Țiganiada/Cântecul a VII

< Țiganiada(Redirecționat de la Ţiganiada:Cântecul a VII)
Jump to navigation Jump to search


Vlad pe-ascuns tabăra cercetează
Turcească.-Arginean la minte-ș' vine,
Apoi scapă cu mână vitează
Din mijlocul oștilor păgâne;
Vlad noaptea pe turci face năvală,
Sân Mihai frânge-a Sătanei fală.


Unde sunt vitejii cei din zile,
Eroii cei cu vărtute rară,
Carii-înlibovindu-să-în copile
Călătoriea întins din țară-în țară
Luptându-să cu lei și gligani,
Curățind pământul de tirani,


Ce nu răbda ca-asuprit să fie
Cel mai slab de cătră cel mai tare,
Neamuri întregi scotea din robie,
La nevinovați apărătoare
Mână dând, nice lua vreodată,
Nice poftea pentr' ajutoriu plată![1]


Ah! căruntă vechie cinstită!
Unde-s a tale sânte tocmele?...
Ce urgie-acum lumea-întărâtă
Ș-o-înneacă-întru cel noian de rele?
Perit-au credința cea bătrână!
Ah! lume-întoartă! vreme păgână!


Dar ce vinuiesc eu vremea? care
Nu lucrează, fără numa pate!...
Martoră fiind și mustrătoare
Faptelor noastre pre rușinate!
Acestòr, oame,-însuți ești de vină,
Ce-închizi ochii și fugi de lumină.


Ceriu-ți dede minte și vărtute:
Ceaia-întru-întunerec să-ți lumine,
Ceasta la nevoie să-ți ajute,
Ceaia să-ți arete rău și bine
Și cărarea cătră fericie,
Ceasta să-ți frângă lanț de robie!...


Iar' tu cu ceste daruri alese
Covârșești însuți a ta stricare;
Mintea ta lațuri neîncetat țese
Ca să te-încurce fără scapare,
Vărtutea-ți dai la tirani în mână,
Ca mai lesne-apoi să te supună.


Iar' aceștea te-apasă-în țărână,
Nici mai mult te lasă-în slobozie;
Cu râs amar vaietu-ți îngână
Și lanțuri a săruta te-îmbie.
Ah! și cine-apoi din asta poate,
Oame ticăloase,-a te mai scoate!...


Au doar' moleáța de-acum junie,
Ce n-au învățat alta nimică
Făr' a vâna după libovie,
A căuta la sabie cu frică,
Pe divan a trândăvi cu lene
Ș-a căsca gurile prin dughiene!...


A să-împodobi cu gingășie
Mai aleasă decât o femeie,
A-ș' răpune-în cărți toată-avuție,
Într-aceasta faptele să-închieie
A coconașilor cilibii,
A patrii noastre de-acum fii!


Acești numa știu între cocoane
Și din gură-a-ș lăuda hărnicia,
Iar' la fruntea vunii lighioane,
Unde-împroașcă gloanțele cu mia,
Vaileò , săracii! cum le-ar fi greață,
Cum le-ar fugi sângele din față!


Un coif în cap, o sabie-în dreaptă,
Inimă-în piept și scutul în stângă,
Cu vărtute și minte deșteaptă,
Aceste sunt care pot să frângă
Lanțul robii tale cumplite,
O, neamul mieu! de tot ovilite!...[2]


Alta era junia română[3]
Pe vremea lui Vlad-Vodă, ce frânsă
Tabăra lui Mahomet păgână
Cu vărtute și-în bătaie-adinsă,
Dar' au perit acea voinicie,
Și tu gemi supusă, Muntenie!...


Streinii veniturile-ți pradă,
Vându-te ca marfa prin dughiene!...
Ci, hoha! Să lăsăm această sfadă!...
Văd pe mulți că rădică sprâncene
Și mă tem ca necăutând la rangă
Să nu-mi puie musa supt fălangă.


De care Dumnezieu să ferească!...
Însă, doar' vor avea ei minte
Ș-or precepe-o glumă țigănească!...
Cu toate-aceste musa nu minte,
Ci numa cât are-o gură mare
Și câteodată-i pre cârtitoare.[4]


Cum sunt femeile totdeună,
Când știu ceva despre oarecine,
Ar crepa pe loc să nu o spună
Încai la pretenele vecine,
Așa-i musa mea! de minte-ușoară,
Iar' de gură tocma ca ș-o moară.


Sultanul cu stúluri prăștiate,
Acum pănă su munți ajunsese
Robind orașe, târguri și sate,
Iar' șireagurile mai alese
Trimețind de-osăbi să cerceteze
Unde-s oștile lui Vlad viteze.


Așa făcând să precepu-în urmă
Că vodă cu războiu nu să-îmbie,
Ci din ascunsuri ieșind, o turmă
După-alta-i pierde cu viclenie.
Deci hotărî, ferind locuri strâmte,
De-aci să nu mai meargă nainte,


Ci întracelaș loc să tăbăreze,
Păn' muntenii sâliți de nevoie,
Sau la război ar vrea să cuteze,
Sau venind înșiș' de bună voie
Și cerând de greșeli iertăciune,
Pe sine și țara-și vor supune.


Rânduindu-și o tabără mare,
Oștile toate la sine trase,
Iar' la București înștiințare
Cu solii credințare trimeasă
Cumcă el vra pe țară să ierte
Și numa pe domnul rău să certe.


Aceste Vlad din limbe ș-iscoade
Înțălegând, toate bagă-în samă,
Cu multe griji dinnontru să roade
Și, măcarcă n-are el vreo teamă,
Totuș' mult să sfătuiește-în sine
Cum ș-ar tocmi trebile mai bine.[5]


Un gând îndrăzneț îș pusă-în minte:
Sângur cu capul să cerceteze
Starea taberii turcești nainte.
Gând vrednic inimii lui viteze,
Dar' primejdios, iar' ce nu poate
Un suflet înălțat preste toate!


Scâmbându-și obraz cu măiestrie
Și chipul, ca prăvătariu să-îmbracă,
Ce din Vidin duce băcălie
La tabără, vorbind limba greacă.
Iar' de-aceasta la nime nu spusă,
Și dă cătră-ai săi pe-ascuns să dusă.


Într-acel chip iscodind el toată
Tabăra cum stă, din care parte
Mai lesne-ar fi năvală să bată,
Fără veste zări nu departe
Alergând norodul cu mirare
Și chiot de bucurie mare:


„Vlad Vodă! Vlad Vodă! l-aduc iacă!"
Iară Vlad fiind aproape caută,
Să tùrbură, stă și ce să facă
Nu știe, că în miejloc de gloată
Să-afla. El sâlea la larg afară,
Dar' gloata striga iară și iară.


Acum era de supt haină să scoață
Fierrul ascuns moarte să-și aducă,
Când zărește-o ceată călăreață
Ducând pe-un rob. Chiotul apúcă
De nou, ca mai nainte, și gloată
S-adúnă-împrejur nenumărată.


Atunci Vlad cunoscu sminteala
Și mestecându-să-întru mulțime,
De prilej luând nerânduiala,
De-acolea nepreceput de nime
Ieși la locurile știute,
Unde-l aștepta de-ai săi trii sute.[6]


Însă robul acela să știe
Că-au fost Argineanul viteaz, care
După ce beusă-apă dulcie
Îndată-l cuprinsă-o tremurare
Și-înspăimat prin codru fuga-întinsă,
Cu mintea de buiguiri aprinsă.


Rătăcind apoi prin cea pădure,
A doao zi cătră dimineață
Timpină pre-un țăran cu săcure
Și purtând o prăjină pe brață:
Amândoi tocma era să iasă
Din pădurea cea nenărocoasă.


Cât voinicul din dumbravă-afară
Păși, iacă-începu-a-ș' vini-în sine;
Mintea i să-însărinează iară,
Toate i să par lucruri streine
Văzându-să-în stare nevoieșe,
Fără cal, făr' arme, făr' cămeșe!


„Ah! (strigă) tâlhari fără de lege,
Ce m-ați desarmat cu viclenie!
Necutezând cu mine de-a vă-alege
Cu arma-în mână de vitejie,
Suflete ticăite și mișele!
Deci ascultați cuvintele mele:[7]


Ascultă, ceriule și pământe.
Ba tartárul negru-încă s-asculte
Că mă jur pe cele ce-s mai sfinte:
Din umeri mânile-mi fie smulte
Cu capul, din cap ochii să-mi sară,
De nu-mi voi izbândi pănă-în sară!


Nici un alt văștmânt, nici armătură
Pănă-atuncia voi lua pe mine,
Precum nici pâne, nici apă-în gură,
Păn' ce tâmpinând cete păgâne,
Pe cel mai harnic viteaz din ele
N-oi face jertfă mănii mele!..."


Iar țăranul auzind aceasta
Și căutând la voinicul, de frică
Ca doar' să nu-i facă năpastă:
„Voinice! (zisă)-astă săcurică
Poate pe drum îți va prinde bine;
Fiindcă n-ai altă armă cu tine".[8]


La care-Argineanul căutând zisă:
„Prietene, ține-ți a ta unealtă!
Iară, de-ți este voia și ți să
Pare, cere-ași de la tine-o altă
Ceaia: Să-mi dăruiești cea prăjină
Care tu de-abea o porți pe mână!".


Țăranul voios prăjina dete;
Iară voinicul cu bucurie
O-învârte-într-o mână pe-îndelete,
Ca ș-un bețișor! apoi de-acie
Rapede pleacă pe drum nainte,
Multe cu sine-învârtind în minte.


Iară când fu cătră prânzul mare,
Oblicește venind de departe
O grămadă de păgâni călare,
Și fiindcă-alerga tare foarte,
Abia cum s-o facă socotește,
Călărimea iacă și sosește.


El deacă vede că sunt aproape,
Tocma-în mijlocul de drum să pune
Strigând: „Stați, voinici, că-aici-s groape![9]
Opriți-vă! țineți caii-în frâne!"
Turcii văzând astă-arătătură,
Oprind caii săi pe loc stătură.


„Care-i viteaz! (atunci el adaúsă)
Care-i vrednic armele să poarte,
La harț aici cu mine să iasă
Cu tocmeală ca după-a lui moarte
Armele și calul să rămâie
Ca un preț de biruință mie!...".


Caută păgânii și-încep a râde
De-o nătărie oarbă ca-această
Și că-un om sângur drumul le-închide!
Ba,-în loc de-a fugi, caută năpastă!
Iar' unul ce le mergea-înainte
Cu aceste-i răspunsă cuvinte:


„Feri, țăran mișel! Destul să-ț fie
Că-astă dată-ți dăruiesc viață,
Iar' de te vei mai arăta mie,
Ț-oi tăia, să știi, limba-îndrăzneață."
Și zicând spre dâns' calu-înțetește.
Argineanul stă, nici să clătește.


Atunci turcul aprins cu mănie
Lucind sabia vru să-i zboare
Capul, nici Argineanul să-îmbie
Mai mult, ci puindu-să la stare
De-a sprijini lovitura păgână,
S-ápără cu groaznica prăjină.


Ș-izbindu-i sabia-într-o lovită,
Alta-i întoarsă de-alaltă parte,
Cu mult mai amară și cumplită.
Cade turcul de grabnica moarte


Împresurat și mușcă pământul,
Iară viteazul iute ca vântul[10]
Calul inimos de frâu apucă,
Sare-în oblânc ș-a hărțui-începe.
Turcii uimiți ca și de-o nălucă
De-abia vreme-avură-a să precepe
Că-aicia nu-i treabă țărănească,
Ci caută-în arme să să-ocrotească.


Toți pe dânsul dau și-l împresoară,
Iar el când s-apără, cand lovește,
Și toată lovita lui omoară,
Ș-așa să poartă de vitejește,
Cât din doaozăci care fusese,
Abia doi scăpară-în tufe dese.[11]


Argineanul atunci să pogoară
Și luând arma celui pe care
Întii biruisă, de pe-odoară
Și veșmânt că-au fost de viță mare
Cunoaște. Le ia toate cu sine
Și să-îmbracă cum poate mai bine.


Luându-și și ceva de mâncare
Ce-află la trupurile căzute,
Iar' sui pe calul ales, care
Așa-l duce de ușor și iute.
Cât pare că nu merge ci zboară
Ș-ar fi-întrecut și pe-o căprioară.


Mergând oblicește lângă cale
O fântână. Frânt fiind de sete,
Deștinde și zios pe iarbă moale[12]
Șezând aproape și pe-îndelete
Beù de saț și mâncă din cele
Pe la turci aflate bucățele.


Obosit de trude ș-ostănele
Ce de-oarecâteva zile pățisă,
Păn' socotește ceste și cele,
Iacă somnul genele-i închisă,
Iar calul, văzându-să făr' pază,
Când paște, cât caută și rântează.


Întracea păgânii ce scăpasă
De mâna lui Arginean vitează
Fugind, dederă de-o ceată groasă
Ce era mânată ca să vază
Locul împregiur să-ispitească
De-ar putea ști de-oastea romănească.


Spuind ei de tâmplarea-îngrozită
Și de voinicul fără de teamă,
Să meargă-în urmă-i apoi o-învită.
Acolea sosind bagă de samă
Că voinicul doarme fără de grijă.
Dau știre și fac semn să nu strige.


Apoi cu toți îl năpădire;
Care de mâni, care de picioare
L-apucă,-îl leagă și-l țin. Să miră
Argineanu trezindu-să: ș-oare
Aieavea sau în vis el privește?
De-abia să precepe, să trezește.


De trei ori scuturându-să frânsă
Legături, ca nește fire de-ață;
De trei ori mulțimea prejur strânsă,
Prăvăli cu puternice brață.
Dar' mulțimea pe el grămadită
Nu-i dă răgaz nice-într-o clipită.


Ci cu-îndoit număr și putere
Apucându-să-în urmă-îl supune.
Și după cum sigurința cere
Fierră-în mâni și pe picioare-i pune.
Așa legat apoi ca butuc
De-aci cu mare triumf îl duc.


Iară tabăra văzând că-o ceată
Întreagă pre un rob sângur duce,
Socotind că doară-i Vlad, îndată
Striga: „Vlad Vodă iacă s-aduce!"
De-aci să luasă cea strigare
Ce pe Vlad înspăimasă-așa tare.


Iar' deacă sultanului nainte
Pe robul viteaz dusără, caută
La el, nici crede cele cuvinte
Ce-i spunea turcii de lăudată
Vărtutea lui. Deci porunci-îndată
Să-l deslege, fierră să-i dezbată.[13]


Apoi îl întreabă, l-ispitește
Cine-ar fi și de unde. La care
Voinicul nimica nu grăiește.
În zădar el cu rea moarte-l spare,
Că cela nice gura-și deschide
Și pare că de toți-și râde.


Mahomet atunci mănios foarte
Porunci să-l iaie și să-l ducă
La cea mai înfricoșată moarte.
Atunci Argineanul vorbă-apucă:
„Sunt român! Ș-Argineanu mă cheamă,
Om de credință și fără teamă.


Însă tu că ești sultan te-arată!
M-au prins adormit cu viclenie;
Deci, dacă mi-e să moriu, judecată
Alegerea morții lasă mie!
Oștean am fost ș-inima-mi poftește,
Deacă-am să moriu, să moriu voinicește![14]


Dă-mi calul ș-armele ce-mi luară
Tâlhărește,-apoi lasă să vie
Să le ieie, și mă lege iară.
De m-or prinde, vina mea să fie!
Atuncea fă cu mine ce-ți place,
Atunci strâmbătate nu-mi vei face!..."


Sultanul uimit de-atâta fală
Și sumeția fără de minte,
Făcu să-i deie, după tocmeală,
Toate-armele, calul și veștmânte,
Și-i zisă: „Poftesc să-ți meargă bine,
Ticăit, lăuduros creștine!"


Dar Argineanul suind călare
Ia sabia-în mână ș-o sărută,
Apoi zice: „Sultane! de-ți pare
Că-s nebun lăuduros, fă tute
Ale tale oști drumul să-mi ție!
Întracea-ți mulțămesc de-omenie!..."[15]


Aceasta zicând calu-și înteață
Printre grămăzi de turci înarmate.
Ca ș-un taur sălbatec din lață
Când scapă, sărind surpă toate
Și calcă sau cu coarne străpunge,
Pe unde fuge, pe cine-ajunge,


Așa voinicul pe unde-aleargă,
Pe-ulițile taberii păgâne
Rumpe, taie, sfarmă, cale largă
Făcându-și. Nime drumul nu-i ține,
Că-așa merge cu năpraznă iute,
Cât nici pot cu fuga să-și ajute.


Nici unul dintre gonaci putură
Să-l ajungă,-așa rapede-l poartă
Calu-ușor, iar el strigă-,îi înjură,
Să taie din cooartă-în cooartă,
Care pe dânsul stau să să scoale
Sau nu-i feresc îndată din cale.


Păn' în urmă din tabără scapă,
Nici mai vede gonind după sine.
Deci s-oprește din fuga sureapă
Cu hainele de sudori pline,
De pulbere și sânge-împroșcat,
Cu trupul întreg, nevătămat.


Iară Vlad după ce mearsă
Din tabăra păgână turcească,
Toate oștile la un loc trasă
Dând porunci cum au să să păzască
La deobște năvală neașteptată,
Cum și dincătro războiu să bată.


Iar' când fu cătră-apusul de soare,
Când copacii umbre lungi aruncă
Pregătind murgitului răcoare,
Atunci oastea cu data poruncă,
Ieșind de prin locurile strâmte
În trei coloane mearsă nainte.[16]


De trei părți avea să năpădească,
Apoi iar la un loc să să-adune,
Hotărât în tabăra turcească
Nelăsând turcii să să-împreune.
Merg oștile cu pasuri tăcute,
Fără-a fi de păgâni precepute.


Iar' când fură de șanțuri aproape,
Fără-a face gomot sau strigare,
Curând petrecură cele groape
Și ne-aflând vreo strage privitoare
Intră cu năvală-acoperită
În tabăra păgână-adormită.


Coloane de-aci-în părți să răvarsă,
Și fiecare pe unde trece
Păraie de sânge turcesc varsă,
Somn dulce mutând în moarte rece;
Nici altă s-auziea-în șetre vecine,
Făr gemetul morții și suspine.[17]


Căci muntenii prin corturi, pre-afară,
Ce tâmpina, prăvălea-în țărână,
Tăia, junghia cu moarte preamară
Pre-adormiți cu deștepți împreună,
Pășind cu șireaguri închieiate,
Cu vatră-asemene făcea toate.


Ca droaia de lupi când apucă
La mandra cu slabe păcurele,
Și păstorii nu știu să le-aducă
Vreun ajutoriu, larg între ele
Face perire, ucide, strică ș-apasă,
Nici pe una neîncolțată lasă,


Așa muntenii-în oastea turcească
Purcegând din șatră în șatră,
Bieților nice să să trezască
Vreme lăsând, îi figea spre vatră,
De multă moarte cap le-amețisă
Și mâni viteze le drevenisă.[18]


Iară deacă-în urmă să făcu știre
Că vrăjmașul tabăra-împresoară
Ș-a să face de turci înglotire
Începu, deodată răsunară
Din dosul tabării turcești mare
Búcine și dobe cu strigare.


Pentrucă din dos Vlad supusese
Oarecâteva-sute-înarmate,
Cu bucini, și dobe-în tufe dese,
Cu poruncă, când va-începe-a bate
Războiu, și ei să strige, să cânte,
Pe turci de doao părți să spăimânte.


Atuncea, (spun că) și-în văzduh să văzură
Cereștii călărași în veștmânte
Albe, în strălucită-armătură,
Mergând muntenilor înainte
Și hărțuind cu sabii de pară
Pintre păgâneștile ciopoară.[19]


Turcii văzând ici vrăjmașu-în față,
Ș-auzind că-altul din dos năvale,
Cu droaia, făr' de rând și povață,
Să punea muntenilor în cale
Și să gătă de bătaie-adinsă,
Dar apoi inima li să frânsă.


Căci românii, dacă precepură
Că să face-în tabără mișcare
Cu musică și chiuitură
De războiu și de-oști ațițătoare,
Descoperind lămpadele-aprinse
Înnaințară-în șireaguri strinse.


Ca pârjolul ce-întii prin frunzare
Merge nădușit pe zios, cu mică
Flacără, iar după ce din rare
Tufe răzbi-în brădet, să rădică
Bobotind în văpaie,-apoi prinde
Vânt și-în urmă tot codrul încinde,


Așa muntenească-oaste-îndrăznită,
Ce păn acum furiș pătrunsese,
Deacă să vede descoperită
Făr' veste din întunerec iese
Și despre-osăbite părți s-arată,
Ca și când ar fi nenumărată,


Cu strigări adânci triumfătoare
Făcând asemene cu pământul
Toate. Iară turcii de groază mare,
Uitându-și credința și cuvântul
Care sultanului său dedusă,
Răsipiți fugea-în grabă nespusă.


Atunci o coloană ce-avea să-abată
La corturile Porții pre nalte,
S-urmeze după porunca dată,
Rătăcindu-să nimeri pe-alte
A pașilor, unde tăbărisă
Oștile din Asia trimisă


Care-a sprijinire nu putură
Năvala muntenilor iuțită,
Frânte cu cea dintii lovitură;
În zădar pașii strigă, le-învită,
Căci cu grămada pornite-în fugă,
Nici poruncă-ascultă, nice rugă.


Ba trag și pe cele-alte cu sine
În răsipă, să calcă, să strică
Oaste cu oaste și-ordii păgâne
Fug însuși de-ai săi de mare frică;
În zădar și sultanul de față
Îndeamnă, mustră,-arată ș-învață,


Cum în zădar și trimișii strigă
În toate părți că nu-i de-a să teme,
Că-i numa viclenie și-întrígă
Despre munteni, ce în scurtă vreme
Va ținea, numai ca fieșcare
Să steie, s-arete cutezare,


Că gloata-înfricoșată nu știe
De rămas, ci năbușește-afară
Din tabără, cu nerând și-în tărie,
Ca și când din munți unda pogoară,
Rumpe iazul, răstoarnă poprele,
Prevărsând lunca de bălțele.


Mahomet văzând aceste toate,
Izbânda-și uită, jeleà-l cuprinsă,
Mai vârtos că-auziea după spate
Ca când oști ar fi mai multe-ascunse,
Ș-acum nu caută numa să scape
Pe unde-i mai scurt, mai aproape.


În mijlocul unii groase cete
Cearcă a străbate-întracea parte,
Pe-unde să vedea mai cu-îndelete
Și pe unde era mai rară moarte;
Așa scăpă de-oștile române
Mahomet acoperit cu rușine.


Toată tabăra mearsă-în răsipă!
Cei scăpați fug fără contenire,
Morții zac, răniții gem și țipă
Iar' biruitorii cu îndrăznire
Strigă, să-îndeamnă și să-întărâtă
Și nu dau răgaz nici o clipită.


Întracea Sătana cu-îndrăzneață
Leghioana sa iacă sosește
Și pe turci fugari în groasă ceață
Învolgând de moarte-i ocrotește;
Spúmegă de ciudă și mănie
Pentru venirea sa cea târzie.


Iar' Mihail Arhánghel, întia
Cereștilor oștitori povață,
Zărind de parte cum vine-ordia
Dracilor învoaltă-în neagră ceață,
Tot cugetul Sătanei-înțăleasă
Și hotărî nainte să-i iasă.[20]


Deci strigă-îndată: „la arme-afară!"
Și luându-și o ceată cu sine
Îngerească, cu sabii de pară,
Câteva tunuri cu fulgeri pline,
Tot feliu de-artelerie cerească
Ca pre vrăjmașul să biruiască.


Era de viață dătătoare
Cruci acolò și-evanghelii sfinte,
Moaște, metanii cu sărindare,
Posturi cu rugăciune fierbinte,
Miruri, paraclise, liturghii,
Canoane, aghiazme și tămâi.


Cu cestea purceasă făr>ă<zăbavă
Oastea îngerească la bătălie,
Cântând Troiții pre nalte slavă,
Și stând în față negrii ordie,
Armele nebiruite prinsă
Și de-îmbe părți războiul s-aprinse.[21]


Sabii de pară nemuritoare
Lucind aducea nevindecate
Rane dimoneștilor ciopoare;
Cu fulgeru ceresc încărcate
Tunuri vocnea nestânsă văpaie
Ș-acu fierbea groaznică bătaie.


Neputând cumplita lovitură
Sprijini cetele-întunecoase,
Nápoi a să-îndupleca-începură,
Când Sătana ietăganu-ș' scoase
Și scrâșnind așa răcni de tare,
Cât păru că pământul trăcsare.


Năvălind apoi cu sâlnicie
Asupra șireagurilor sfinte,
Vru pre ai săi din fugă să ție,
Dar' nu mult putu răzbi-înnainte,
Căci îngerii, lui să-aruncă-în cale
Oprindu-l cu scuturile sale.[22]


Iar' Arhanghelul deacă vede
Nebuna Sătanei cutezare,
Iute ca fulgerul să răpede
Și-atâta-i șterge-o palmă de tare,
Cât Sătana-i cade denainte
Ca fără suflet și fără minte.


„Nu-i vrednic un tâlhăroiu ca tine
Să-mi spurc armele nemuritoare!
Palma-i pentru proaste, de rușine
Suflete!" (zise) și supt picioare
Îl călcă. Ș'apoi cine știe-unde
Îl zvârli,-în nește peșteri afunde.


Atuncia și din artelerie
Începură-a-împroșca sărindare,
Sfeștanii, paraclise, tămâie,
Moaște sfinte ș-altele de care
Fug diavolii; iar apa sfințită
Ca povoiu mergea pe dânșii stropită.[23]


Și iacă-oastea neagră-într-o clipită
Cu vaiet și multă zberătură
De tot în răsipă fu pornită;
Dracii care-încătro străbătură;
Undeva cercând cum să să-ascundă
Cu vreo mijlocire mai curundă.


Unii-intrară-în pământ, alții-în stânce,
Mulți în bălți încă să pitulară,
Prin râpe, lacuri, peșteri adânce;
Iar' o zătignită cetioară
Vrând a scăpa de-atâte nevoi
Să băgă-într-o cireadă de boi.[24]


Mamona văzând aspra pălmită
Care Sân-Mihai Sătanei ștearsă,
Nu stete mai mult, ci-întro clipită
Pieri din șireag și iute mearsă
La oastea lui Vlad luând pe sâne
Chipul unei cătane bătrâne.[25]


Pintre șireagurile gonace
Mestecându-să, strigă deodată:
„Fraților! ascultați, de vă place,
Ce socotesc eu! Iacă-împrăștiată
Fuge turcimea și-în răpezită
Fugă-anevoie va fi poprită.


Deci în zădar gonind după dânsă!
Ajungă dar că-a noastră vărtute
Puterea lui Mahomet înfrânsă;
Nu e de-a-l conteni-în fuga iute,
Că-oastei vrăjmașe-în fugă pornite
Trebuie-a zidi poduri aurite.


Pănă ce noi făr de răsuflare
Gonim pe fugari, alții bogată
Tabăra vor prăda și doar' care
N-au asudat în astă cruntată
Bătaie răpi-vor acei toate!
Noi om rămânea cu buze-umflate."


Aici tace ostașul ș-arată
Mulțime de bani cu lucruri scumpe,
Oastea la pradă-acum învitată
Să desface, rândurile rumpe;
Fieșcare merge-apoi de sine
Lăsând scăpare-oștilor păgâne.


Deci la ceialalți porunci trimite,
În urma fugarilor să meargă
Neîncetat, cu pasuri întețite,
Iară el în partea sa-încă-aleargă
Pe care-ajunge taie și bate
Și bieților purure stă-în spate.


Cum râul de munte primăvara,
Când în pripă neaua să topește,
Dintru nălțime urnind povara
Apelor, să varsă și bujdește,
Toate-înneacă, surpă și prăvale
Și nu-i ce să-l oprească din cale,


Așa Vlad neînvinsul să răpede
Și cu șireaguri nespăimântate
Frânge, taie ce nainte vede,
Surpă, răstoarnă, calcă, străbate,
Și nu-i vărtute, nice tărie
Să-l contenească sau drum să-i ție.


Dar ce folos de atâta vitejie,
Când scăpare avu mai marea parte
Prin a diavolilor măiestrie!
Totuș' a turcilor fu rea soarte,
Căci din tabăra nenumărată,
Abia scăpă jumătate de gloată.


FÂRȘIT

  1. Pe poetul nostru încă l-au apucat nește dorințe deșerte poeticești care nu pot să fie astăzi; căci ce-ar face astăzi cel mai viteaz voinic, de care pomenește el, când un copil l-ar putea oborî cu o pușcătură! Voinicii de care pomenește poetul sunt cei de care ne povestesc istoriile vechi, precum au fost Ercúl (Iraclie) și Persău, care pribegind căuta unde sunt tiranii ș-or-cine asupritoriu de oameni, și biruindu-i le da căzuta pedeapsă. S-au pomenit deacest feliu de viteji și la poveștile de obște. În vreme după ce várvarii mieziinopții au cuprins împărăția romanilor, iar au început acest feliu de povești a fi primite la norod, și au început acel feliu de cântări a îndeletnici nu numai pe oamenii de obște, ci și pre cei aleși din norod. De-aci au avut început poveștile lui Ariosto, în stihuri, la italieni, ș-altora; și de atunci, mai vârtos la italieni și la ispani (spanioli), au început a fi plăcute poveștile despre cavalieri erranti, adecă voinicii pribegi. Poetul va să zică: pagubă că nu sunt acum de acei viteji ca să mântuiască multe neamuri din robie. Apoi ca când s-ar îndrepta, zice: însă acestór rele de astăzi, nu sunt vremile de vină, ci tu însuș', omule; căci, de n-ai vrea tu, nime nu te-ar asupri, fiind- că ai minte și putere. Dar ce folos, când tu acea minte întrebuințăzi asupra-ți și puterea-ți împrumuți celora ce vor să te supuie! Erudițian.
  2. Gândul poetului tot, aici nu este altul fără acesta, că pe un neam căzut nu poate să-l rădice altă la vrednicie, fără vărtutea oștenească!... Și adevărat: pănă când trăiește aceasta în norod, nu poate să fie norodul supus altor neamuri; iar scăzând această vărtute, scade și toată slava și mai că poți zice ființa norodului. Erudițian.
  3. Aceasta încă am vrut demult să aduc aminte cetitoriului că poetul au luat cuvintele aceste: june, junie, precum să cuvine, în noima lor cea adevărată și strămoșască ce vine de la lătenie: iuvenis, italienește giovane, frănțozăște jeun, adecă fecior tinăr și, precum zic pe une locuri, holteiu. Junia română deci, va să zică tinerimea romănească. Filologos.
  4. Poetul înfierbântându-să începusă a zice unele care pe vremile aceste ar putea doară să vateme pre oarecarii; pentru aceasta trezându-să să oprește și pune vina pe musă, ca când ia ar fi prevorbitoare, cum sunt de obște muierile, care câteodată mai bucuros ar crepa, decât să nu spuie cele ce știu despre alții. M. P.
  5. Aceasta se află și la istorie.
  6. Rândul poveștii e așa: Fiind Vlad Vodă în tabără, supt chip de un prăvătariu, și sămnând cu ochii toate, deodată să făcu adunare de norod și strigare: „Iacă Vlad Vodă!" La care, el spăimântat fiind, gândea că cineva l-au cunoscut și l-au dat la gol și acum să găta să să lipsească de viață, ca să nu cază viu în mânile necreștinilor, când văzu că o ceată de turci aduc un rob. Întru această turburare de norod apucând Vlad Vodă prilejul, mearsă din tabără și să tâlni cu ai săi. M. P.
  7. Precum s-arată, Argineanu nu știea ce s-au făcut cu dânsul și socotea că cu meșterșug l-au prins turcii și l-au desbrăcat așa, în bajocură. M. P.
  8. Acela fu jurământ de un voinic! Căp. Alazonios.
    a) Dar să așteptăm puținel, oare ținé -va cuvânt? Căp.
  9. Aici-s groape. Argineanu nu pentru cea zisă, ca când doară adevărat groape ar fi fost, dar' în bajocură: ori ca să-i facă să steie, ori doară vrând să le deie de înțăles că acolo vor afla mormânturile sale! Criticos.
    a) Ei! dar' cum putea el să vorbească cu turcii, fiind el creștin și român.Idiotiseanul.
    b) Bine zici, vere, de asta nice eu îmi adusăi aminte, însă cred eu că dacă-i așa scris, au trebuit Argineanu să știe turcește. Onochefalos.
  10. Turcul să vede a fi fost unul din cei buni! Eu nu-s turc, dar' să-mi steie unul așa în drum ca Argineanul și cu cuvinte așa sumețe, nezicându-i nimica, demult i-aș fi zburat căpățina! Căp. Alazonios.
    a) Și doară ți s-ar fi tâmplat ca și turcului; ba doară nice ai fi ajuns a mușca pământul. Chir Mustrul ot Puntureni.
  11. Doaozeci de turci! ca unul sângur să-i dovedească, aceasta-i soră cu povestea. Eu încă am fost oștean și știu ce poate face un om, cât de tare să fie, dar' doaozăci de turci a tăia nu poate unul, mai vârtos cu o prăjină! Căpitan.
  12. Deștinde este cuvânt vechi strămoșesc, puțin acum obicinuit, și va să zică pogoară, sau să pogoară. C. Filologos.
  13. Sultanul nu credea de puterea și faptele lui, precum îi spunea turcii, ca și cum nu crede căpitanul, dară apoi să va vedea care are drept.
  14. Aici s-arată Argineanul voinic, precum să cuvine. Așa aș face și eu să fiu viteaz. Simplițian.
    a) Iacă dar' că Argineanul știea turcește, dacă au vorbit el aceste lui Mahomet! Onochef.
  15. Bravo! Arginene, acum te iubesc! Eu încăș' aș face așa. Căp. Alazonios.
    a) Văzând că unii pun în price vitejia multor voinici din veacurile trecute, am vrut să-mi spun aici socoteala mea. Întii, cred eu că acei voinici au fost cu adevărat viteji, căci almintre nu le-ar fi rămas pomenirea pănă acum; însă întru multe i-au înălțat poeții pre deasupra de putința omenească! A doao, că oamenii cei de demult au fost cu mult mai tari decât cei de acum; deci vitejii lor au trebuit să fie cu mult mai tari și peste crezământul nostru ce avem de puterea omenească. Aceste, împreună socotite cu aceasta, că atuncia nu era pravul de pușcă, cu care și pe cel mai viteaz, cel mai mișel om de departe omoară. Pentru aceasta astăzi nu să pot afla viteji ca oarecând, căci deacă s-ar afla, socotesc eu, am vedea că unul, la vreme de războiu, încă și mai mulți de doaozăci ar putea ucide cu mâna sa. Erudițian.
  16. Cumcă Vlad Vodă în vreme de noapte au făcut năvală pe tabăra turcească, însă cumcă în trii coloane au purces, de aceasta n-am cetit. Erudițian.
  17. Această năvală este asemene ce au făcut Ulìs cu Diomèd în tabăra trațienilor la Troada. De n-aș fi cetit însuș' adevărate cronice, unde scriu de această năvală, aș gândi că poetul au împrumutatu-o. Erudițian.
  18. Cu anevoie este a crede ca să fie muntenii intrat așa nesâmțiți, fiindcă la taberi să pun străji din afară și din lăuntru, care la o întâmplare ca aceasta dau semne știute de larmă, de departe. Căp.
    a) Turcii atunci n-avea teamă de munteni, văzând că ei s-ascund și nu ies la războiu. Mândrilă.
  19. Cereștii călăreți. Aceștea era Sân Giorgiu cu Sân Medru. M.P.
    a) Ce basnă! Și pentru ce? dacă fără această ajutorință Vlad Vodă putea să biruiască. Apoi Dumnezieu putea să ajute într-alt chip. A tria: nicăiri nu să află scris de aceasta. Apistos.
    b) Întii: Scriptura învață și Viețile Sfinților arată că arătări de acest feliu a sfinților au fost nu o dată. A doao: s-află și la cronica Moldovii de aceste; ș'a tria: cel ce nu crede aceste, nici altele va crede. P. Evlaviosu.
  20. Toate cărțile bisericești întru aceasta să împreună, că S. Mihail Arganghelul este povățuitoriu oștilor cerești.
  21. Fiindcă oamenii lucrurile duhovnicești nu-și pot închipui numai trupește, iar' lucrurile nevăzute, omenește și cu oarecare închipuire vederată, pentru aceasta și poetul vrând să scrie bătaia îngerilor cu duhurile necurate, face asemănare după oștile omenești; și precum au oamenii tunuri și artilerie, așa pune și la îngeri, precum au făcut și alții. Musofilos.
  22. Aici va să obrăzuiască poetul bătaia duhurilor curate și a celor necurate și zice că îngerii cu sabii de pară bătea pe draci, iar tunurile vărsa foc nestins pre dânșii. În urmă nu putură diavolii ținea războiul și începură a să îndupleca; atunci Sătana scoțind ieteganul, să răpezi între îngeri răcnind, iar îngerii îi întinsără scuturile și-l opriră. Aceste toate le-au spus poetul, după preceperea noastră, și trebue a să înțălege alegoricește, adecă că Sătana au vrut să pătrunză și să biruiască cetele îngerești, dar n-au putut. Musofilos.
  23. Poetul prin aceasta va să arete preputernicia lui Mihail Arhanghel asupra Sătanei, care are și e dată de la Atotputernicul, căci cu o palmă îi frânsă nebuna trufie. Părintele Orthodoxos.
  24. Un asemene lucru sau tâmplare să cetește la Evanghelie, când duhurile necurate să băgară într-o turmă de porci. P. Orthodoxos.
  25. Cătană să zice pe unele locuri oștean; unii zic cătună. Filologos.