe care pleoscăie la vânt rufele; cate un vechiu armazen (magazin) de azeites (acetum latin e uleiul), mai rare ori câte o cârciumă - ele par a fi în general extrem de puține - se amestecă
_-_illustration_-_page_32.png)
29
între aceste vechi blocuri de zidărie cu faţa zgâriată, de ghiara vremii. Câte o bătrână în gluga ei ori coase ori aţipeşte, poate şi una şi alta, ca într'un bătrân cuib maur. Pe alocuri în ganguri, ca în Orientul musulman, meşteri de mărunţişuri lucrează în faţa muşteriilor.
Apoi străzile de viaţă, de muncă şi comerţ, învăluindu-se până la câte o piaţă în care verdeaţa, îngrijită în grădinile mult iubite, se caţără pănă şi pe frontonul bisericilor, cu surâsul ei tânăr, ca un ştrengar prins de trăsura arhiepiscopului, ori pe cutare veche casă căreia-i dă, pe o lature înegrită a ţiglelor sparte, ca o perucă proaspătă.
La mijloc, piaţa cu teatrul dom Carlos, de o armonioasă desfăşurare albă. Aproape, cocheta clădire nouă, în stil delicat, arhaic, a gării. Aici e Rocio, centrul oraşului, cu statuia bunului rege tânăr dom Pedro al IV-lea. Aproape Piaţa Târgului (Figueira) dă necontenit un interesant spectacol de viaţă populară. O străbat, acuma dimineaţă, acele sprintene varinas cu iuţile picioare goale înroşite de apa mării, ţerance din Algarve, care, depositare ale pescuitului proaspăt, poartă pe cap cu o siguranţă instinctivă — adesea întrebuinţând ca sprijin o pălăriuţă neagră turtită, care li şede bine, — coşul cu chişcarii de argint abia junghiaţi şi cu alte daruri vii ale mării. Pretutindeni le vezi, cea mai grăbită, dar şi cea mai zâmbitoare apariţie populară a Lisabonei, pănă seara când cu pasul uşor ostenit aduc tot pe cap, coşul gol, punga fiind, în schimb, plină, supt vârtejul fustei şi şalul care o acopere.
De aici pleacă spre Nord noile avenide, cartierul cel mai larg, mai luminos şi mai bogat al oraşului. Vilele acoperite cu plăci strălucitoare de ceramică se succedează amestecând toate colorile în faţa stra30
turilor înflorite. De la Piaţa „Restauratorilor", a acelora cari, după tirania Filipilor spanioli, au redat țerii libertatea prin așezarea pe tronul vechii Case de Avis a ramurii moderne de Bragança, pănă la acela din fund, care, dincolo de roșul hangar al luptelor de tauri, comemorează prin trupuri învalmășite o corespunzătoare revoluție modernă, defileul creațiunilor vitalității contemporane portughese se urmează fără o întrerupere, fără o nesiguranța. de sigur una din străzile cele mai senine și mai armonioase din Europa. O strada a Gloriei și una a Bucuriei (Alegria) (după un teatru) dau într'însa.
Din ceia ce dăduse evul mediu prea puțin a rămas, dar atâta ajunge pentru a se înțelege ce mare a fost pentru artă pierderea adusă de cutremurul fatal. Înainte de toate, avem partea, întinsa parte rămasă din catedrala, care s'a cârpit în stil modern și pentru partea primitivă se cârpește, cu oarecare încetineală. A rămas corul mai întreg cu gingaşele-i arcaturi gotice supt care zace Bartolomeiu de Ioan întemeietorul și, față în față, în altă capelă, cutare ajutător al regelui său în lupta de la Rio Salado cu Maurii, Lopo Fernandes Pacheco.
S'a semnalat și o piatră lucrată în stil bizantin, ca și două altele de la distrusa mănăstire Qelas, care ar veni de supt Arabi. Cu toate desele refaceri și adăugiri din veacul al XIV-lea, supt Alfons al IV-lea și urmașii lui, e un frumos monument de gotică târzie, păstrându-și încă toată simpatica simplicitate.
De toată frumuseța claustrul vecin, cu cele două rânduri de coloane, cele de jos, duble, sprijinind cu capitelele lor felurite ușoare arce la întâlnirea cărora rosațe de o originalitate nesfârșită își deschid ferestruiele de dantelă. 31
Aici se face slujbă. În altarul reconstruit al capelei principale mormântul, transportat și refăcut al reginei Beatrix și al soțului ei Alfons al IV-lea își răspund încă.
Altfel la foasta mănăstire a Carmeliților.
Bolțile i-au cazut pentru totdeauna, dar cu atât mai înalte, sprijinind albastrul cerului, apar încordările arcelor, largile ogive ale laturilor, altarul pastrat aproape întreg. În acest loc al amintirilor și-au căutat refugiul atâtea fragmente de piatră ale vechii Lisabone, fără a mai pomeni bucăți de preistorie, de la omul din Mugem pănă la mumiile din Perù, Pietre de mormânt care nu mai acopăr cenușa pierdută în vânt, vechi inscripții de fațadă, rămășițe de portale care duc la biserici dispărute, fărâmițarea unui întreg oraș care s'a dus. În mijlocul Museului monumentul care poartă numele regilor Joan și Petru. Iar efară marmura cu litere frumoase, clare, din epoca primei Renașteri, în care se pomenește ciudata viață, isprăvită la 2 Iunie 1467, a princesei portughese, fiica regelui Duarte cel cuminte și a reginei, care a fost să fie soția lui Carlos de Navara și a lui Eduard al IV-lea de Anglia. Dar acesta a luat pe dulcea lady Elisabeth Grey, și a pregătit astfel, cu invidia fratelui său, Ricard, eroul teribil al dramei shakespeariene, nenorocirea copiilor săi, meniți a fi zugrumați în temniță. Iar fata din Portugalia a murit la douăzeci și șapte de ani fără să fi purtat vălul mireselor; dureros o spune inscripția latină.
Splendori bisericești moderne se văd aiurea, la S. Roque: capele acoperite cu stucaturi de aur, veșminte de brocard greu prin vitrina cărora au trecut gloanțele ultimei revoluții. Aici se adaugă Isusul cu perucă neagră și haină de stofă violetă purtând o cruce de întunerec, sfinții și sfintele cu 32
aparență de morți umani pe cari-i arată cristalul sicrielor în care sânt expuși adorației. Spre aceste biserici la ușa cărora atârnă steagul pentru hramuri, ca la Nossa Senhora del Monte, merg iute clerici tineri cu berete negre și coloanele roșii. Dar nu e, pe departe, evlavia spaniolă. Unele biserici sânt goale, în în altele grupele de închinătoare,—bărbații lipsesc aproape total—, nu par să aibă numai această preocupație.
Este artă în tot ce aparține trecutului acestei nații în care s'au frământat atâtea energii etnice supt acest bun soare prielnic amestecurilor de neamuri. Cele două musee pe care le-am văzut întăiu, aduc de la început, pe deplin, această dovadă.
La cel de bele-arte se găseşte, pe lângă o superbă ceramică din China şi Iaponia, pănă la fabricile francese și germane din secolul al XVIII-lea — nicairi n'am văzut mai ales represintată arta Extremului Orient în acest domeniu — produsele de imitaţie ale artiştilor portughesi din acelaşi timp, şi ce interesează mai mult decât aceste copii de bun gust e strachina populară, deosebită în Nord şi în Sud, dar totdeauna de o naivă originalitate care place. Unele tapiserii par a fi și ele de fabrică portughesă. Un artist francez, Germain, a lucrat cam tot atunci o argintărie de Curte care face onoare simțului de măreție și iubirii de frumuseță a prinților din Casa de Bragança.
Muzeul de pictură e de o aleasă orânduire, care poate fi luată de model. Aici nu mai e, ca în Spania, rămășița unui imens tesaur imperial împărțit între două ramuri ale aceleiași dinastii. Dar vechii Flamanzi sânt bine represintați prin ciudata visiune, de Bosch, a Sf. Antoniu, cu dihănii ieşite din33
tr'o imaginație ca a obsesiunilor lui Goya; Memling are o duioasă madonă și Dürer un masiv Sf. Ieronim, cât un duce german de pe la 1500, fălcos, păros, bărbos, ochios, care, cu tot crucifixul sfătuitor, pare a se gândi la cu totul altceva decât cartea sfântă deschisă înaintea sa, pe când într'o composiție răspândită, a cărei unitate e numai în naiva concepție originală, bătrânul Holbein explică prin alegorii ce este „izvorul vieții". Nu lipsește un onest Cranach. De la Rafael o încercare în altă direcție: un Sfânt Eusebiu între figuri cu pălării, haine și mișcări ca pe vremea lui Leon al X-lea. Rubens a avut ciudata ideie de a face o Înviere păgână a lui Isus robust și voios căruia i se întinde omagiul unei ramuri de laur.
Dar Portugalia aduce, încă din veacul al XV-lea, prin frey Carlos, bunul călugăr, îndrăgit de pura icoană a Maicii Domnului făcută numai din văluri albe, prin Jorge Alfonso, prin scenele cu Turcii realiști și dârji din măcelul celor unsprezece mii de fecioare a lui Gregorio Lopez, prin oribilul Crist sângerat pe frunte și pe trup al lui Figueiredo, prin ciudatul, profund impresionantul Ecce Homo cu ochii pierduți supt linia giulgiului care-l acopere și cu aureola lui tăiată de dungi violete, de o puternică, inedită inspirație de colorit, calități nouă; o mare simplicitate și o îndrăzneală fără margeni pornite din simțul profund al intimităților sufletești.
Pe stradă o domnișoară cu capul gol, părul tăiat și o largă mantie pănă la pământ. E, mi se spune, o studentă. Studenții, cu o beretă pe cap, au aceiași mantie. Cei mai vechi o lasă a se rupe pe margeni,
ca semn al ostenelilor lor. Cum se vede, aici „clericul" evului mediu persistă.
Dar Universitățile sânt mai ales practice: medici, avocați, matematici. „Filosofia" e mai ales științî naturale. Școala de istorie, cu toate scânteierile lui Herculano, înmormântat la loc de onoare în Panteon, merge încet. Poesia, bine represintată, nu e ceva cărturăresc: ea vine de la izvor. Dar niciodată nu mi s'a redat mai bine un interview decât după conversația cu tânărul de la Secolo— un alt ziar foarte cetit e Diario de Noticias —, care m'a căutat la otel.
Odată ziarele erau vândute de orbi pe stradă:
Ou nas folhas volantes que em Lisboa
Os cegos apregao pelas ruas.
La societatea de geografie, „Imperiul" expune produsele cele mai variate și mai rare, vederi din coloniile care, în Africa Orientală, în Mozambique și Zanzibar, constituie adevărate regate negre, și piese istorice, steaguri, tunuri, lângă armele supțiri ale atacurilor africane. Stele, stâlpi ca ai vechiului Orient; cu inscripții de la începutul secolului al XVI-lea înseamnă locurile luate în stăpânire de Diego Can, după „ordinul" regelui său.
Între lucrurile de trecut care se păstrează în această mai apuseană din limbile romanice, strămutată de acești descoperitori pănă în fundul vastelor continente necunoscute, e și felul medieval de a numi zilele săptămânii: se zice „serbătoarea a cincea" (feria 5-a), pentru Joi. Mult timp și pănă după 1500, se socotiau anii și de la Facerea Lumii, de și cu un alt punct de plecare decât cel bizantin, primit de noi.