Țara latină cea mai depărtată în Europa: Portugalia/1. Prefață spaniolă
I.
Prefață spaniolă
Din nou în Spania. Asupra Madridului, curat și plin de o viață zgomotoasă și învălmășită, cu alergarea desperată a automobilelor albastre și galbene, se luptă un soare, care, în aceste d’intăiu zile din Mart, e cald și nourii ce se coboară de pe rostogolirea de pietre sure, mingi lăsate din jocul uriașilor, sus pe siera Escurialului, abia fac umbră.
De pe fereasta otelului privesc la trecători, cel mai bun mijloc de a surprinde obiceiurile, și datinele unei nații. Părul tăiat — și aici! — al femeilor se ascunde în ușoara broboadă de dantelă neagră, șalul negru se întinde, ocrotitor și ascunzător, peste fustele negre; ciorapi negri trași strâmt pe linia frumoasă a picioarelor supțiri, cochete ghetuțe negre. E aici sumbra taină a Islamului, rămasă, peste veacuri de creștinătate, pănă azi. Bătrânele cu oasele frânte care se ascund cu totul în horbote par a veni din fundul stăpânirii arabe, și e calmul Orientului în discreta lor strecurare pe lângă ziduri.
Dar nu e Orient, seara, în sprintena veselie, totdeauna amestecată cu un delicat orgoliu, cu un înalt simț de demnitate, a femeilor cu fantastic de frumoși ochi negri în fața uimitor de albă, care năvălesc la ceasul când orașul se pornește pe distracție asupra străzilor necontenit tăiate de automobilele cu iuți grații periculoase de banderilleros.
Ieșirea de la ateliere și magazine Sâmbăta dă acestor străzi larg străbătute de vântul muntelui un aspect de amețitoare viață populară. Fiecare merge pe unde vrea și cum vrea. Și ochii nu știu unde să se oprească, din atâta frumuseță, pe când trupul cotit și amenințat din toate părțile execută stângaciu un adevărat danț de zarzuelas. Trâmbițele mașinelor domină zumzetul conversațiilor cu jumătate de glas ale părechilor și în colțuri săracele vânzătoare de losuri își plâng reclama lor care nu rămâne totdeauna fără efect.
Duminecă dimineața la o biserică. La una nouă, în care s’a serbat cândva căsătoria regelui. Mai puțină lume decât cum era de așteptat. Pe altar ard drept luminile, dar slujba s’a sfârșit. Un preot cetește mai mult pentru dânsul rugăciunea neînțeleasă. Femeile din popor întră și pleacă. Grupe își caută mângâierea în capela unde se roagă îngenunchiate. Câte una desmiardă cu mâna trupul lui Isus răstignit și apoi cu degetele astfel sfințite își atinge obrazul pentru o curioasă binecuvântare păgână.
Museul Osma, închis publicului, fiindcă urmează a fi casa întemeietorului, unde se adună Dumineca
_-_illustration_-_page_5.png)
prietenii ca și cum el ar fi sufletește de față — nobilă și mișcătoare donație!—, îmi e arătat de prietenul Cardenas, ministrul Spaniei la București. O nesfârșită bogăție de obiecte din cele mai alese. Ceramica, pănă la cea cu reflecte metalice al căror secret e pierdut, ocupă întregi culoare lungi; piesele se pot vinde pentru a fi înlocuite prin și mai rari exemplare; un comitet de adânci cunoscători dispune pentru cumpărături și schimburi de un însemnat budget. Foarte frumoase tapiserii cu subiecte alegorice; puține tablouri, dar bune; mai mult material din splendida mobilare, cu săpături în lemn de o extremă delicateță. Cutare dulap de complicație maură, care-și deschide misterios cutiuțele în care au încăput odinioară bogății pierdute. Ce-mi pare mai rar e bielșugul de stofe, de caracter bizantin și copt, rămășițele unui lux medieval de care nu se apropie contrafacerile noastre, lângă grelele veșminte de catifea ieșite din fabricele spaniole pănă în veacul trecut.
Museul de artă modernă presintă pictura spaniolă din secolul al XIX-lea.
Multă imitație, de la exhibiții davidiene cu albe trupuri goale, având în ele ceva cadaveric, pănă la replica Glaneuselor lui Millet. Tablouri istorice, care trimet la romantismul frances înainte de Delacroix: multă lume înaintea celor care tratează subiecte naționale. Impresionant, dar nu atât din punctul de vedere al artei, de altfel corectă, acela care represintă pe sfântul care va fi Francisc Borja, dându-se îngrozit înlături la vederea corpului în sicriu al reginei Isabela, cu strigătul: „Niciodată, niciodată nu voiu servi un stăpân care poate să moară”. Alt grup la împușcarea de Francesi a patrioților din zilele invasiei napoleoniene, a căror piramidă domină o grădină publică.
Mai interesante decât tot restul — afară de apariția caricaturală a reginei lui Carol al IV-lea de Goya: fusta învoaltă-i dă un aier de păpușă bătrână strâmbându-se, și de două-trei portrete ale elevului său Vincente Lopez — sânt pânzele care redau, într’o formă sau în alta, viața populară. Țerani în procesiune, cu o fulgerare de aur roșu pe veșmintele preoților, săteanul bătrân cu cilindrul înalt pe capul mărgenit de favorite în fața fetei de celalt capăt al mesei și mai ales grupele de fete de la țară, scăpărând din ochi, pe când mânile și picioarele au tremurări de danț. Din acela care aduce la târg bunătățile câmpului, cu o găină chinuită drept în față, vin priviri care par a se desface de pe pânză urmărindu-te îmbietor în toate colțurile.
Arta religioasă nu lipsește. Un Isus pe malul lacului între figuri sumbre la căderea serii. Un altul, mai impresionant, supt razele lunii pline, ridicându-se din șesul gol, înaintea vălmășagului alb al Ierusalimului, asupra căruia Răscumpărătorul plânge lacrimile de fiu, omenește, al acestui pământ.
O căsuță cu stâlpi albi, văruită toată, ca la noi, pe locul grădinilor palatului Buen Retiro, între zarzări înfloriți și stejari de plută cu trunchiul chinuit și întunecate frunze veșnice ca ale măslinilor. De jur-împrejur se rotește linia munților pe vârfurile cărora ultima zăpadă scânteie oarecum veselă la atingerea soarelui primăvăratec.
Nu se poate o mai bună alegere, un lux mai bogat și mai discret, cu grija și a lucrului celui mai mărunt, decât în Museul d-lui Lazaro, care e de fapt casa sa de locuință. Ea realisează idealul bunei expuneri, într’un mediu apropiat, a obiectelor. Toate școlile de pictură sânt represintate, de la primitivii flamanzi, de la introducătorii în vechea tehnică stângace a sufletului omenesc — ce actuală e figura sfintei lui Quentin Matsys! — pană la admirabili Goya, portrete și grupe, pănă la câte un Lopez din cele mai alese, pănă la represintanții cei mai iluștri ai școlii englese, la care se adauge un interesant și unic American de la începutul secolului al XIX-lea. Și spade rare: a lui Francisc I-iu, cea dăruită de Papa lui don Juan de Austria pentru Lepanto — și armături — a lui Filip-cel-Frumos — și medalii. Un întreg decor vrednic pentru această perfectă selecție făcând atâta onoare unui mare iubitor de artă care i-a dat în măreața-i casă dintre grădini templul pe care-l merită și pe care nu-l deschide decât cunoscătorilor și cercetătorilor.
Un splendid cartier nou s’a deschis pe locul unde acum câteva decenii era numai pustiul. Gran Via pentru popor, el înșiră clădiri care pot rivalisa cu „zgârie-norii” americani. Una care se ridică acum pentru telefoane, nu cuprinde mai puțin de optsprezece rânduri, Alături, Spania mahalalelor lui Murillo. Lumina orbitoare de aici aruncă un reflect milostiv asupra adăposturilor sărăciei. Dar rasa e tare, mândră, spornică, — și ea va birui.
Regele mă primește. E poate cel d’intăiu gentilom din Europa în orice gest și orice cuvânt; afabil și sincer, spuind lucrurilor pe nume fără vulgaritate și, fără răutate, zugrăvind pe oameni cum sânt.
„Dictatorul” nu e aici. A vorbit la Barcelona. Un imn de încredere în viitorul rasei. Oriunde, peste orice forme, aceasta trebuie. Un ziar constată moartea partidelor: e Regele și e armata, cu același spirit, fără împărecherile de odinioară. La Academia de științi morale, d. Romanones regretă, vădit, libertatea și discută jurământul lui Alfons al XIII-lea pe Constituție, absolvindu-le printr’o subtilă casuistică. S’a schimbat pe localul Camerei, cu cei doi lei acum fără dinți, numele de „Congreso” cu acela, proaspăt, de „Asemblea nacional”, în sensul corporativ mussolinian. Țara lucrează. Acesta e esențialul. Madridul, în plină desvoltare, tinde la un milion de locuitori.